Liviu Rebreanu, printre „mistică” și „prostie”

Nuvela lui Liviu Rebreanu, Proștii^*)1, rezistentă (în sensul ex-
celenței artistice persistente) la proba lecturii, este (prea) diferit evaluată, ca atare și citită, de istoricii noștri literari. Ei schimbă cerneala „simpatică” a criticului literar într-una nu doar vizibilă, dar și neîntinată ori pe deplin fixată în cuvânt a istoricului. Cât de laxă, de subiectivă, mai e și istoria, în particular istoria literară, ne învață și Proștii, prin unii dintre cei mai inteligenți și înțelegători cititori care întâmpină și însoțesc literatura română. Iată unul dintre nu tocmai rarele cazuri de recepție estetică lărgită, de (ne)așezare comprehensivă, de la inexistență la vie existență, de la ratare spre, chiar, capodoperă.

Dintre cei care trec Proștii, implicit sau explicit, în uitare, cu sugestia că e o proză proastă, mă opresc la E. Lovinescu. În Istoria literaturii române contemporane (cf. Scrieri 6, Minerva, 1975), el scrie explicit, dezvăluind neantul: „nimic (…) nu se ridică la estetic” în proza lui L. Rebreanu, scriitor, vreme de „vreo zece ani, nu numai fără strălucire, dar și fără indicații de viitor”. Un deceniu de căutare de sine i-ar fi fost necesar lui L. Rebreanu, în totală alienare artistică. Spre deosebire de M. Sadoveanu, care s-ar fi regăsit, în conștiința critică a istoricilor literari, abia după un sfert de secol, dar și cu „străluciri” în contradicție cu teza de fond. Nimic artistic, până la romanul Ion, socotește Lovinescu, nu iscă, nu iscălește, „cel mai mare creator epic al literaturii noastre”, rămas înscris la capitolul Sămănătorismul ardelean, alături de Ion Agârbiceanu. Bizară și, s-ar spune, pură excepție, față de curentul pur ideologic susținut de Iorga și împărțit, iată, regional, de E. Lovinescu. Relativism critic și istoric fără rival și sans rivage. (Vom vedea că N. Manolescu fixează exclusiv temporal sămănătorismul, dominant și în primele două decenii și ceva ale veacului XX.) Iar „Ițic Ștrul, dezertor, singura nuvelă ce afirmă un scriitor”, datează din 1920, anul primului său mare roman. Să o spunem noi, pentru că Lovinescu nu o face: nuvela citată ca citabilă a apărut chiar în revista sa, Sburătorul, în, doar, al doilea an de la înființare. Proștii a apărut în 1910 în revista Convorbiri critice a lui Mihail Dragomirescu, critic dedat teoretic la autonomia esteticului, denunțat de Lovinescu, între altele, și pentru că descoperă excelența în (sub)mediocritate.

Un uimitor viraj în estetic, o contrazicere revizuitoare radicală, efectuează Ion Negoițescu, în Istoria literaturii române, I, fără referire la substanța acestei nuvele, diferit citită, cum voi arăta, și în detaliile ei semnificative. Naturalismul și verismul ar asigura lui Rebreanu statutul de prozator „revoluționar în formă”, un statut pierdut în viitor, prin câteva nuvele, între care și Proștii. Îl însoțește în parte, critic, evaluativ, fără racorduri de curent sau poetică, N. Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, 2008, de la care rețin acum doar că „Dintre toate (nuvelele), ar fi putut fi o capodoperă Proștii…”

Mihai Zamfir, în „Novella și nuvela. Proza tânărului Rebreanu”, din volumul Cealaltă față a prozei (1988), este mult mai generos în evaluare: nuvele acced „de câteva ori la un pas de capodoperă” (Proștii, Nevasta). Stilul epic îl reprezintă de pe acum pe prozatorul cu viitor deja asigurat. Iată că Zamfir întărește convingerea lui Călinescu în detașarea sa radicală de Lovinescu: „S-a ignorat însă, în cea mai mare parte a criticii, modelul structural al nuvelelor; în formula lor stilistică putem acum citi, cu toată claritatea, evoluția viitoare a prozatorului Rebreanu.”. În Scurtă istorie, vol. 2 (2017), M. Zamfir păstrează încrederea în expresia personală continuă a scriitorului: „Un anumit tipar genuin l-a ghidat pe Rebreanu de la debut și până la sfârșit.”. Însă, în loc de aproape capodopere, acum găsește printre nuvele pe „unele antologice”, fără a le mai numi și, de data aceasta pe urmele lui Lovinescu, asigură că există „două cu adevărat reușite (Catastrofa și Ițic Ștrul dezertor)”.

