Sunt rare cazurile în care foști înalți demnitari ai statului scriu cărți de ficțiune. În general, bibliografia lor este alcătuită din memorii (cazul cel mai frecvent), volume de convorbiri sau analize geopolitice, ori legate de domeniul lor de maximă competență. De obicei, postum, la un număr considerabil de ani de la dispariția lor, sunt publicate și jurnale ale unor mari personalități politice, pentru a ilustra vremuri apuse și oamenii care le-au populat. Dintre personalitățile politice contemporane care au scris cărți de ficțiune pură, singurele care îmi vin în minte sunt fostul președinte al Statelor Unite ale Americii, Bill Clinton (despre romanul său The President is missing, apărut anul trecut, vezi consemnarea de la rubrica miscellanea din prezentul număr al revistei noastre), premierul francez Edouard Philippe (autor de romane polițiste, dar înainte de a deveni premier) și fostul premier țărănist Radu Vasile (a tipărit câteva romane, chiar și după perioada în care a fost prim-ministru).
Sebastian Lăzăroiu este sociolog, a fost directorul Centrului de Sociologie Urbană și Regională (CURS), consultant politic, ministru al muncii în cabinetul Emil Boc și consilier al Președintelui României, Traian Băsescu. Puțină lume l-ar fi bănuit de veleități literare. Totuși, în vremea din urmă, s-a dedicat literaturii de ficțiune, publicând trei romane din anul 2017 încoace, toate la editura Polirom.
În momentul în care vede semnătura lui Sebastian Lăzăroiu pe coperta unui roman, prima tentație a cititorului este să-și imagineze că este un roman cu cheie menit să camufleze sub masca ficțiunii adevăruri incomode, informații de culise, să lumineze unghiuri ascunse din culisele puterii politice, să arate publicului ce se întâmplă în spatele ușilor închise, de la Palatul Victoria sau de la Palatul Cotroceni, așa cum au făcut-o, cu prea puțină delicatețe, în scrierile lor memorialistice foștii purtători de cuvânt Răsvan Popescu (la Radu Vasile) și Adriana Săftoiu (la Traian Băsescu). Nimic din toate acestea în scrisul lui Sebastian Lăzăroiu. Omul și-a dorit să fie romancier și niciun clin d’oeil spre lumea politică de la noi sau de aiurea nu îi tulbură proiectul. Până la urmă este o formă de onestitate profesională demnă de admirație.
Zilele lui MM este o poveste de dragoste desprinsă parcă din (sau demnă de a deveni) scenariul hollywoodian al unui film de Oscar. O iubire sublimă și tragică a unui soț de 50 de ani, încă îndrăgostit de soția sa atinsă de Alzheimer de la vârsta de 45 de ani (unul dintre cele 5% din cazuri, precizează autorul), cu o hipersensibilitate socială, mergând până la un fel de vocație a autodistrugerii nonșalante, cumva senine, a propriei vieți. Faptul că acțiunea se derulează în Statele Unite, personajele poartă nume americane, decorul este cel familiar din marile producții hollywoodiene, intriga melodramatică și transformările fizice ale partenerei dobândesc accente crude, sunt elemente care trimit cu gândul, așa cum spuneam, la un scenariu de Oscar, care ar presupune niște performanțe actoricești cu totul speciale, mai ales din partea unei eventuale actrițe care să o interpreteze pe soția bolnavă de Alzheimer. De altfel, personajul narator, Marlon Mont, a lucrat până la declanșarea bolii soției pe post de corector de scenarii de film, veșnic tentat să-și scrie propriul său scenariu.
Compozițional, romanul nu este foarte complicat. El este alcătuit din relatări ale unor scene din viața cotidiană care alternează cu fragmente din jurnalul lui Marlon Mont. Într-un fel autorul face un permanent balans între viața exterioară și trăirile interioare ale personajului său, felul în care se repercutează în conștiința sa întâmplările cotidiene. Și în viață și în conștiința personajului, totul devine monoton și redundant, zilele săptămânii par identice, dar se dezvoltă într-o spirală a presiunii existențiale, pe măsură ce semnele bolii femeii devin tot mai evidente. Egal cu sine, autoironic, lucid chiar în situații care frizează grotescul, mai mereu senin, oferind sentimentul unei robusteți psihice greu de fisurat, Marlon Mont are ceva din aerul ironic-blazat al lui Philip Marlowe, popularul detectiv al lui Raymond Chandler. Doar că el nu este detectiv, ba chiar, la un moment dat, devine el ținta investigațiilor unui detectiv. Viața monotonă pe care Marlon Mont și-o consemnează cu tenacitate în jurnal este de o regularitate de ceasornic. Pe lângă timpul petrecut în preajma soției sale Jane, săptămâna sa mai conține și câte două supape de respiro. Fiecare zi de marți este dedicată întâlnirilor cu amanta sa Audrey, în vârstă de 25 de ani și măritată, la rândul ei, la Motelul Sweet Mellon B&B, iar fiecare zi de vineri cerșitului (la propriu, deghizat) în folosul caselor de copii orfani. Faptul că până la urmă Audrey se dovedește a fi doar rodul imaginației personajului narator aproape că nu mai are nicio importanță, ea reușind să completeze existența lui Marlon și chiar să capete o greutate neașteptată în viața reală a acestuia.
