Zice Johann Huizinga, pe care cronicart-ul îl supranumește „Stăpânul serios al Jocului universal”, așadar, în „biblia” lui, Homo ludens, apărută hăt! în 1938, scrie cele ce urmează.
Jocul este o acțiune spontană, liberă, dezinteresată, autistă (adică închisă), limitată (temporal și spațial) și ordonată. Jocul creează ordine. Este ordine. Apoi, jocul înseamnă specificitate. Are treabă cu particularul, nu cu oficialul. Oficialul nu cunoaște jocul, pentru că din start, el suprimă ludicul, prin aplicarea depresivă a unui tip de ordine diferit (dar asta deja e altă problemă, deși conexă, asupra căreia nu vom insista acum!).
Revenind, specificitatea conduce la un adevăr și o constatare devenite aproape truism: orice joc are regulile lui. Spune domnul Johann: „Regulile unui joc sunt absolut obligatorii și incontestabile (…). De îndată ce regulile sunt încălcate, lumea jocului se prăbușește”. Iar Valéry îl rezumă sub specia sublimului: „Cu privire la regulile unui joc, nu este posibil niciun fel de scepticism”. Deci, orice construcție cu înveliș ludic nu se poate ridica pe haos, pe dezordine, pe devălmășie. Așa încât, e limpede că nu există joc în afara unui cod magic. Iar jucătorul care se împotrivește normelor jocului sau li se sustrage, practic, se autoexclude.
Dacă însă reducem ighemoniconul lui Huizinga strict la domeniul artei, constatăm că ea, arta, stă într-un peș. Nu se sprijină bine. Se bâțâie și încurajează paradoxul în variație liberă. Vorba lui Nenea Iancu (Marele Pehlivan național, magistrul celei mai jucăușe ceremonii de punere la punct a încetinelii minții, zeflemeaua, adică faza ușoară a sarcasmului asezonat cu bășcălia!), e când așa, când altminteri. E și serioasă, și ludică. Zice cu părere de rău Huizinga: „Datorită puternicei conștiențe asupra propriei sale capacități de a dărui fericirea supremă, arta și-a pierdut o parte din însușirea de a fi veșnic copil”. Cu alte cuvinte, preocupată în special să emită Frumosul, să hărăzească extazul, arta și-a pierdut din ingenuitate. Nu mai e capabilă să se copilărească. E aspră și severă ca privirea unui matur asupra năzdrăvăniei.
Și pare astfel tocmai pentru că, de-a lungul timpului, ea și-a osificat articulațiile codului. A imanentizat – dacă se poate spune așa – canoanele. Din variabile, le-a făcut inerente. Așa încât, ea a devenit apanajul strict al unei selectivității aproape discriminatorii (ooo, dacă ne-ar auzi ultraprogresiștii și partizanii înfocați ai corectitudinii politice!). Astăzi, arta modernă nu mai e populară, a încetat să mai mobilizeze masele; a ajuns ca, în fondul ei, să se adreseze numai esteților, adică iubitorilor de Frumos. Și nu atât amatorilor, cât profesioniștilor în „arta” de a gusta catharsis-ul.
„La fel ca pentru poezia cea mai veche – conchide Huizinga – pentru arta modernă este indispensabil un anumit ezoterism. La baza acestui ezoterism se află o convenție: noi, inițiații, vom găsi că acest lucru este așa, și nu altfel, îl vom înțelege așa, și nu altfel, îl vom admira așa, și nu altfel. Este nevoie de o comunitate de joc, care se retranșează în ritualurile ei.”
La intrarea în etajul destinat artei moderne, din muzeul universal, suntem siguri că scrie deasupra: Seulement pour les connaisseurs. Trebuie să atragem atenția că micuța glumă prohibitorie, chiar dacă are aparența unei inducții spre sectarism, e foarte serioasă și face parte dintr-o tablă de rânduieli… Am încheiat introducerea!