Să înțelegem ce, dar și cât, cum, când, de ce etc., s-a înțeles din Proștii.

G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent: „Un țăran, «un prost», se zăpăcește la cumpărarea biletului de tren și nu nimerește să se urce în vagon. Paraponul lui de om redus, încurcat în complicația civilizației, izbucnește într-o imprecație amară: «Nu v-ajute Dumnezeu sfântul!»”. Nu Proștii, dar „prostul”. Un caz singular. Prost pentru că e zăpăcit, nu din fire, dar conjunctural, iată conjectura impusă forțat de G. Călinescu. Încurcatul (descurcatul fiind în această concepție un tip ideal) nu cunoaște trenul. E închis în lumea antimodernă, la care e totuși constrâns uneori țăranul român, ardelean, de acum un veac; un veac de „colectivitate”. Și pentru că nu se descurcă în noua lume în situația de călător pe drumul de fier, el recurge într-un fel negativ (G. Călinescu sugerează că neconștient sau doar stereotip, „retoric”) la Creatorul religios al lumii, dar prin blestem, nu ca să-l ajute, dar ca să-l răzbune. El este unul iar ceilalți sunt mulți, iată ceea ce a numit cineva punerea în situație. Raportul social (dar și religios) este de la singular la plural. De ce acest raport? Nu avem o lămurire aici. „Prostul” sau Proștii: mergem cu analistul sau cu prozatorul? Fapt sociologic: mic conflict de civilizații? Un „parapon”: supărare, necaz, temporar și nu durabil? Firesc, la trecerea de la car la acar, vreau să spun desigur la tren. Doar atât? E măcar esențialul?

Al. Piru, în Istoria literaturii române de la început până azi, Univers, 1981, vede în proză „niște țărani vexați de șeful de gară care-i împiedică să cumpere bilet de tren”. El numără altfel decât maestrul său, nu unul, dar mai mulți țărani („niște țărani”: de aici să fi ieșit romanul unui prozator pătruns de ideologia comunistă, care a transformat nemilos țărănimea?). Dinspre plural spre singular: țăranii veniți să călătorească cu trenul sunt „vexați”, batjocoriți, tocmai de funcționarul plătit de stat ca să înlesnească transportul la mai mari distanțe. Distant, funcționarul nu doar că nu înlesnește, nu ajută (verbul invocat și în blestem), dar procedează pe dos tocmai cu cei neștiutori, îi „împiedică”. Așa scrie ucenicul istoric literar călinescian în epoca regimului politic comunist. Piru vede represiunea, diferit de maestrul său care, în regimul (oricum mult mai) democratic, într-o perioadă pe care o numim, fie și printr-o extensie temporală, interbelică, ceea ce deja am reținut: un zăpăcit, nepriceput, nepotrivit situației, inadaptat. Raport pur social, iar cel religios, puternic marcat în text, rămâne previzibil eludat.

T. Vianu, în Arta prozatorilor români, Ed. Eminescu, 1973, deranjat de prezența unor cuvinte („provincialisme ingrate”, așadar nerecunoscătoare față de cititorul căruia îi datorează recunoașterea), citește că „«proștii», bruscați și loviți, nu izbutesc să pătrundă în el” (în tren): pe de o parte ei sunt „împiedicați”, iar pe de altă parte, în condiții total defavorabile, nu se descurcă. Raportul este dinspre un plural afișat spre o identificare obscură (opriți de unul sau de mai mulți?). Pe scurt: „proștii” nu fac față batjocoririi. Aici, cel puțin, lucrurile sunt destul de clare, crede aplicantul metodei proprii a morfo-stilisticii la un prozator ca Rebreanu, particularizat ca „analist al stărilor de subconștiență, al învălmășelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice”.

Mihai Zamfir, în Novella și nuvela. Proza tânărului Rebreanu, din volumul Cealaltă față a prozei (1988), atent la faptul că doar trei personaje nu pleacă în călătorie, găsește motivarea („eternă”, morală, socială, istorică) doar de o singură parte: „În Proștii, trei țărani pierd trenul din cauza dușmăniei stupide a personalului gării: accident aproape banal, dar care pune în evidență marginalizarea existențială a țăranului, adică un proces istoric complex și îndelungat, imposibil de fixat în limite cronologice.”. Peste ani, în Scurtă istorie, vol. 2 (2017), (re)citește proza într-un fel oarecum revizuit (sub aspect social și istoric), ca fiind o relatare (curioasă eroare structurală), identifică acum prostia (dușmănia, termen cu o sonoră conotație ideologică, e substituită cu termeni nesinonimici cu acela, dar cu meritul de a sesiza extensia titlului nuvelei) la autoritățile feroviare și restrânge cauzalitatea la moralitate. „Proștii relatează istoria tristă a unor țărani care pierd trenul din cauza obtuzității și a răutății personalului gării.”

