MARCEL MIHAIL AVRAMESCU ŞI AVATARURILE UNUI AVANGARDISM SUI-GENERIS

Contextul unei ignorări literare

Dacă ar fi să întocmesc un clasament al scriitorilor avangardiști nedreptățiți de critica literară, în fruntea listei l-aș așeza pe Marcel Avramescu. După ce Sașa Pană l-a antologat în celebra sa Antologie a literaturii de avangardă din 1969, cel care semna Jonathan X. Uranus a fost ignorat de cel mai important specialist al avangardismului românesc, universitarul clujean Ion Pop, în Avangardismul românesc, dintr-un motiv pe care, de altfel, mi l-a comunicat personal: Avramescu nu ar fi fost decât un epigon al lui Urmuz¹. Sigur, competența universitarului clujean nu poate fi pusă sub semnul îndoielii, dar, înainte de a intra în miezul creației literare a lui Avramescu, aș semnala, în trecere, o provocatoare opinie a lui Alexandru George, care nu îl credita pe Urmuz cu valoare literară, ci cu originalitate. Dar și cu darul de a fi avut trei geniali emuli: Arghezi (cel din Tablete din Țara de Kuty!), Eugen Ionesco și Leonid Dimov².

Dacă „amneziile” cercetătorilor puteau fi explicate cumva înainte de 1989, după această dată ele sunt ceva mai greu de înțeles. Și aș începe seria „amneziilor” notabile cu o lucrare postumă a lui Ov. S. Crohmălniceanu, Evreii în mişcarea de avangardă românească³, în care Avramescu nu era prezent. Așa cum este și cazul studiului Literatura românească de avangardă semnat de Gabriela Duda⁴. Nici alți cercetători, mai tineri, nu au zăbovit mai atent asupra textelor lui Avramescu și, ca urmare, ele nu fac nici măcar obiectul unor fugare menționări. Așa se întâmplă în studiul lui Dan Gulea, Marginaliile avangardelor⁵. Doar Marin Mincu face excepție și, în ediţia a doua revăzută şi adăugită a cărţii sale, Avangarda literară românească⁶, îl adaugă cu o excelentă selecție asupra căreia vom reveni. Ba, mai mult, în prefața antologiei, Marin Mincu scrie așa: „Textele lui Jonathan X. Uranus sunt surprinzătoare în latura lor teatrală și nu e nicio exagerare să spunem că-l <anticipează> pe Eugen Ionesco în Ascensorul și Cum se face o casă.”⁷

La capitolul „amnezii”, aș mai aminti aici și faptul că, în 2011, a avut loc la Bucureşti simpozionul internaţional „Bucureşti-Zürich-Paris-Tel Aviv: Avangardişti români şi evrei în spaţiul cultural românesc“. Autorii invocați au fost Tristan Tzara, Max Blecher, Marcel Iancu, Artur Segal, M. H. Maxy, Victor Brauner, B. Fundoianu / Benjamin Fondane, Ilarie Voronca, Gherasim Luca, Claude Sernet, Jules Perahim, Jacques Hérold, Isidore Isou și Eugen Ionescu. Între absenți, desigur (sic!) și Jonathan X. Uranus…

Probabil că, în destule texte, influența lui Urmuz a fost covârșitoare, dar, așa cum observa cu justețe Marin Mincu, ceea ce răstoarnă raționamentul lui Ion Pop sunt cele două texte dramatice, cel dintâi publicat în Bilete de papagal, în 1929, iar al doilea, un an mai târziu, în revista Zodiac. Primul, și cel mai reușit estetic, poartă titlul Ascensorul. Dramă filosofică într-un act de Jonathan X. Uranus. Serafim și boxeur, iar al doilea este intitulat Cum se face o casă. (Arhitectură)⁸.