Această volută retorică și poate cam prea sofisticată – unde cronicart-ul a readus în discuție nu doar un autor ca Johann Huizinga, peste a cărui carte fundamentală nu se poate așeza praful, ci și o temă gravă de meditație (jocul și consecințele sale… offf, cu câtă condamnabilă ușurință folosim azi acest cuvânt!) – are, fără îndoială, temeiul său.
Și tainică e prilejirea ei (poate una dintre cele mai parfumate vocabule ale limbii române, pe care o găsim în Cronica Țării Românești, despre uciderea mișelească a Marelui Voievod Mihai Viteazul: „Și căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu, pentru că nu știuse, nici se prilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează”… scuzați paranteza!). Deci, temeiul acestei urzeli a spunerii este că am întâlnit un artist care, prin expresivitatea artei sale, prin originalitatea ei neobosită, prin greutatea imaginativă am zice pachidermică, de neclintit adică și prin impetuozitatea aproape de invidiat a post-modernismului său, a ridicat Ludicul la dimensiunile spirituale și rangul unei religii.
Mihail Trifan – oare are importanță că e originar din Caracal, ceea ce ne pune în situația de a constata că destinul nici nu putea alege o altă ironie? – este, în singurul lui timp liber, adică acela al vieții, un preot al Jocului.
Mai întâi de toate, însă cronicart-ul vrea să vă reamintească un fapt de viață. De viață culturală. Vom face, așadar, un al doilea pas al preambulului nostru la pățania de artă a lui Mihail Trifan, rătăcit în București, vorbind despre o experiență interesantă, semnalată exact acum doi ani, în cronica noastră.
Așadar, cu riscul de a comite cel mai suicidar plagiat, auto-plagiatul, voi recupera un fragment dintr-un articol intitulat O experiență sumativă.
„Există – scriam atunci – la un moment dat, în viața oricărui admirator de artă, o tentație aparte. Dincolo de curiozitatea de a vizita o expoziție pe care o consideră interesantă sau de dorința de a-și calibra emoția pe o privire apropiată asupra unei opere de artă, există – uneori (și vom vedea mai la vale de ce doar „uneori”!) – și pasiunea irepresibilă de a deține o operă de artă. De a o avea lângă el. De a o privi de aproape și tot timpul. (…)Cu atât mai interesantă, remarcabilă și, nu în cele din urmă, de admirat este atitudinea – aș numi-o umanism artistic – a unor colecționari, de a-și scoate din casă colecția sau o parte a acesteia, spre a oferi și lumii privilegiul de care se putea bucura doar el. Un fel de acțiune a favorului împărtășit. (…)Doar că prima condiție a dispunerii unui astfel de gest caritabil este aceea să deții acea colecție. S-o posezi. S-o ai. (…)Arta – nu mai știu cine spunea – este ca o amantă foarte costisitoare.”
Și apoi, am reliefat personalitatea unuia dintre cele mai pitorești personaje ale mediului artistic românesc – unul dublat de un expert, de un istoric și, totodată, de un supercalificat critic de artă – care tocmai expusese, într-o galerie, o parte din colecția sa. Pavel Șușară.
Astăzi, colecționarul are un muzeu personal. Da, un muzeu particular. MAMCO. Muzeul de Artă Modernă și Contemporană „Pavel Șușară”. Este o performanță extraordinară zidirea unei case cu două etaje și mansardă, în care se află așezate sute de lucrări – pe stiluri, pe direcții, pe tehnici și nume de artiști – din colecția prodigioasă a criticului de artă.
Apoi, sunt expozițiile de autori, organizate cu aceeași migală, cu aceeași pricepere și cu același șarm cu care criticul își învelește discursul, de fiecare dată când prezintă o expoziție. Și, încet-încet – așa cum se întâmplă atunci când o inițiativă valoroasă depășește simplul stadiu inițial al excentricității experimentale – „muzeul lui Șușară” a devenit aproape o Mecca a artelor bucureștene; un spațiu viguros, pulsatil al autenticității și calității artei, în general și unde se adună le tout Bucarest: artiști, critici, dascăli, studenți, vizitatori sau jurnaliști.