Ceea ce surprinde plăcut în scrisul lui Sebastian Lăzăroiu este eficacitatea stilistică. Autorul are harul povestirii, nu se complică inutil, frazele sale sunt scurte și directe, ceea ce dă ritm lecturii și ține în priză cititorul. Bun cunoscător al regulilor narative ale prozei, scriitorul descrie, nu analizează. Din două-trei linii poate să schițeze portretul unui personaj a cărui prezență se întipărește temeinic în mintea cititorului. Iată, de pildă, prima apariție a detectivului Lester Dromgoole, angajat de Miriam, sora lui Jane, să afle secretele vieții ascunse a lui Marlon Mont: „Lester Dromgoole e un tip mignon, cu ochii jucăuși, greu de stăpânit în câmpul privirii sale inteligente. Are patruzeci de ani împliniți, două divorțuri și doi copii lăsați în urmă, ceea ce i-a întipărit o mimică tristă, în contrast cu pupilele neastâmpărate.”. (p. 155) Angajat de bogata cumnată Miriam (cea care întreținea financiar cuplul Marlon-Jane) să afle ce interese ascunse îl fac pe ciudatului soț al surorii sale să rămână în preajma bolnavei, Lester citește instantaneu situația și își pune în aplicare planul cu genul ăla de profesionalism mecanic, atât de cunoscut din romanele și filmele polițiste americane: „Marlon Mont e un bărbat trecut de 50 de ani, cu o soție bolnavă de Alzheimer, o cumnată dominatoare și intransigentă, fără urmași, dornic să se agațe de ultimul strop al trăirilor masculine. Aparent. Aparențele erau totuși atât de diferite de celelalte cazuri încât Lester nu mai putea scăpa de insomnii. Totul a început cu veșnica și exasperanta rutină: construirea profilului psihologic, monitorizarea traseelor zilnice, «capturarea» telefonului mobil, discuții cu apropiații sau persoane cu care intră în contact”. (p. 155) Că, până la urmă, investigația profesionistă a lui Lester Dromgoole se dovedește o aberație care distruge viețile protagoniștilor este altă poveste, dar, cel puțin la nivel de metode, nu se poate spune că omul nu știe cum se face treaba.
Marea calitate a lui Sebastian Lăzăroiu este, în spirit american, știința de a ține narațiunea pe linia de plutire de a nu o scufunda sub greutatea tragismului situației sau, eventual de a nu cădea într-un umor ieftin, de prost gust. Furat de alertețea frazei, cititorul nu are timp să mediteze asupra dramei și specificității personajelor decât după încheierea lecturii. Rememorate post factum personajele dobândesc în mintea sa un contur mult mai memorabil decât păreau ele să se închege în timpul derulării acțiunii. Și, poate paradoxal pentru un roman în care toate privirile sunt atrase spre formele de manifestare ale bolii lui Jane (unele de-a dreptul șocante pentru simțul comun), marele personaj al cărții este Marlon Mont. Felul în care face față situațiilor ieșite din comun, metodele pe care le utilizează pentru a-și (auto)regla psihicul, complexitatea trăirilor, pe alocuri, stranietatea behaviorismului său, fac din el un personaj cu adevărat memorabil.
Romanul lui Sebastian Lăzăroiu, Zilele lui MM, este unul dintre acele cărți care, apărute sub o semnătură cu sonoritate americană (așa cum fac unii autori francezi) ar fi putut fi achiziționat de pe toate marile aeroporturi ale lumii pentru a face agreabil un zbor transatlantic. Fără a fi o capodoperă a literaturii, este o carte scrisă corect, care se citește cu interes de la un capăt la celălalt și care aduce un suflu nou în literatura română de azi. Cu hărnicia de care dă dovadă (se pare că și-a impus să publice cel puțin un roman pe an) sunt convins că Sebastian Lăzăroiu va mai face cititorilor români multe alte surprize interesante. Îi dorim mult succes!
Sebastian Lăzăroiu, Zilele lui MM, Polirom, 2019