Relaționarea cu Eugen Ionescu nu este una de paradigmă literară, ci ține de o amiciție ce a cunoscut fluctuații. Din jurnalul lui Jeni Acterian, aflăm că Avramescu și Eugen Ionescu se cunoșteau bine. Scena descrisă de Jeni Acterian – o serată din iunie 1940, la care participă și soții Avramescu – nu dă seama neapărat despre amiciția foarte apropiată dintre cei doi fiindcă, să nu uităm, climatul politic din acei ani era unul cât se poate de apăsător. Cu atât mai mult cu cât, în 1939, Avramescu, după botezul din 1936, se înscrisese la Facultatea de Teologie Ortodoxă:

„Seara eram invitată la Adina Brezianu. Erau Rodica şi Eugen Ionescu, Wendy şi Dinu Noica, Père Merloz, soţii Jianu, soţii Avramescu, Muza Ciomac, Bob etc. A fost o seară destul de amuzantă. Cu conflict catolic-ortodox. Tabăra Père Merloz-Muza Ciomac contra soţilor Avramescu care puneau înverşunare şi fanatism în apărarea valorilor ortodoxe şi înfierarea catolicismului. Noroc că nota comică nu lipsea, altfel, atmosfera ar fi devenit greu de suportat. Şi în plus am un noroc imens cu simţul meu ridicul. Asta mă apară de multe revolte inutile.”⁹

Cred însă că prilejul cel mai nimerit pentru a-l prezenta pe Avramescu publicului european a fost antologia avangardei românești în limba franceză a lui Ion Pop, La Réhabilitation du rêve, în care Ascensorul ar fi fost, fără îndoială, o mare surpriză pentru spațiul cultural francofon. Asta fiindcă avangardismul românesc nu oferă exemple de teatru absurd, iar invocata și, totuși, nedovedita paternitate a lui Urmuz pentru celebra comedie Capul de rățoi, semnată de Gheorghe Ciprian, nu diminuează cu nimic semnificația unui asemenea pionierat.

Sceneta descrie o situație care, din start, sparge convențiile: mai multe personaje se află într-un ascensor, prevăzut cu o canapea, ce se deplasează spre un înalt incontrolabil. Unul dintre personaje, pe nume Leopold, este de sex feminin, altul este o anagramă a autorului (Mascaveru), un altul este un motan vorbitor pe nume Tăniță, iar personajul care închide sceneta este… Luna. Spre deosebire de alte texte ale autorului, Ascensorul nu mizează pe absurdul de limbaj, ci pe o paralogică ce dă sens și umor fin dialogurilor:

„MASCAVERU: Foarte interesant. Și unde ați studiat chirurgia?

LEON (modest): O cunosc de copil: primele instrucțiuni mi le-a dat tata.

MASCAVERU: Chiar tatăl dumneavoastră?

LEON: Dar al cui?

MASCAVERU: Va să zică ați avut un tată.

LEON: Îl mai am încă.

MASCAVERU: Așa? Nu puteți să mi-l arătați și mie puțin?

LEON: Cu plăcere, dar nu-l am la mine.

MASCAVERU: Foarte rău. Ar trebui să-l purtați întotdeauna la dumneavoastră.”¹⁰

Sau:

„IOSEF: Așteptați degeaba: nu mai coborâm.

MASCAVERU: Și ce vrei să fac?

IOSEF: Nimic. Așteptați până mâine.

MASCAVERU: Și mâine coborâm?

IOSEF: Numai dacă plătiți taxă dublă: o mie de dolari.

MASCAVERU: Numai o mie de dolari? Atât de puțin? Poftim banii! (plătește)

LEON: De unde aveți atâția bani?

MASCAVERU: Foarte simplu. Vezi pisica asta? (scoate dintr-un geamantan o pisică) Se numește Tăniță.

LEON: Îmi pare bine: Leon!

TĂNIȚĂ: Nu mai puțin.

MASCAVERU: Trag o dată de coadă și iese un dolar (îl trage pe Tăniță de coadă, și Tăniță scuipă un dolar) . Dacă trag de două ori, ies doi dolari (trage de două ori de coadă: Tăniță scuipă doi dolari). Și așa mai departe.

LEON (stupefiat): E extraordinar!

TĂNIȚĂ: Nu trebuie să te miri, domnule: sunt fabricat în Germania.

MASCAVERU: Produce până la cincisprezece milioane de dolari pe zi.

LEON: Și cum ai reușit să ți-l procuri?

MASCAVERU: Ca să fiu sincer, nu știu nici eu. Acum patru ani, am adormit într-o noapte pe șosea: eram foarte enervat. Și, spre dimineață, aproape de răsăritul soarelui, visez o pisică fabricantă de monede. Când mă trezesc, Tăniță se afla lângă mine și-mi spunea, râzând: Bună dimineața.

