Îndrăgostitul cu o sută de chipuri

Dintre toate discursurile pe care le formulăm într-o viață, cel pe care îndrăgostitul și-l adresează lui însuși este cel mai năvalnic, mai exaltat, mănos în vorbe, contradictoriu, iar din aceste motive, fărâmicios și discontinuu. Așa rezultă din Discursul îndrăgostit al lui Roland Barthes, volum alcătuit din notele seminariilor pe care autorul francez le-a ținut între 1974 și 1976, la École pratique des hautes études¹. Cum îndrăgostitul este un personaj cu o sută de chipuri, căci inițial cartea a fost gândită chiar pentru o sută de figuri ale îndrăgostitului („Dactilograma I”), dar 20 au fost înlăturate și au rămas pagini inedite („Deșeuri versiunea I”), cuprinse însă în ediția românească, în marginea lor mă voi mișca în cele ce urmează, în plus față de textul explicativ intitulat „Cum este alcătuită această carte”.

Chipurile îndrăgostitului sunt structurate logic: autorul dă un argument, un rezumat (nu o definiție), apoi explică figura pe care o are în vedere, în câteva paragrafe, în funcție de primele idei și referințe culturale care îi vin în minte. Însă coerența cărții se încheie aici. N-ar fi greșit să o confunzi cu un jurnal al îndrăgostitului, un jurnal în care cel care iubește își vorbește singur (pentru că îndrăgostitul este un guraliv fără pereche, iar când persoana iubită, prietenii, familia nu-l mai ascultă, își spune lui însuși tot restul. Și, oricum, în discursul îndrăgostitului celălalt este condamnat invariabil la muțenie.) și zilnic își atribuie un alt nume, pentru ca niciodată, a doua zi, să nu și-l mai amintească. Astfel devine el Cel fără vârstă, Cel aflat în ochiul orbitor al dragostei, Cel care prin iubire se întoarce la parfumul de tei al copilăriei, Confidentul, Cel disperat, situat între durere și adevăr, Îndrăgostitul rănit, Cel care nu poate ieși din locurile comune ale dragostei, Cel nestatornic în stare, Cel care se gândește la obiectul iubirii ca la un personaj duplicitar, Infantilul îndrăgostit, Cel care se îndepărtează de alte limbaje pentru că și-l asumă pe cel al iubirii, Subiectul obosit de atâta gândit la dragostea lui, Nefericitul, Îndrăgostitul în urma lecturilor inspiratoare, Cel care vrea să eternizeze clipa, Inițiatul, Cel care identifică iubirea cu o muzică („îndrăgostitul este într-o veșnică stare de muzică”²), Confidentul, Cel care se gândește nu la reciprocitate, ci la inegalitate în dragoste, Îndrăgostitul care nu face diferența între sexe, Cel lipsit de tactică în amor și așa mai departe.

Fiecare figură a îndrăgostitului este ca un ciob dintr-o oglindă spartă. Și în fiecare bucată (rod al unui hazard, al unei dezordini lăuntrice, căci niciodată nu știi cum apar și unde te duc ele), se deschid alte paragrafe, frânturi de gânduri, ca într-un caleidoscop, pe care nu te mai saturi să-l rotești, ca să privești iar și iar formele și culorile iubirii. Singurul rol fix în iubire este acel Eu, subiectul îndrăgostit care, sfârtecat de stări contradictorii, se holbează la sine neputincios. Intenția autorului nu este să descrie tipuri diferite de îndrăgostiți, ci mai curând să contureze tipul universal al îndrăgostitului. Și se recurge la Eu, pentru că Eul creează sentimentul de intimitate, vorbirea la persoana întâi în acest caz este preferabilă, cititorul iubind individualul. Cum este deci îndrăgostitul? Nebun, pentru că nu socializează, marginal, pentru că nu are autoritate, nici istorie, inactual, precum misticul, departe de aparatul puterii. Iar în inima lui, e tumultul: declarație, dependență, angoasă, așteptare, înțelegere, disperare, asceză, cheltuire de sine, rătăcire, gelozie, nefericire, demoni, sărbătoare, magie, tandrețe, voință de posesie și tot așa, de numărat până la o sută.