N. Manolescu: „Dintre toate (nuvelele), ar fi putut fi o capodoperă Proștii, cu cei doi țărani, tată și fiu, care se duc la gară cu noaptea-n cap, dar scapă totuși trenul, din cauza stângăciei lor și a aroganței domnilor. Autorul îngroașă prea tare liniile (suntem în plin sămănătorism, nu-i așa?) ca să marcheze opoziția dintre proști și domni. Nu era nicio nevoie de bruftuluieli și insulte («Mai la vale, prostule, mai la vale-s vagoanele pentru boi!») ca să compătimim cu proștii.” Zăpăceala (inadaptarea la situație) de la G. Călinescu ajunge la N. Manolescu stângăcie (inadaptare de fond), așadar ceva doar în parte similar. Modelul Călinescu nu mai e contrazis (decât pe jumătate: opoziția e între țărani și domni, plurală în egală măsură, nu doar șeful de gară le e potrivnic) sau deturnat ideologic. Problema constatată e morală: aroganța, disprețul total și din partea tuturor celor care nu sunt țărani (totuși, nu la fel de domni, nu?). Altă ideologie apare aici, în concepție artistică, nu în receptare critică: aceea sămănătoristă. Deloc idilică, dimpotrivă, „romantică”, antitetică sau, tot cu un atribut ideologic, antagonică. Dar sămănătorismul nu (re)marca o ruptură socială între clasa de jos și cea de sus, ci o ruptură istorică, refuzând forma fără aderență la fond. L. Rebreanu ratează capodopera, înțeleg de aici sugestia, pentru că țăranii nu pierd în modul cel mai simplu și (ne)firesc trenul, fără să fie batjocoriți. În Proștii stângăcia e gerată, aroganța e exagerată: punct de vedere pretins viciat.

Ion Simuț, Rebreanu dincolo de realism, 1997, p. 273, dezvăluie câteva titluri cu „funcția predictivă”, între care și Proștii, unde „previziunea din primul paragraf se adeverește”: țăranul Nicolae Tabără „se poticni în prag”. Deci: poticnire. Și atât. Poticnire (împiedicare) din zăpăceală ori stângăcie: „proștii” se poticnesc, se împiedică. Pe parcurs, s-ar înțelege, s-a adăugat disprețul. Interiorul se ciocnește cu exteriorul: cei care se împiedică singuri din neștiință ajung și să fie împiedicați. Ezitarea provoacă sau cheamă ezitare. Ion Simuț nu face aceste observații, dar face cu totul altele decât unele privitoare la faptele epice.