CEZAR (al doilea domn în vârstă se trezește din somn; către duduia care doarme lângă el): Leopold, m-ai strigat?

TĂNIȚĂ: Domnișoara se numește Leopold?

CEZAR: Da, de mult.

LEON: Și e fiica dumneavoastră?

CEZAR: Uneori… (către Leopold) Scoală-te, draga mea: am ajuns.

LEOPOLD (cască): Unde mă aflu?

MASCAVERU: Ești între prieteni.

LEOPOLD (ofensată): Pe dumneata, domnule, nici nu te cunosc.

MASCAVERU: Ce are a face? Parcă eu te cunosc pe dumneata?

CEZAR: Las-o, domnule! E nebună.

LEOPOLD (cu ton de mustrare, către Cezar): Dragă papà, asemenea lucruri nu se spun față de străini.”¹¹

Surprinzător este și finalul scenetei, când apare un personaj cu numele Arhanghelul Gabriel la… ghidonul unei biciclete:

„ARHANGHELUL GABRIEL (un domn între două vârste, cu barbă și cu aripi de mucava cam roase, costumat într-un domino roșu, intră în ascensor cu bicicleta, descălecînd): Ascensorul merge în sus?

IOSEF: Merge în sus și în jos.

ARHANGHELUL GABRIEL: Da? Bună ziua! (se așează pe canapea)

TOȚI: Bună seara.

GABRIEL: Bună seara? Dar cât e ceasul?

IOSEF: Douăsprezece noaptea.

GABRIEL: Nici nu te-ai uitat la ceas.

IOSEF: Ceasul meu nu funcționează. Eu sunt un fenomen. Știu cât e ceasul pe dinafară.

GABRIEL: Se poate, dar văd soarele sus: nu poate fi în nici un caz douăsprezece noaptea.

MASCAVERU: Domnul meu, soarele înșeală foarte adeseori.

GABRIEL: Se poate, dar nu pe mine! Pe mine, domnule, nu m-a înșelat încă nimeni! Eu sunt arhanghelul Gabriel.

TĂNIȚĂ: Ha! Ha! Ha!

GABRIEL: Cine râde?

MASCAVERU: Râde pisoiul meu, domnule! Cine mai crede astăzi în arhangheli?

GABRIEL: E indiferent dacă credeți sau nu. Asta nu mă împiedică să exist.

MASCAVERU (schimbând vorba): Nu iei o țigaretă? (îi oferă)

GABRIEL: Merci, nu. Fumez pipă (își scoate și aprinde o pipă). E mai sănătos.

LEON (către arhanghel): Domnule Gabriel, dacă ești, într-adevăr, un arhanghel, știi să faci minuni?

GABRIEL: Desigur.

LEON: Ai putea să ne arăți și nouă?

GABRIEL: Cu plăcere. Dar trebuie să-mi dați, în schimb, un pepene.

LEON: Nu am nici un pepene. Iosef, nu cumva ai vreun pepene?

IOSEF: Aveam unul și a intrat în guvern.

LEON: Fără pepene nu se poate ?

GABRIEL: Nu se poate.

LEON: Îți dau o nucă.

MASCAVERU: Ei bine, domnule, dacă vrei neapărat un pepene, poftim! (Își spintecă, cu briceagul, pântecul și scoate un pepene mare, verde.)

GABRIEL: Ăsta-i un pepene verde.

MASCAVERU: Ei și?

GABRIEL: Hahaha! Ai mai văzut dumneata minuni cu pepeni verzi ? Minunile se fac numai cu pepeni galbeni.

MASCAVERU: Ești un escroc! (Scoate un revolver din căptușeala pălăriei și îl împușcă.)

Se dezlănțuie o furtună. Tunete și trăznete. În câteva clipe, ascensorul e incendiat și toți pasagerii mor. Soarele apune. În depărtare se aud câini urlând.

LUNA (răsărind) : Ce frumoasă noapte vom avea mâine!

Cortina”¹²

Ce fel de avangardism poate profesa un adept al Tradiției?