Un astfel de eveniment aproape ieșit din comun – sub toate aspectele, inclusiv acela, așa cum vom observa mai la vale, al relației cu tema intro-ului nostru la cronică, Jocul – a fost expoziția lui Mihail Trifan, intitulată Fabula Mundi, având-o curator pe Dalina Bădescu.
Cine este Mihail Trifan? Este un spiriduș (atenție! trecut binișor de 70 de ani!), deloc înalt, aproape prizărit am zice, uscățiv și diluat, slab ca un țâr, adică un pic mai consistent decât o scândură (sau, cum se spune pe meleagurile dumisale de obârșie, o nimicură de om!), dar de o nestare, de o vioiciune și de un neastâmpăr, de care numai sângele de oltean veritabil, pompat prin toate circuitele sale bio, este responsabil. Este născut în Caracal, absolvent al Artelor Plastice din București (1971), secția Pictură, clasa prof. Octavian Angheluță, dar trăiește în Craiova. La 28 de ani, are prima expoziție, la Kalinderu (pe vremea când acest „brand” mai trăia!). Și tot așa, peste patru decenii de expoziții, experimente și peregrinări. Cea mai recentă: în noiembrie anul trecut, la Borderline Art Space din Iași, intitulată, la fel de semnificativ și de provocator, dar nu mai puțin ostentativ, Staying Alive MIHAIL TRIFAN.
Un astfel de infatigabil spiriduș – la care adaug, și o să vedeți de ce, balcanic – nu putea să nu tropotească toată seara de la parter la mansardă și, de acolo, țuști! în jos, explicând fiecăruia (prieten, vizitator, student sau curios), cu gesticulații ample, zâmbind dezinvolt sau râzând cu gura până la urechi, ce a vrut să spună în cutare sau cutare lucrare. Când s-a potolit, în fine, asistența a fost poftită la mansardă, unde, în sala de proiecție improvizată, au fost difuzate câteva filme avându-l ca erou pe acest histrion al dinamismului semantic în artă.
Extrem de interesantă și de sugestivă mi s-a părut, spre exemplificare, o peliculă de câteva minute, în care artistul face un experiment savuros de-a dreptul. El este filmat într-o grădină cu două havuzuri. De fapt, două bazine: unul mai mare, celălalt mai mic. Eroul nostru merge la primul, unde apa e mai puțină, se apleacă și începe să lopăteze apa cu palma făcută căuș. O dată, de două ori, de cinci ori, de zece ori, accelerând sau încetinind mișcarea brațului. Sunetul, cu tonalitate subțire, este interesant prin repetitivitatea lui, parcă ar ieși dintr-un instrument. Da, e adevărat, artistul cântă la apă… Fabulos! Apoi, se ridică și se duce repede la celălalt bazin, mai mare și cu mai multă apă. Se apleacă și face același gest de a lopăta apa cu palma căuș. Rezultă, cum e și firesc, un sunet mai grav. Și mai amplu. Și, la fel, repetă mișcarea, când accelerând-o, când încetinind-o Acum, pare că artistul evoluează la alt instrument. Dacă prima oară, ne lasă să ne închipuim că el cânta la vioară, acum, la acest al doilea bazin, el cântă la violoncel. Filmul, repet, e formidabil. Este un film de văzut cu ochii… închiși! Iar senzația obținută e garantată ca plăcere curată.