Din primul rând al nuvelei putem observa că personajul central (deloc singur, înconjurat, aș spune, în câteva cercuri, de noi personaje: e în mare societatea în nuvelă, fie direct, fie indirect), pe numele său Nicolae Tabără (Nicolae, nume de sfânt, bun, generos, Tabără, nume simbolic, colectiv, masificat) își pierde mersul de cum iese din casă: „se poticni în prag”. E deja cu gândul și, iată, și cu trupul, în necunoscut. Trebuie să fi ieșit din casă de mai multe ori pe zi în toată viața sa de până în prezent, e lucru sigur. Nu e deloc sigur că a mai călătorit cu trenul. Un fapt important rămâne nedezvăluit. De ghicit sau nu, la latitudinea cititorului. Poticnirea nu oprește cursul gândirii și al acțiunii. Iar aici ea e un semn, bine înțeles în lumea superstițioasă, cvasi-mistică, revelat mai ales prin femeie. Ea își pierde brusc în bună măsură graiul, nu însă și mintea, dimpotrivă, primește un accent compensator. Nevasta înțelege că bărbatul (bătrânul, i se spune mereu, la vârsta unei experiențe de viață, pe atunci vârsta ultimă aflându-se la cea medie de acum) o poate „păți”, poate pătimi. Ea (femeie, nevastă, fără vârstă) e un observator acut care nu trece nimic cu vederea. E o voință înțeleaptă care avertizează. Un prim conflict există în familie, în acest moment, între femeie și bărbat. Ea dezvăluie, protejează, „înțelepțește” (în marginile unei gândiri comunitare țărănești religioase), pe când el cenzurează, diabolizează, crede simplist că înlătură răul de la rădăcina gândului, când răul e deja semn faptic. Nicolae Tabără e prefăcut, pare a nu fi afectat. După poticnirea din prag, el merge „bojdicăind” (e unul dintre „regionalismele ingrate”, cum le spune Vianu, a căror noimă posibilă adăugată autenticității referențial-literare e să solicite intuiția semantică, înaintea celei semnificative). Mers nesigur, desigur. Bărbatul nu vrea să priceapă c-ar putea păți ceva. Îi lipsește acum orizontului său bărbătesc de înțelegere și de înțelepciune complementul verbului: „Da ce să păţesc? urmă apoi mai răspicat.”. Capătă siguranță retorică în glas, în vreme ce glasul nevestei răgușise. Elocvență formală, convențională, la el. Certitudine cunoscătoare, într-un anume sens, înțeleaptă, la ea. Înainte de-a vedea societatea suprapusă social sau altfel, constatăm o cvasi-totală opoziție de gen în mediul rural de acum peste un secol. Bărbatul poticnit în prag, clătinat în propria curte, bravează reușita dintru început. Un singur rău întrevede a fi posibil, iar acesta e acasă, la cei rămași acolo: „Numai voi s-aveţi grijă să nu-mi ticluiţi vreo poznă până ce ne întoarcem noi…”. E și el purtător de dispreț, înainte de-a întâmpina și suporta batjocura celor din lumea care i se adaugă și cu care fatalmente intră în legătură. Femeia și cine mai rămâne acasă (altă lacună probabil intenționată a prozatorului: gen, vârstă?) nu poate, în absența lui, să ducă un fapt până la capăt. A fi ardelean, a duce un gând până la capăt, a-l înfăptui, cum spunea Blaga, inspirat de Goethe, presupune în Proștii împlinirea enunțului doar cu un subiect de gen masculin, isteț, priceput, descurcăreț, în gospodăria sa.

Și nu că acest Nicolae Tabără s-ar baza exclusiv ori în primul rând pe sine. El este un credincios, își face cruce largă, aplecându-se (aici mișcările nu mai sunt nesigure) și se roagă scurt, tipic: „- Doamne-ajută!…”. E cu Dumnezeu, binele, certitudinea. Doar nevasta ar fi purtătoarea demonică a nesiguranței, nerecunoscută de el în mersul poticnit și bojdicăit. O singură grijă e a lui: de a nu întârzia. Iată aici o primă formă de semnalare a timpului: absența atât de prezentă în ceea ce consumă epic nuvela. Timpul există mai ales generic, neprecizat, lăsat în seama intuiției cititorului.

Din punctul de vedere al naratorului, primul prost e o proastă. Dar acest punct de vedere e comunitar și mai întâi bărbătesc („demn”, mândru, disprețuitor față de ai săi, mai mult decât față de străini). „Femeia, luminându-le din prag cu felinarul, adăugă şi ea, cu mintea ei cea proastă: – Aşa, aşa, grăbiţi-vă, să nu vi se întâmple ceva… Dumnezeu să v-ajute!… Dar Nicolae n-o mai auzi.”. Fatală asurzire, se va putea constata. Femeia care-i e nevastă nu e dracul, nici îndrăcită, e și ea creștină, măcar în același fel ca el. Dar nu ierarhizează creștinismul însuși bărbatul și femeia? Iar în cazul acesta, da, nu e deloc același lucru când doi spun același lucru. Despărțirea minții e dusă până la neascultarea femeii de către bărbat. Lui i se schimbă total mersul tocmai când își părăsește gospodăria. Înaintează acum „cu paşi voiniceşti”.