Am scris despre Marcel Mihail Avramescu în mai mult rânduri, în paginile revistei Trivium, încercând să pun în lumină fațetele unui destin impredictibil, dar, cred eu, cu sens în termenii unei abordări „tradiționaliste”. Vreau să spun că drumul de la autorul textelor avangardiste publicate în Bilete de papagal, Zodiac, Orizont, Ostașii luminii ș.a. sub diverși heteronimi (până în 1932), la editorul revistei ezoterice Memra, de inspirație guénoniană (1933-1935), la creștinul ortodox Avramescu (după 1935), apoi, la masonul Avramescu (1945-1948), la adeptul isihasmului și cel care frecventa Rugul Aprins (1944-1958) și, în fine, la Părintele Mihail (după 1951), nu este atâta discontinuitate, așa cum ar putea părea la prima vedere. Distanța ireconciliabilă este, mai degrabă, între ipostazele lui Marcel Avramescu de fachir, iluzionist, horoscopist sau hipnotizator, pe care memoria scrisă a vremii i le păstrează sub identitatea Mark Abrams¹³, lucruri de care nu doar s-a și dezis, dar nu a mai revenit niciodată la ele. Pentru a-și nuanța mai clar etapele vieții sale, Avramescu figura, în civilie, cu prenumele Marcel până în 1935, după care, la creștinare, a ales prenumele Mihail.

Perioada avangardist-ocultistă – fixată, strict cronologic, între anii 1926 și 1932 – a stat, mai ales, sub semnăturile Jonathan X. Uranus, (heteronim¹⁴ cu care a semnat în Bilete de papagal și în reviste avangardiste) și Mark Abrams (cu care a semnat primele texte avangardiste, între 1926-1928, și articole de ocultism), dar și a zecilor de heteronimi pe care autorul le întrebuința înaintea lui Lecomte, unul dintre membrii grupului Le Grand Jeu¹⁵ („Marele Joc”). Nu însă înainte de Pessoa, despre care e foarte greu de crezut că se știa în România anilor douăzeci.

Sigur, o asemenea viață succint descrisă mai sus aduce mai degrabă cu un potpuriu (ce vocabulă alchimică!) de vieți, de destine. Ceea ce mi se pare important de nuanțat aici este faptul că nu toate etapele vieții lui Marcel Avramescu au însemnat neapărat epoci revolute. Textul Necrolog din revista Vremea, în 1932 – semnat Marcel Avramescu! – anunță nu atât o delimitare abruptă de avangardism, cât, mai ales, o despărțire de vanitatea unei rătăciri: în primul rând, de iluzia că absurdul în sine e o cale și, în al doilea rând, de „falsul transcendent al ocultismului”. Dar mai ales, anunța, sibilinic, că textul clamează descoperirea creștinismului și renunțarea la „vraja individualității sterpe”¹⁶. Distincția ce se impune de îndată este că Avramescu s-a despărțit definitiv de ocultism (cel steinerian, cu osebire) pentru a se dedica tradiției creștine a răsăritului, descoperite și prin lentila tradiționalismului guénonian. O autoritate spirituală de care nu s-a dezis niciodată, în ciuda unor afirmații mai puțin documentate. Iar modalitatea stilistică de abordare a rămas la fel de fascinantă, după cum o dovedesc textele sale publicate postum. Și mă refer aici atât la exercițiile sale de virtuozitate din Calendarul incendiat, cât și textele ce denotă o evidentă conștiință a celui care știe că va fi citit în postumitate, din Comedia infra-umană.

În prefața la volumul din 1999, Fragmente reziduale disparate din calendarul incendiat al lui Ierusalim Unicornus, trândav și neiscusit aspirant ucenic al Sfintei Smerenii, Al. Paleologu este de părere că imaginea asa-zisului avangardist pe care Geo Bogza a pus-o în circulație în necrologul ce i l-a consacrat nu corespunde realității¹⁷. De fapt, în necrologul lui Geo Bogza, nu apare niciunde cuvântul „avangardist”, iar un cititor neprevenit ar lua de bune și alte informații: Avramescu nu e născut în Craiova, nu a fost căsătorit, ci doar logodit cu Coca Farago și nici nu a practicat magia neagră. El își fermeca auditoriul mai mult sau mai puțin improvizat cu pase de hipnoză, interpreta zodii, fusese grafolog sau făcuse demonstrații de telekinezie. Textul, cu titlul Uranus, însă, e important nu doar pentru că readucea în memoria literară națională un nume dispărut, ci și pentru că era mărturia unui mare avangardist:

