* * *
Fericit aerul acelei odăi
în care au respirat laolaltă
Van Gogh și Gauguin și Toulouse Lautrec și Seurat
mi-e somn după acel Paris
în care Lumière își fulgura pe pînză
primul can-can… fantome albe
noaptea volanele ridicate ca o buză înspumată
de cal și nechezatul acela al femeilor
pătrunzînd în creier
* * *
Iată-mă întinsă pîntec peste pîntec cu umbra mea
M-ar fi iubit Vallejo, m-ar fi iubit Jacques Brel
în joile lor de moarte și primăvară
în camere de hotel cu cămăși murdare și cravate
atîrnînd ca ștreangul pe instinctul cabrat într-o ultimă foame
nu găsesc un burete să-mi șterg mirosul spermei lor
din creier, nu găsesc un dizolvant sigur
pentru aceste pete grase lăsate de ei
în degetele cu care scriu…
ah, limbă scurtă, limbă calică de poet balcanic
prea pudic organ mincinos impotent
cum de nu te scoate mizeria din propriii tăi dinți
cum nu pleznești de-atîta sete comprimată
de atîta dragoste de-atîta scîrbă
sînt o femeie întinsă pîntec peste pîntec cu umbra mea
m-ar fi iubit Vallejo m-ar fi iubit Jacques Brel
în această muțenie pestilențială care încearcă să cînte…
* * *
aburi din mlaștini siluete moschei
pe străzile alexandriei cîinele grecului
nu aveam experiență nu aveam mască
improvizam cerșeam după ureche
se evaporau apele
cețuri pe ochi deasupra pubisului
stîrvul unei păsări de noapte
la poarta lupanarului
cu plase de păianjen acoperite-s paharele
– mama avea solzi argintii o vedeam dansînd –
la cinci dimineața-n piețe
ceea ce fusese o singură umbră
se multiplică se desparte în bărbați și femei
cine mai sparge boabe de vîsc
mucilagiul acela pe limbă
ca un gest obscen în seara de crăciun
așa mă gîndesc la întîmplările trupului
și dincolo în alexandria mai aud
cum latră cîinele grecului
* * *
Dac-aș putea să-mi citesc poeziile
cu alți ochi, nu cu ochii ăștia sentimentali
de vacă bătrînă
și dacă aș putea recunoaște
că bărbatul mort e piatra scoasă din vezica mea biliară
fără aceste două poveri esențiale
m-aș regăsi iar liberă și tînără
dar ce se petrece în spațiul acela alb
cînd o mînă străină îți smulge
din măruntaie un organ
care te chinuiește de-o viață
semnalizîndu-ți clipă de clipă
faptul „dureros de dulce” (Eminescu)
că trăiești. e o grea dilemă aceasta
ca și cum ceasul de la mîna mea
mi-ar vorbi despre secundele
care se întorc poți să-l vezi?
* * *
am văzut bărbați îmbrățisîndu-se
apele unui fluviu și ochii faraonului Akenaton
în pădurea de sicomori fructele lui
ca două grenade așteptînd să se coacă moartea în ele
concomitent scena ia în dormitor forma unor pahare
în rest totul decurge la fel
după capriciile unei sentințe care nu-și alege cuvintele
și totuși… de unde pînă unde
Akenaton
* * *
frunzele metalice ale plopului crestînd aerul
soare de noiembrie instinct asasin
mon ange gardien tînjește în patul meu
s-a plictisit de pielea mea intactă
în care sîngele băltește umilit și cuminte
ca un geamăn al somnului
au fost parcă ieri genunchi juliți
buze mușcate orgolioase devieri
de traseu în libertatea dimineților aspre
neospitaliere cofraje fisurate
din care își scotea limba necesitatea înțeleasă
pregătită îndelung ca o conjurație
în beciul închisorii
barbarul copilul își ia cele două păpuși
– Kierkegaard și Nietzsche – și cuprins de adorație
taie cu lama capetele lor de carton
de sub care se scurge talașul
* * *
frumoase sînt nopțile încă
iarna în scuaruri singuratice simt sloiuri negre
desfăcîndu-mi ca niște degete nasturii paltonului
himera mea:
tramvaiul luminat circulînd fără conductor
în sensuri interzise
mă gîndesc la fata aceea mare albă ca un iceberg
la colții ei ascuțiți la privirea rătăcită
într-un morman de cîrpe și oale murdare
(poezia nu vine la mine decît dacă o ademenesc
cu cele mai ordinare obiecte)
întinde trei cărți
trei perne sub creierul ei
un rigă etrusc
un valet flamand
o damă andaluză
poeme asudîndu-i trupul în somn
și dimineața culoarea exasperantă a indigoului
cu care își copiază masturbația
mă gîndesc la acele vietăți subpămîntene
la viciile deliciile televizoarele lor
bulbi palizi tulpini limfatice reci
cum să înțeleagă ele
splendoarea imperială a soarelui și a lunii
eclipsa lor mereu grăbită
mereu prea scurtă…
* * *
tinerii în jurul unei mese la șosea
se spărgeau bulele de oxigen în pahare
lacrimile fetei de șaisprezece ani
creierul pantalonașii piercignul
din buric alunecînd în apele oglinzii
tăind pieziș
ca o incizie corneea unui ochi
dincolo capacele de tinichea ale sticlelor goale
cădeau ritmic înălțînd zidul
„știi că acesta este singurul edificiu
creat de mîna omului care se vede de pe lună?”
așa spunea și o față galbenă perfect rotundă
ieșea din nori scotea limba
și adormea pe dată chemată parcă
de o amintire egală cu veșnicia
* * *
el se îndrăgostește bate străzile bucureștiului
visează pantofii de lac cu baretă ai bunicii
lustruind pietricelele parcului
sufletul lui e o jartieră roz
terorizată de ciorapul negru
un șarpe mic care cască și plînge
are dinții piliți și cînd vorbește cu pămîntul
îi vine să vomeze de parc-ar gîdila un cîine mort
* * *
un cal alb m-a vizitat aseară
după douăzeci de ani de promisiuni
niciodată atinse cu limba
și tocmai acum
în această bucătărie timidă
care numără în gînd scăpărările chibriturilor
un cal alb ca un om de zăpadă
voi lăuda deci podul și pivnița casei
cu încăpățînarea unui băiețel mut
ce iarnă-i aici se montează un balet mecanic
și calul alb atît de docil
atît de perfect melancolic
și-aș vrea să-i pun muzică
să-i fac o cafea să-i citesc
un poem de Cesar Vallejo
dar el își întinde botul
și începe să pască
toată această prefăcătorie
goală goluță ca un frigider într-o dimineață de luni
așteptînd o întîmplare extraordinară
ochii lui mă privesc închiși