Naratorul realistului Rebreanu, trecut încă de pe acum, la doi ani de la debut, dincolo de realism, cum constată esențial Ion Simuț, nu spune de ce pleacă împreună cu fiul (e sigurul fiu?) de acasă și ce scop are călătoria. Suveran, el ascunde fapte aflate la îndemână, pe când altădată dezvăluie unele imposibil de știut. Raportul dintre tată și fiu nu e unul dintre inițiator și inițiat. Sunt aici doi oameni de vârste diferite care merg undeva împreună. Citim între altele, nu multe, despre fecior, că el „tândălea”. Naturală ignoranță. Și nu știm dacă drumul lor are alt rost sau tocmai acesta îi e rostul, adică lipsa unui rost, tândălirea. Fiul e „ca un mânz trudit”: este prima comparație (oximoronică) animalieră. Se poartă „parcă i-ar fi fost frică să nu se năpustească cineva asupra lor”. Altă anticipare decât aceea inițială, între altele întrețesute cu mai multă sau mai puțină subtilitate în narațiune. Doar că el nu verbalizează, de aceea nu e admonestat. Presimte însă pățania, faptul că se va întâmpla ceva rău, cum spusese femeia. Nu e încă bărbat, fiul. Naratorul omniscient, peste cunoașterea personajelor sale, participă acut la acest traiect. Vede colosal, anxios. Pe mica uliță dinspre gară năzărește întâi imaginea unei mâini simbolice, nu știm deocamdată dacă e protectoare sau amenințătoare. „Urmele pervazurilor se tolăneau răşchirate ca degetele unei mâini uriaşe şi se pierdeau îndată în beznă.” După încrederea omului, Nicolae Tabără, mâna uriașă e benefică. El e sigur că trenul n-a trecut, pentru că nu i-a auzit șuieratul, fapt suficient pentru el, „bătrânul cu mândrie”. Tată și fiu ajung primii la gară, cu mult înainte de sosirea trenului, dar nu vom ști ce înseamnă acest mult ca măsură a timpului, aici, urmat fără măsură. Mulțumire, siguranță: Nicolae Tabără recunoaște că acum s-a eliberat de frică. Între frică și nefrică (nu neapărat curaj) îi stăruie firea. Tatăl și fiul sunt niște sfioși aici, deși singuri. Sala de așteptare a gării fiind închisă (constată nu tatăl, dar fiul care este „mai îndrăzneţ”), rămân afară, nu pe bancă, dar lângă ea. Timpul le e, se pare, mai necunoscut decât locul, ceva părelnic, cei doi îl presupun numai: „- Pesemne-i cam devremior (…). – Pesemne…”. Tatăl știe tot atât cât fiul despre timp. Că una se spune și alta se petrece are grijă naratorul să sugereze ori chiar să exprime direct. Nu există siguranță la cei care așteaptă chinuiți, „parc-ar fi fost strânşi în curele”. Naratorul vede mai mult în afara oamenilor decât în interiorul lor. Imagini neliniștitoare: „Coamele dealurilor din faţă, ca un tăiuş de fierăstrău uriaş şi hodorogit…”. Vârfurile plopilor de pe lângă Someș sunt „ca nişte mâini ameninţătoare” (a doua comparație cu mâinile uriașe). Cosmos și antropos se țin într-o deplină (diz)armonie: „Gâlgâitul trudit al apei rătăcea prin aer ca tânguirile neînţelese ale unor oameni prăpădiţi de nevoi.”. Fără a urmări și aici cu dinadinsul stilul nuvelei, nu pot ocoli faptul că naratorul plasticizează „la greu”, clar sau obscur, iar alteori clar-obscur. Un exemplu între altele poate fi edificator. Iată metafora verbală: „Gara cu magaziile ei sure prinse a se dezbrăca de întuneric.”. Peste toate acestea domină sugestia metaforic-hermeneutică obscură: „tânguirile neînțelese”. De unde derivă dificultatea și echivocul lecturilor.

Lumea nuvelei se lărgește în acest mic spațiu precis delimitat într-un timp neprecizat, altfel decât natural. După tată și fiu, primul sosit e un hamal, căruia întâi i se vede „hruba de nuiele (…) cu ochiul ei roşu, plâns şi ars de sărăcie”. Sosește apoi o babă hidoasă, „gâfâind ca un dobitoc trudit”: analogie recurent zoologică, transferată dinspre „fecior” la o vârstă opusă. Înfricoșată și ea că va pierde trenul, „năprasnicul ăsta de tren”, ca să o ducă la Beclean. E a doua femeie din nuvelă. Cunoscătoare resemnată a suferințelor, ea este, mai mult decât nevasta lui Tabără, o prevestitoare, o profetesă ad hoc, care, după faptul că vorbește la persoana întâi plural, se include în condiția umană, întâmplător și țărănească: lupta aproape tragică cu „lumea”, cu ceilalți. „- Apoi ce să faci? Cată să ne sfărmăm şi să ne izbim, dacă vrem să trăim în pârdalnica asta de lume… Aşa… Ce să facem?” Femeile din Proștii nu sunt proaste, ele par așa bărbaților aroganți, angrenați între ei, la suprafață, printr-o conștiință alterată, într-un război al mândriei.