Cei care mai țin minte epoca literară de la începutul deceniului IV, cei care mai țin minte prima serie din Bilete de papagal în care o generație întreagă începuse să zburde, cei care în acest lung răstimp, într-un oraș sau altul, se vor fi întrebat ce se va fi făcut Jonathan X. Uranus, dispărut pentru totdeauna din literatură, după ce surprinsese printr-un talent ordonat de inteligență și umor, pot să afle acum că, din această toamnă, năzdrăvanul și mult promițătorul tânăr de pe vremuri își doarme somnul de veci în cimitirul din Jimbolia, într-un mormânt pe care scrie: Preot Mihail Avramescu.

Sub acest nume și-a dus viața zeci de ani, după ce mai înainte trecuse printr-un șir de stranii experiențe spirituale, dintre ele nelipsind magia neagră care-i dăduse puteri ce îi înspăimântau pe cei din jurul său, acest om, pe care l-am cunoscut pe când aveam douăzeci de ani – de fel din Craiova, avea să fie căsătorit pentru scurt cu Coca Farago, copil teribil al acelei generații – a fost unul dintre cei câțiva contemporani care m-au făcut să sufăr că nu am avut harul unui romancier, spre a încerca să pătrund tainele cu totul nelinearei lui existențe.

Spre deosebire de atâția dintre cei cu care mi-am încrucișat pașii, el nu mi-a prilejuit mari elanuri sentimentale, dar am fost în permanență și cu o rară acuitate atras de destinul său, cum eu unul n-am cunoscut altul. Cine ar putea descrie, văzut dinăuntru, drumul care l-a adus pe Jonathan X. Uranus din paginile năstrușnicei publicații a lui Tudor Arghezi la numele și chipul sub care și-a încheiat viața ar da la iveală una dintre cele mai incredibile biografii, întrecând cu mult cel mai incredibil personaj plăsmuit de un romancier.

Dacă nu aș fi avut destinul meu, mi-aș fi dorit destinul lui”¹⁸

Revenind la Al. Paleologu, acesta observă că „textele lui Jonathan X.
Uranus nu au absolut nimic de a face cu avangarda literară și cu suprarealis-
mul…“¹⁹ Sigur, o asemenea negare abruptă e tot atât de lipsită de precauții ca „topirea” textelor sale de până în 1933 în magma literaturii de avangardă. Eu cred că verdictul lui Al. Paleologu este unul ce are în memorie destinul lui Mihail Avramescu de după 1933, când preocupările sale sunt eminamente spirituale. Cât privește „vina” lui Geo Bogza din textul său apărut în România literară, la câteva lui după plecarea la cer a lui Mihail Avramescu, Cornel Ungureanu crede, pe bună dreptate, că, dacă ar fi o „vină”, ea îi aparține lui Sașa Pană, care l-a inclus în antologia sa dedicată avangardismului românesc²⁰.

Faţă de aproape toți autorii din interbelic, Avramescu a evitat cu grijă chiar asumarea titlului de scriitor. „Exercițiile sale verbale, scrierile sale târzii, nu sunt decât o tatonare a atotputerniciei Verbului. Ele nu sunt literatură, ele încearcă să fie mai-mult-decât-literatură“, observa Cornel Ungureanu.²¹ Ceea ce aș nuanța la cele scrise de reputatul critic timișorean este faptul că miza unui asemenea logocentrism este una destructurantă în prima perioadă a scrisului său – aproximativ până în 1930, în opinia mea – după care, trimiterile sunt mai ales spre kabbală. Faptul că Avramescu nu își asuma hipostaza de scriitor nu exclude ipoteza că exercițiile sale vin dintr-o poetică mult mai elaborată decât miza literară. După cum, în oglindă, cred că ar fi prezumțios să credem că Mihail Avramescu a ilustrat o literatură cu trimiteri ezoterizante în perioada sa așa-zis avangardistă. Mai degrabă, aș prefera sintagma „absurd paroxistic” pe care chiar Avramescu o folosește în Autobiografia olografă:

„În 1928, am iniţiat o încercare de expresie literară proprie (pe modalitatea absurdului paroxistic – atât de larg experimentat astăzi în Occident, atent investigat şi la noi), colaborând până în 1931, la Biletele de Papagal ale maestrului Tudor Arghezi, sub semnătura Uranus.”

