recitindu-l pe nichita
Ca orice poet autentic (să amintim doar articolele lui Eminescu ori tabletele lui Arghezi), Nichita Stănescu a fost și el atras de mirajul publicisticii, care continua, firesc, „muncile” sale orfice.
Astfel, între anii 1970-1973, autorul Necuvintelor deținea în revista Argeș rubrica Amintiri din prezent, semnând – aici – multe din re-lecturile unui alt abecedar (Cartea de recitire) sau Respirările inefabile de mai târziu. Este, oarecum, surprinzătoare atitudinea civică, întrucât Nichita Stănescu n-a fost propriu-zis un poet social, dar a știut că nu poate respira decât aerul patriei, că nu poate (supra)viețui decât „în această țară miraculoasă, numită limba română”.
Nu putem ființa risipindu-ne în cioburi, nici trăi pe jumătate. „Sentimentul patriei” impune o dualitate înțeleasă ca un monoideism: „patria de pământ” și „numele patriei de pământ”. Patria este leagănul, casa, mormântul. Cum nu există gândire în afara limbajului, acestea și toate celelalte le gândim în limba maternă. Norul se numește nor, iarba se cheamă iarbă, muntelui munte i se zice, iar numele patriei nu e altul decât patrie: „Noi, de fapt, avem două patrii coincidente; o dată este patria de pământ și de piatră și încă o dată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea.” (Nichita Stănescu, Respirări, Editura Sport-Turism, București, 1982, p.7).
Limba operelor lui Sadoveanu, Arghezi, Mateiu Caragiale, Ion Barbu și a multor ziditori de frumos „nu este tot una cu limba română”. Știind-o „înhămată la drum lung”, ei doar i-au pus „potcoave de aur;” pentru că „niciodată limba nu poate să fie a unuia singur, chiar dacă el se numește Eminescu. Numele ei este numele întregului popor; viața ei e destinul acestui popor” (idem, p. 10). Limba română e „vorbirea cea trăită”. Ea iese din paginile Gramaticii Academiei, nepotrivindu-se „cu ce a pierdut fluturele de pe aripa sa” (idem, p. 9).
Între inimă și limba vorbită există o legătură de sânge. Inima poetului este tot una cu nația încercată și încercănată de istorie. Dintre toate culorile lumii văzute ori ne-văzute, Nichita Stănescu alege „culoarea cea mai scumpă inimii, culoarea limbii române”.
„Sentimentul patriei” mai presupune credința în exemplarii Nicolae Bălcescu și Alexandru Ioan Cuza. Acești bărbați iluștri, măreți ca Munții Carpați, vegheau „la rădăcina arborelui genealogic al sentimentului țării” și întrupau, sublim, idealul unității naționale. Legendă vie, Cuza proptea umărul la pietrele de moară. „Figură romantică și emoționantă, el reprezintă pentru destinul politic al țării ceea ce Eminescu reprezintă pentru destinul limbii românești și al poeziei ei” (Nichita Stănescu, Cartea de recitire, Editura Cartea Românească, București, 1972, p.83). Îndurerat de lipsa demnității naționale, Vodă Cuza a șters orice jignire cu doar un singur sărut…
Omul cunoaște ca ins demnitatea, dacă națiunea și statul din care face parte se bucură de ea. Aparții unei națiuni, după ce te-ai uitat pe tine și „te-ai uluit de cifra unu”; fiindcă „Numărătoarea începe cu doi/ Unul nu este numărabil” (Numărătoarea). „Unul” înseamnă egocentrism, înseamnă rușinoasă înstrăinare: „Excesul de individualitate și de ins poate fi o amăgire, un opiu, o otravă, dacă nu se așază la discreția istorică a țării în sine, dacă, râu fiind, nu se varsă în fluviul ei. Urma nu scapă turma, iar partea nu desăvârșește întregul decât integrându-se întregului indivizibil.” (Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, Editura Sport-Turism, București, 1985, p.13). În afara ideii de națiune, existența individuală devine stearpă și anonimă.
Așa-zisul spirit „balcanic” – răsfățat în opera lui Anton Pann și adulat de câțiva scriitori talentați – e superb, dar neadevărat. Ca structură interioară sau mentalitate suntem atât de ne-balcanici! Hora, sârba, geamparaua au fost preluate și – artificial – preschimbate („stafii fără trup”, „forme fără fond”, cum ar zice Maiorescu). Ele nu au ecou în „sufletul național”. Numai „colinda și doina spun despre noi cu necuvinte, cuvintele noastre” (idem, p. 16).
Noi avem „spiritul sintezelor” (Noica), de aceea conștiința națională cuprinde conștiința istorică și vizează explicit viitorul. Prin urmare, opera de artă nu poate fi conjuncturală. Marii artiști își depășesc epoca, dar nu creează sub un imens clopot de sticlă, surzi la vacarmul istoriei contemporane: „Nu există nici o operă fundamentală atemporală. Generalul uman nu capătă relief decât filtrat printr-o epocă istorică (…). Nimic din ce s-a păstrat în istoria literaturii române nu are un caracter atemporal. Totul este istorie trecută prin conștiința estetică (…). Frumosul și ideea de frumos în cultura română sunt înțelese ca o perpetuă devenire, ca o perpetuă exprimare a destinului țării” (ibidem, p. 17).
Patria și patriotismul – căci ele constituie lato sensu obiectul unora dintre eseurile lui Nichita Stănescu – par, astăzi, ridicole anacronisme, pure abstracțiuni. Osanalele poetaștrilor de ieri, patrihoțismul demagogilor de azi, aproape că le-au compromis. Dar, în toate bătăliile purtate de poporul lor, poeții au fost steagurile. „Zânaticii” aceștia descurajează doar atunci când mor…
Nimeni nu poate înlănțui cântecul ciocârliei. Nimeni nu poate institui taxe pe sentimente. Tocmai de aceea, Nichita Stănescu s-a considerat un cetățean fericit al „patriei de pământ” și de litere: LIMBA ROMÂNĂ.