Hamalul „negru, bărbos” e omul disprețuitor de pe prima treaptă din „lumea” stratificată. Nicolae Tabără îi face loc, „smerit” (creștinește, îl invocă iar pe Dumnezeu), primind o primă mostră de dispreț: „- Noroc, bombăni scurt hamalul.”. Care devine țâfnos, isterizat, când baba – nu mai trece nici măcar drept o femeie –, tocmai ea, îl întreabă dacă vine chiar acum trenul. „- Ce-mi tot dârlâieşti aici, babo? Ce-mi toci capul şi dumneata? Nu cumva ţi-ai ţinea gura? se răţoi deodată hamalul, semeţ în sufletul său rânced că poate certa şi el pe cineva care-i mai slab decât dânsul…” Naratorul își riscă impersonalitatea și spune acum mai mult decât trebuie (deseori, am văzut, spune mai puțin) și îl denunță: cel care se „rățoiește” (proiecție recurentă a umanului în animalic) e „semeţ în sufletul său rânced”. Mândria alterează, alienează, mută eul într-un altul. Încă un cerc de lărgire a lumii: aproape de sosirea trenului vin cei cu trăsuri, iar „uruitul roţilor unei trăsuri înjunghia văzduhul”. Pământul călcat de domni violentează cerul. „Acuma sala de aşteptare gemea de lume.” E aici, iată, într-un anume sens, o lume. Două clase încap într-o frază: țăranii și muncitorii, fără diferențiere de sistem economic sau cultural de tip tradiție-modernitate: „Țăranii, cu feţele supte, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară, cu barba şi mustăţile zbârcite, se îmbulzeau de-a valma printre muncitorii spâni, cu obrajii ca cenușa, îmbrăcați în straie nemțești murdare și ferfenițite.”.

Șeful gării, care locuiește în gară și apare supărat, pentru că nevasta îl sculase din somn cu cinci minute mai devreme decât voia, este și purtătorul de timp al nuvelei. Iată cel dintâi timp precizat, durativ și nu situativ, doar de ordinul minutelor. Următorul timp, ultimul, va fi atunci când conductorul anunță că trenul oprește în Năsăud „o minutăăăă”. Pe peron există un ceas, prezent în text doar prin ochii șefului de gară. Pentru țărani ceasul nu înseamnă nimic, nu există. Dacă ne gândim că n-ar fi ajuns minutul pentru tot ce se mai petrece la vânzarea biletelor de călătorie, am putea constata că timpul este nu doar ascuns, dar și manipulat, acum prin diluare, de narator. Nimic despre an, anotimp, zi, de parcă irealitatea s-ar suprapune realității. O idee despre anotimp, unul rece noaptea spre dimineață, ne-am putea face privind odată cu șeful gării pe peron „pasagerii care tropăiau din picioare, zgribuliţi şi rebegiţi de frig”. Și dacă am rămas cu șeful de gară, să reținem observația că el „era furios pe toată lumea”. Lumea e aici totalitatea oamenilor adunați. Ruptura dintre funcționar și călători, oameni aflați din vreme acolo, cei de rând, e deplină sub raportul cunoașterii. El e pentru ei nu o funcție, cât o utilitate: e „ăl ce dă biletele”. Omul legii, vardistul, mare („coșcogea”), și măreț, important, superior, nu-i ordonează pe cumpărătorii de bilete sau o face în felul lui, răstit, luându-i la rost. „Nu puteţi aştepta până vă vine rândul?…” Că rândul vine nu conștientizau ei, cei temători că trenul sosește și pleacă aproape tot cum merge, în mare viteză.