Poate că formula „absurd paroxistic” să fi fost atunci, în dificilii ani ai revenirii sale la preoție, un eufemism necesar pentru cuvântul avangardism, dar „absurdul”, așa cum știm, e un instrument care, în unele religii sau doctrine, are o cu totul altă reverberație, un cu totul alt conținut decât în lumea profană. Simplificând lucrurile, absurdul e un fel de electrocutare a rațiunii, o punere între paranteze a gândirii logice, secvențiale. Un asemenea „metabolism” al ascezei cognitive se petrece și în teologiile apofatice, și în budism, unde koan-ul este un loc comun. Ca să fac o metaforă, absurdul literaturii de avangardă era, într-un anume fel, răzbunarea epistemologică a unei noi paradigme ce încerca să dinamiteze un întreg secol XIX pozitivist și despiritualizat. Se știe, avangarda sau, mai precis, avangardele literare și artistice înseamnă o dublă negare: una a moștenirii culturale și una a poncifelor prezentului.

Într-o carte dedicată Avangardei artistice a secolului XX, Mario de Micheli fixează, cronologic, fenomenul avangardei după un soi de interstițiu al ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea, în care apar vestitorii ei: Van Gogh, Gauguin, decadentiștii sau primitivii. Iar cercetătorul italian consideră ca un dat apodictic faptul că avangarda, în aproape întreg ansamblul ei, este și se revendică drept un fenomen al unei gândiri anarhiste de stânga.²² Ceea ce revoluția bolșevică a lui Lenin va face începând cu anul 1917, avangardele făceau deja, în efigie, începând cu zorii secolului: distrugerea lumii burgheze, distrugerea normelor, a tradiției, a culturii oficiale. Iar, în cazul dadaismului, o revoluție care, după câte știu, a rămas neobservată: colectivizarea, etatizarea talentului. Căci asta spune și textul lui Tristan Tzara, Pentru a face o poezie dadaistă:

„Luați un ziar,

Luați niște foarfeci,

Alegeți în ziar un articol care să aibă lungimea pe

care doriți s-o dați poeziei dumneavoastră.

Decupați articolul.

Decupați, de asemenea, cu grijă, fiecare cuvânt ce intră în

alcătuirea articolului și puneți toate cuvintele într-o pungă.

Agitați încetișor.

Scoateți cuvintele, unul după altul, dispunându-le

în ordinea în care le veți extrage.

Copiați-le conștiincios.

Poezia vă va semăna.

Iată-vă devenit un scriitor deosebit de original și înzestrat cu o

încântătoare sensibilitate.”²³

E de ajuns să ne imaginăm că acest text nu se adresează creatorului, poetului, ci omului de rând, pentru a înțelege dimensiunile unei asemenea „tăieturi epistemologice”. De altfel, problema aceasta a egalității omului în fața talentului, a vocației artistice a fost observată, relativ recent, și de antiliberalul filosof german Peter Sloterdijk, care, după ce constată „prioritatea democrației în fața filosofiei” (Rorty dixit!), conchide că ultima diferență ce rămâne a fi eliminată în „epoca maselor” este cea dintre cei talentați și cei netalentați²⁴.

Istoricii literari fac o importantă distincție între avangardă și experimentalism. În vreme ce avangardismul ar fi negator, distructiv, demolator chiar, experimentalismul ar fi constructiv și integrator²⁵. La fel, atunci când vorbim despre avangardă, vorbim despre fenomene mult mai diferite decât par la prima vedere: una e avangarda literară, alta e avangarda în artele vizuale, iar când discutăm despre avangarda literară românească, probabil ar trebui să ne referim la cel mult trei curente: dadaism, constructivism, suprarealism. Între ele, se pot decela nu doar diferențe de esență, ci și, atunci când vine vorba despre negarea artei sau a societății, de intensitate. Așa cum există și o diferență de „intensitate” stilistică și în textele lui Avramescu de până în 1931, anul în care, prin profesorul său de latină, Nicodim Locusteanu, ia contact cu viziunea guénoniană, alături de prietenul său, Mircea Eliade. Textele de până în acel an erau expresia unei fronde și a unui teribilism, din care toate tabuurile erau încălcate. Ca să dau un singur exemplu de aducere în derizoriu a religiei, iată, aproape în întregime, textul Gâște libere. Roman succint:

„Hai să dăm ortul popii pentru viața celor duși pe meleagurile străine; căci azi se mai văd minuni scăpate de teroarea lămpilor. Le zăream pe toate cinci, lungi, scobite, cu pleavă în creștet și cu mâini portative, întocmai ca niște adevărate sardele. […]

Băieții se adunau – toți – în pipa contabilului și fabricau acolo tot ce trebuia pentru un cămin confortabil.