Tipul îndrăgostitului, Barthes ni-l dă felii, întocmai cum ai desface și ai oferi o portocală, spune el. Discontinuul este „fapt de structură” și „fapt de scriitură”. Recurgerea la fragment devine o minimă concesie cu tendința limbajului de a se fixa. În pofida referințelor disparate însă, există în volumul Discursul îndrăgostit un „text-tutore”, pe care autorul îl recunoaște: Suferințele tânărului Werther, de Goethe. Este textul-declanșator al cuvântării îndrăgostitului, sau, în alt sens, un șiretlic al autorului, pentru a se ascunde, pentru a nu fi confundat cu subiectul îndrăgostit. Avantajul lui Werther este „sociologic”, a dus la o epidemie în vremea lui, a creat mode, a provocat sinucideri, și rămâne, peste secole, una dintre cărțile în care dragostea triumfă cumva chiar prin sinuciderea și abolirea eroului principal. Barthes se mai raportează frecvent, de asemenea, la psihanaliză, folosește din abundență citate din Nietzsche și explicații din Banchetul lui Platon.

Revenind, discursul îndrăgostitului se distinge radical datorită dimensiunii lui afective, prin faptul că pune la lucru un „cinematograf interior”, cum îl numește undeva autorul. A descoperi originea unei idei devine o preocupare secundară, minoră, fără importanță. Căci în ce ai uitat nu este nimic de regretat. Doar ceea ce rămâne este valoros, mai cu seamă când acel ceva te ajută în lupta cotidiană pentru dragostea ta. Ceea ce rămâne la capătul unei lecturi, ceea ce ne amintim din acea carte peste ani, devine o frântură din cultura noastră afectivă. Fiecare îndrăgostit își construiește discursul pornind de la biblioteca lui, de la memoria încărcată de amintiri vagi, confuze, de la prietenii lui și experiențele lor. Decupăm din trecutul nostru și din trecutul altora ceea ce este viu, nu acționăm însă metodic, fiind prizonieri într-o cultură „mai degrabă îndrăgostită: se înflăcărează, delimitează, acționează prin fulgerări, prin manii”.³ Imprecizia, neîncheierea sunt, prin urmare, virtuțile unui discurs îndrăgostit, iar cunoașterea emoțională o declasează pe cea a autorității. Acest tip de expunere cuprinde în sine și o dorință de recunoaștere și validare a culturii afective, fiindcă ceea ce vine din marginea unui text este iubit și deschide locurile în care ne simțim bine: autori, cărți, idei prietene.

Dacă ar fi să formulez o concluzie la voluminoasa colecție de figuri deținută de Barthes (deși nu se cuvine să închei cumva un discurs făcut fâșii), aș spune că îndrăgostitul se definește prin monologul său lăuntric, în care se frământă toți demonii iubirii și se împotrivesc toate forțele pământului. Ce se întâmplă într-un suflet și într-un trup îndrăgostit este refacerea tipului îndrăgostitului, iar și iar, de la Facerea lumii încoace. În vacarmul interior se petrece ceva monstruos: chipurile omului se schimbă în funcție de stările lui, de cultura afectivă care îl vizitează și-l descurcă încurcându-l. Îndrăgostitul e nevoit să jongleze cu toate figurile, să le mânuiască ca pe niște marionete ale clipei. Rezultatul este un text oarecare, nu o operă, căci pentru a se face operă, discursul, precizează autorul, trebuie „să se cumințească, să se îmburghezească”. Am putea crede că îndrăgostitul este superior altor tipuri umane, dar el nu are mai multă forță decât un cântăreț de operă, ne liniștește Barthes, fiindu-i apropiate idealismul adeseori, prostia alteori, solipsismul, patosul, pălăvrăgeala, locurile comune etc. Discursul îndrăgostit este un discurs intim, marginal, însă numai acolo, pe muchia realității, la poalele trăirii, îndrăgostitul poate atinge frenezia unui mistic.