Există în Proștii sugestia că Nicolae Tabără scapă trenul pentru că nu scapă de ceea ce refuzase în chip de cobire a nevestei lui. Vardistul tocmai pe el îl dă „îndărăt”. Ca timp, el fusese în față, dar ca loc ajunge în dos, iar asta se petrece tocmai când apare un „domn” (la singular!), invitat de vardist să vină „înainte!”. Acum se aude „șuierul”, sinecdocă rurală a trenului. Care ar trebui să-i „ia” pe călători, contrariul fiind să-i „lase”, potrivit rugăminții lui Tabără, cel peste care tabără „ceva rău”, răul gândit de nevasta lui, dar refuzat de mintea bărbatului: „- Fă-ţi bunătate, domnule (simplă formulă retorică, pentru „ăl cu biletele”, n.m.), şi ne dă două până la Salva, că ne lasă aici mașina!”. Mașina, așa numește el trenul, părând că și vorba care-l numește îi este necunoscută. Iar ceasul rău se dezlănțuie. „- Gura, prostule! îl împunse şeful, morocănos, aruncându-i o privire cruntă şi dispreţuitoare, apoi închise repede ferestruica.” Nu doar el, dar și alți țărani sunt „uluiți” de acest gest. Cu „spaimă”, unii se întreabă dacă li se mai „dă” bilet. Ca și când ar fi pe gratis. (Unii își vor mai aminti poate cum totul se „dădea”, dar cu plată ori chiar cu supra-plată, dacă mai punem la socoteală și efortul, în regimul de așa zisă comunitate egalitară. Un fir din rădăcina istorică verbală și comportamentală există aici.) Dacă nu știu ei nici titlul exact al funcționarului din incipienta epocă a mașinismului (trenul în zonă nu mai era o mare noutate, înainte de 1910, iar traseul de numai câțiva kilometri ar fi putut să fie parcurs pe jos într-un ceas, însă un ceas… bun!), n-au cum să știe că e de datoria șefului gării să dea un semn telegrafic pe calea ferată. Momentul este judecat greșit ca unul de cel mai mare dispreț, de uluitoare răutate ori rea voință. A treia femeie din nuvelă, diferită de nevasta țăranului și de bătrâna tare îmbătrânită, nu rabdă tratamentul și blestemă, dar să observăm cum totodată acuză divinitatea unică: „- O, bată-l scârba să-l bată, că mânios l-a mai făcut Dumnezeu!”. Îl afurisește și îl înlătură (îl dă „îndărăt”) de la responsabilitate, într-un fel inconștient contradictoriu.

La nivelul conștiinței personajelor sale elementare, naratorul punctează și acum spaima: „Şi trenul se apropia mâncând pământul.”. Viteza e și ea în relație cu timpul. Pentru că „mașina” asta care e trenul se mișcă mai repede decât oricare alt mijloc de transport pe care îl cunosc, și ei umblă cât pot de repede, vin spre ea din timp. Ei și nu „mașina” așteaptă. Dezordinea continuă la urcarea în viteză: „năvăliră furtunatic”. Fără „politichie” expresă, e și aici, într-o nuvelă comică și dramatică totodată, o metaforică noapte furtunoasă, ca într-o piesă de teatru a lui I. L. Caragiale. O „luptă” între cei care coboară și cei care urcă dezvoltă două viteze care se opun și aproape se anulează. Conductorul se amuză, încântat de diferența de „știință” dintre el și țărani (rangul impune așa zicând natural superioritatea!): „- Unde mergeţi, proştilor? răcni conductorul către ţăranii care alergau zăpăciţi în sus şi în jos, neştiind unde să se urce. Nu acolo, mă! Mai la vale, prostule, mai la vale-s vagoanele pentru boi! Conductorul striga şi zâmbea mulţumit în sine că a spus o glumă minunată. Când şi când, arunca priviri pline de înţeles unui domn bondoc, care se uita la dânsul şi-l asculta cu un surâs de admiraţie pe buze…”. S-a văzut chiar aici nodul epic al nuvelei: prostia taxată de conductor pentru zăpăceala și neștiința observate de narator. Aici apare starea creditată de unii dintre criticii-istorici literari și tot aici există întâi pluralul „proști”, apoi singularul „prost”. Dar s-a trecut peste atitudinea conductorului. Care strigă, ca și vardistul sau șeful de gară, dar numai el zâmbește satisfăcut. El își închipuie poate că acești „boi” caută vagoanele pentru boi, aflate „mai la vale”. La vale: fie ultimele, fie neatașate trenului, dar în valea ca formă de relief. Conductorul este încrezător că înțelesese ce se petrece și aflase comparația bună pentru a spune „o glumă minunată”, în sensul de bine găsită, potrivită, pentru a exprima uluirea. Una de cunoscător, spre deosebire de uluirea din ignoranță a călătorilor lăsați cu banii întinși la ghișeu de către șeful gării. Conductorul primește și complicitatea, aprobarea prin admirație surâzătoare, ca reacție la zâmbetul lui, a unui domn. Unul caraghios: „bondoc”. Măreție diminuată deopotrivă fizic și moral. Sunt aici, cu puține personaje individuale, alături de o mică „gloată”, aglomerație alcătuită din „feţele încreţite”, de fapt două lumi… și jumătate: iar jumătatea e atașată celei de-a două, obișnuită să ia în râs neștiința celei dintâi. Niște „sulițe de dispreț” aruncă șeful gării. Vardistul doar tace și arată „încruntare din sprâncene”. Și disprețul este ierarhizat.