Și acela dintre ei care avea o portocală în urechea stângă fu desemnat să ia conducerea lucrărilor. Se sui pe o umbrelă unde se încinse următorul dialog:

– Rscrbuctmbstlgrzut.

Apoi totul intră în liniște pentru câteva minute, pentru ca, în luna aprilie, să fie tot atâta tăcere ca și până atunci.

Și să ne vedem cu bine, la anul, la Ierusalim. (În privința asta, părerile sunt împărțite. Goethe a zis: < Să nu furi oala ursului, până nu ai mâncat un franc>; Rabi Akiva a spus: <Ce bine ar fi dacă și porcii ar purta barbă>. Jean zice: <Unde ai fost aseară?> Papa Pius al XI-lea n-a zis nimic.) Aici se termină romanul fiului risipitor.”²⁶

Evident, antimodernismul lui Avramescu vine dintr-o viziune tradiționalistă, guénoniană, și nu este deloc întâmplător că și André Breton îl invocă pe metafizicianul din Blois exact în aceeași cheie a negării totale, nu doar culturale. Știm foarte bine că Avramescu era la curent cu ideile guénoniene încă din 1929, așa că este puțin probabil ca viziunea sa „literară” să nu fi fost marcată de Guénon. Care s-a manifestat cu claritate în proiectul revuistic Memra. Dar, plasându-mă în afara mizelor doctrinare, ceea ce mi se pare interesant la textul manifest publicat în primul număr al revistei Memra este felul în care e transcris acesta: exact așa cum se așază în pagină un text literar:

„Dincolo de toate contrafacerile moderne ale Tradiţiei iniţiatice, dincolo de toate curentele <neospiritualiste> şi de toate pseudo-ezoterismele, revista aceasta îşi propune să exprime rezultatele unei autentice cunoaşteri metafizice.

Împotriva produselor de sub-mediocră calitate intelectuală ale tuturor diletantismelor cu pretenţii de spiritualitate, împotriva tuturor improvizaţiilor moderniste de nuanţă mistico-ocultistă, revista aceasta înţelege să opună o atitudine fermă de tradiţionalitate doctrinară.

Deasupra tuturor concepţiilor profane şi profanatoare ale scientismului şi filozofismului occidental, şi deasupra tuturor celorlalte pseudo-valori curente, revista aceasta afirmă prioritatea

TRADIŢIEI EZOTERICE

precum şi unicitatea, peste diversitatea formelor, şi permanenţa,

peste contingenţe, a

DOCTRINEI TRADIŢIONALE PRIMORDIALE

din al căreia central Adevăr decurg principiile şi metodele

ŞTIINŢELOR TRADIŢIONALE

cât şi Dogmele, Riturile şi Simbolurile tuturor

RELIGIILOR ORTODOXE

şi cele ale tuturor

MISTERELOR INIŢIATICE

orientale sau occidentale”.²⁷

„Contrafacerile moderne ale Tradiţiei Iniţiatice” şi concepţiile „profane şi profanatoare ale scientismului şi filozofismului occidental” vituperate în articolul Criterii, semnat Memra, sunt: „umanism, individualism, raţionalism, materialism, ştiinţă, tehnică – pe de o parte; şi progresism, umanitarism, comunism, neo-spiritualism, teozofism, ocultism – pe de altă parte”²⁸.

Citit din perspectivă literară, un asemenea manifest ne îndeamnă să credem fie că Avramescu nu a scris literatură, fie că ceea ce a scris sau va scrie e mai mult decât atât. Sau poate altceva. Semnalez, în acest sens, câteva considerații ale celuilalt reprezentant major al Tradiției, Julius Evola, care, mai întâi, observa că modernitatea nu are nimic de-a face cu arta în sens tradițional și, ca atare, arta a murit. Iar, în doilea rând, constata că, de la simbolism la dadaism, avem de-a face cu școli care, „în esența lor, sunt meta-artistice, dacă nu chiar anti-artistice”²⁹.