Mihail Trifan este un artist al polimateriei estetice. El construiește povești cu morală subțire (de aceea, titlul expoziției este Fabula Mundi, pentru că întregul sistem imaginat de artist are un epic multiplu), printr-un polisemantism jucăuș, încărcat de convențiile coerente ale unui program ludic prestabilit. Nimic nu e la întâmplare în tablourile sale stranii, în pofta cu care deconstruiește și apoi refabulează obiectele, în fantezia sa debordantă (care – tot așa cum se spune pe meleagurile dumisale – dă peste răscoală!), în explozia impredictibilă cu care transformă detaliile și culorile. Din resturi de obiecte, din fragmente disparate, el recompune lumea. Mai întâi, o resetează. O face tabula rasa. Apoi, o reclădește hâtru. Pe alte coordonate aluzive și pe alte dimensiuni ale narativului. Un fel de, dacă vreți, fabula rasa. Un tărâm nou, original. O distopie a ludicului.
Ceea ce, pentru acest Dumnezeu mititel și buclucaș, mi se pare că este o mare ispravă.
Nu știu de ce, dar acel carusel din seara aceea magică, un fel de merry-go-round de lumini, scântei și culori aprinse, ițit sub ochi de stranietatea originală a exponatelor lui Mihail Trifan (assemblage, picto-obiecte, performance-ul cinematic, desene, reciclart, restobiectualism bizar – de la capse, zgârciuri, tălpi de pantof sau roți de bicicletă, până la măști de cauciuc, curse de șoareci, grinzi, panouri electrice, scoabe etc. – sculptură diformă, de un nonconformism ultragiant aproape), obiecte care parcă se mișcau singure și a căror culoare baleia sălbatic de la nuanțe de roșu (conabiu, vermillon sau pembe), trecând prin albastrul greu al cobaltului alternând cu siniliul eteric, până la oranjul crud sau verdele electric, apoi, peste toate, zumzetul general, bâzâitul continuu, frichineala necontenită a oamenilor, sferturile de cuvinte și vocabulele rătăcind năuce, sunetele zbârnâind zglobii prin aerul fierbinte, buna dispoziție, veselia (mai lipseau taraful și Călușarii!) – toate mi-au creat impresia unui fabulos carnaval balcanic.
Nu atmosfera rece, umidă, foșnitoare și misterioasă a Carnavalului de la Veneția, cu măștile sale provocatoare, dar nici sminteala strălucitoare, sclipicioasă și lipicioasă ca melasa, carambolescă, incitantă și concupiscentă a celui de la Rio, nu! Ci nebunia polifonică și policoloră a unui iarmaroc din Balcania. Cu fumuri de mititei și patricieni, cu aldămașe băute lângă marfă, cu negustori care știu la perfecție ce-i aceea firitiseala, cu strigăte guturale de „promo” la halviță, sugiuc sau harbuz (zis și lubeniță!), cu cârâit de orătănii și măcăit de zburătoare, cu zbierete de dobitoace ofuscate de insuficiența maldărului de paie sau al săcoteiului cu ovăz, cu pânzeturi multicolore, cu basmale, cu baticuri și cu marame de borangic, cu panglici împletite, cu brâie de piele groasă, cu haine vechi de velur crăpat și pantaloni de camgărn, cu pantofi măsură unică cu talpă de box, cu curèle și harnașamente de cai înviorate de cusături cu floricele, cu juguri pentru boi, cu ștergare și cămăși cu înflorituri de arnici, cu pături, cergi, macaturi și carpete slăvind Răpirea din serai, înșirate pe gard, cu peretare îngălbenite și pătate de uleiul de la rântaș („Am în viață doar un țel / Să-l desfăt pe Bărbățel”!), prinse cu piuneze de câte un credenț dat cu trei rânduri succesive de vopsea…cu…etc. etc.
Bref! Nu m-ar fi mirat dacă invitatul de onoare al acestui uluitor și de neuitat performance ar fi fost Goran Bregovici, „trubadurul Balcanilor”. Pe care, grațioasa curator al expoziției, alături de ghidușul proprietar al
MAMCO, l-ar fi primit cu toate onorurile. Poate chiar în acordurile Tarafului Haiducilor din Clejani sau ale Fanfarei Zece-Prăjini.
Mihail Trifan ar fi fost, însă fără îndoială, dirijorul!