Lui Nicolae Tabără, șeful gării îi „sâsâi”: îi vorbește așadar animalic, îl numește „mojic”, dându-i lecția de învățătură a minții pentru alte călătorii. Tabără e înțelegător și resemnat, respectos și admirativ, nu fără logică, ba și cu anume înțelepciune, dezisă de șeful gării, care constată flecăreala știută de el dintotdeauna și pentru totdeauna a celor față de care simte o inumană greață. „- Iartă, domnule, iartă-ne şi nu ne năpăstui, bâlbâi bătrânul umilit. Că noi suntem proşti, păcatele noastre… Pesemne, aşa ne-a lăsat Dumnezeu, proşti şi necăjiţi şi nepricepuţi, păcatele noastre… Da dumneavoastră trebuie să fiţi mai iertători, că sunteţi oameni învăţaţi şi… – Hai, pleacă d-aici, să nu te mai aud flecărind! Mi-e scârbă şi-mi vine rău când vă văd, izbucni şeful strâmbând din nas, apoi trânti geamul şi scuipă cu greaţă.” Țăranul mai are vreme să stea în loc „întrebător și nedumerit”. Iată o atitudine care nu exprimă deloc un prost. El, cel împins îndărăt de vardist din coada fără cap de la bilete, este împins și din tren de conductorul care-l blestemă: „bătu-te-ar Dumnezeu să te bată, prostule!”. (De aici își alege singularul G. Călinescu.) Fiul și baba rămân pe peron „ca doi pociumbi şi se uitau cu ochii sticloşi de spaimă”. Alt regionalism „ingrat” reproșat de Vianu realistului care nu precizează aspecte curente de ordin temporal: pociumbi, care înseamnă pari, unii totuși umani. Hazul trist al finalului din Proștii vine din falsa cunoaștere a conductorului, expusă sever, sarcastic, de blestem lumesc, demonic: „- Să vă sculaţi mai devreme, putregaiule, şi să nu mocoşiţi, fire-aţi ai dracului să fiţi, răcni conductorul, dispărând într-un vagon.”. Scăpat cu viață, rănit, când își revine (naratorul știe în profunzime cum „Creierii îi vuiau, iar sufletul îi sângera şi-l durea mai straşnic ca rănile feţei.”), aflându-se neputincios, Tabără (cel peste care tabără necazul) apelează, și el, cvasi-mistic, la dreptatea divină: „- Nu v-ajute Dumnezeu sfântul!”. Nu ce i se întâmplase lui (și prin el și fiului, și babei, care se ținuse de el ca scaiul), nu ce pățise, dar de ce este întrebarea provocatoare a nuvelei. Primise o lecție, după ce-și disprețuise și diabolizase nevasta? Femeia, până la urmă neascultată, mai cu seamă când rostise la modul afirmativ („Să v-ajute Dumnezeu sfântul”) chiar replica aceasta ultimă a lui formulată la modul negativ? Plecase la drum cu temere și îndoială, dar simulase contrariul cu asupra de măsură, iar din această contradicție ieșise pățania? Ar fi aici un sens religios sau chiar mistic…

Nu aici e finalul, care s-ar cere mai răbdător analizat, el tocmai urmează: „Printre nourii bolbocaţi în văzduh, la răsărit, o trâmbă de lumină cireşie se zvârcolea şi se înteţea. Tabără îşi avântă povara în spinare şi porni încet înainte pe o cărare spinoasă, cu capul plecat, cu inima urnită, iar feciorul şi baba, tăcuţi şi îngânduraţi, îl urmară pârjol. Din noianul negru de nouri, însă, soarele scăldat în sânge îşi înălţa biruitor capul şi împroşca în feţele drumeţilor o beteală de raze purpurii…”. Ce s-ar putea constata în viteză este faptul că întoarcerea (în trei acum, tatăl-bătrânul, fiul și baba, după ce plecaseră în doi) e la greu drum, la grea viață, iar ce înseamnă „cu inima urnită” se referă tot la greutate, mod dificil de a exista. Fără vorbe de câteșitrele părți, urmăm, urmărim, o treime a tăcerii în suferință, vegheată cosmic, după o pățanie înnegurată, de strălucirea stăpână a soarelui care perpetuează reintegrarea în existență. În Proștii, provocatoarea nuvelă de început a lui Liviu Rebreanu, critic și hermeneutic, „prostia” se confundă cu „mistica”, întâlnită pe două linii de mers: religioasă și cosmologică.