Sigur, biografia culturală a lui Julius Evola poate deschide multe intersectări cu Avramescu de până la mijlocul deceniului trei, cu atât mai mult cu cât Evola era un personaj cunoscut în mediile intelectuale românești. În primul rând, sunt de semnalat anii de avangardă literară ai lui Evola, apartenența sa la futurism³⁰, la dadaism, corespondența sa cu Tristan Tzara (1918-1921), experiențele sale de dereglare senzorială³¹, toate împlinindu-se doctrinar în colaborarea sa la revistele ezoterice Ur și Krur.

Cornel Ungureanu îl plasează pe „avangardistul” Marcel Avramescu într-o disidență suprarealistă, de tipul celei din jurul revistei Le Grand Jeu³², observând că unii dintre tinerii contestatari ai grupării (Roger Lecomte și René Daumal, mai ales) se intersectau cu viziunea guénoniană, pe de o parte, dar și similitudini grafice între ceea ce se cheamă azi layout-ul, adică forma grafică a publicației, cu revistele românești de avangardă³³. De ce scriu că Le Grand Jeu este un grup de disidență al suprarealiștilor? Fiindcă, înainte ca grupul să îi trimită o scrisoare cam nepoliticoasă, în 1930, lui André Breton, membrii săi aveau deja clară ideea de a accede la un alt plan al existenței ori la Absolut. Demersul tinerilor din Reims era mult mai ambițios decât pare în titulatura revistei fixată de Daumal. Asta fiindcă primul nume vehiculat pentru revistă – când ei își spuneau încă, „simpliști” – a fost La Voie, ceea ce s-ar traduce prin Calea³⁴. Or, La Voie era denumirea unei reviste înființate de Albert de Pouvourville (Matgioi) şi Léon Champrénaud (Abdul Haqq), ce a apărut între 1904 și 1907. Cei doi, ex-papusieni, au fost personajele care au redirecționat privirea tânărului Guénon către orientul chinez, taoist, dar şi spre islamism³⁵.

Evident, grupul de tineri care tocmai terminaseră liceul în 1925 nu avea cum să fi fost la curent cu toate nuanțele ce separau ireconciliabil, feroce chiar, diversele grupuri și grupuscule din siajul teozofismului, al „budismului ezoteric”, al mișcărilor gnosticiste sau, global, al curentelor neospiritualiste ce au marcat Franța în primele două decenii ale secolului XX. Era mai mult un timp al revoltei decât unul al înțelegerii, așa că Marele Joc! se afla în căutarea unei contemplații experimentale ce exalta (un cuvânt din epistema vremii) postul, noctambulismul, privarea de somn, asfixia voluntară, alcoolul, drogurile³⁶.

În dreptul lui Daumal, istoria literară a reținut experimente paroptice, ceea ce, tradus, înseamnă vedere extrasenzorială. Dar și un tip de poezie vizionară, în ale cărei fruntarii Arthur Rimbaud era socotit un profet. Iar meditațiile lui René Daumal și André Rolland de Renéville cu privire la poezie poate că sunt mult mai interesante din punct de vedere spiritual, inițiatic, decât din punct de vedere literar. Pentru Marele Joc, Poezia (cu majusculă) este a treia Cale spirituală, ceea ce înseamnă că ea poate produce efecte ontologice. De altfel, Renéville considera că, în termeni hinduși, poezia este o mistică, nu fără a sublinia caracterul iluzoriu al existenței, dar și a forța sensul analogiilor înspre alchimie. La rândul său, Daumal credea în analogia dintre poezie și magie, până la a considera că, asemenea magiei, există poezie albă și poezie neagră³⁷.

Poate că nu ar fi de prisos să adaug că membrii grupului frecventau, direct sau prin lecturi, personalități ale lumii „ezoterice”, cum ar fi Salzmann, Georges Ivanovitch Gurdjieff, Lanza del Vasto sau Philippe Lavastine. Nu în ultimul rând, ar trebui amintit că în primul număr al revistei Le Grand Jeu, René Guénon era prezent cu o cronică la cartea sa, La crise du monde moderne, în lecțiunea lui Roger-Gilbert Lecomte.