Versurile lui Barbu Cioculescu se află la hotarul dintre emoția ființei și așa-zicînd emoția verbului. „Poezie de critic” le-ar putea aprecia cineva cu o formulă standardizată, dacă n-ar fi vorba de căutarea (și revelarea) poeziei chiar în cadrul acesteia, încă o dovadă a faptului că arta, aidoma Duhului Sfînt, suflă unde vrea. Exersîndu-se pe sine, expresia lucidității e în măsură a exersa lirismul cu un efect cu atît mai surprinzător cu cît spontaneitatea sa adesea vădită vine pe o cale dificultuoasă, pîndită de preconcepții minimalizante (în speță ale criticilor care nu sunt poeți). Drept care autorul se arată prudent într-o cheie ușor ironică, schițînd volute ale defensivei: „Ghiocuri sparte pe masa de lucru / teama de a voi să scriu poezie / într-o lume în care-au biruit cascadorii. // Decembrie cu lumini de mai pentru / cîteva ore inundînd arbustul de la geam / dezlegînd vocalele avantajos // pentru marile tranzacții ale anului / care vine: vei triumfa, gloria e pe cale / spre tine, a fost expediată cu toate formele // primi-vei buchetul ei de mărgean / a făcut un drum de treizeci de ani / dar știe semnul de recunoaștere // axul unui ghioc, o coloană nu tocmai dreaptă / în jurul ei rotitoare și mantia scoicii/ cu dungi de tigru calin. Ora de soare. // Pe o masă de lucru carafa cu vin / libertatea de a fi mai puțin în / visul de aur al unei parole” (Meditație). Barbu Cioculescu rostește ceea ce consideră că se cuvine rostit despre sine și despre ambianța proximă, ca și despre timpul istoric în care s-a înscris cu o iluzorie nonșalanță, cu o detașare menită a oferi tocmai aluzia patetismului ocolit. Fără a fi formulate expres, atitudinile d-sale ies astfel la suprafață grație rezervei tactice de care dă dovadă: „Filele-și pierd pielea cea veche, zilele solzii / ca șopîrla coada, licornul cornul – am desfăcut / dulapul scîndură cu scîndură neavînd cheia / însă nu eram înăuntru încît cu degetul / m-am semnat în oglindă pe partea spoită a vremii – / de ce n-aș unelti? Prin perete se vede în stradă / masa de premii, tejgheaua, spînzurătoarea / dar din stradă nimic nu se vede. // S-a scufundat în baia lui Arhimede. // Despre dulap multă vreme n-am știut încotro / mă va duce – degetu-mi pipăia mileniul moale / ca labele elefanților trecînd peste legume și fructe” (Navigînd, navigînd). Istoria contemporană e consemnată cu o mixtură a decepției și toleranței. Posibilul dezgust cedează ușoarei înduioșări: „Zile de gheață – privesc cum / învață să ne ierte leșuri de cîine / lîngă coada la pîine lîngă / coada la ziare unde fiecare // La rînd își face o viață nouă / nimic nu se mai dă pe sprînceană / purtătorii de tăvi cu ouă / revin în casa lor europeană. // Cum scot din buzunar cele / mai murdare bancnote din lume / microbii de pe ele se-aruncă-n ninsoare / și pier – cu batista îmi iau de la ele adio!” (Zile de gheață). Sfîrșitului de mileniu i se acordă onoarea unui zbucium refrigerat de însăși scurgerea amnezică a secvențelor sale calendaristice care includ deopotrivă cruzimea frumuseții și cruzimea inexorabilului sfîrșit al acesteia: „Scad nopți de cretă din zile de / cărbune, luni de rușine din săptămîni / ale uitării depline, să vedem, zic, / să vedem ce se poate reține / de opus veselei dimineți de septembrie / ce-mi intră sub cort – ah! tu, cruzime / a frumuseții, încă un rînd de crini / îmbrăcași și ce mai frunze cărnoase / peste pași saltă ca și cum / niciodată nu vor sfîrși sub / roți și sub pași. // Un mileniu sfîrșește cu mine – / este șansa lui pe care nimeni nu / i-o poate lua înapoi” (Fața nevăzută a frunzelor). Bufoneria glacială, de clovn alb, pusă în scenă, aduce posibilitatea de a afirma, de-a retracta și de-a afirma iarăși o ipostază. Între regret și sarcasm, între confesiune și parodie, Barbu Cioculescu simulează la un moment dat o lume similicazonă, imagine a unei absconse datorii. Cu pînă la urmă fireasca ambiguitate a acesteia: „Versuri ce nu mai pot fi scrise / de poeți care nu au mai vrut / se adună-n careuri decise / se-nșiruie pentru salut. // Au sau n-au steaguri nu știu / eu trec printre ele cu țeapă-n picior / însă colonelul nu vine / să dea ordinul pentru onor. // Deci apăsat printre coloane nu trec, / sunet de goarnă în urechi nu-mi parvine / plouă și vîntuie, cîinele soldatului / mirosindu-mă se ia după mine” (Remake). În răstimpuri i se ia pulsul epocii noastre mașiniste. O epocă a cărei mentalitate pătrunde insidios în zona normalităților, transferîndu-le în grotesc, dezumanizîndu-le. Ceea ce apare drept confort progresiv nu e în realitate decît un derizoriu spre caricatural. Însăși animalitatea, cea mai pură întruchipare a organicului primar, se lasă tîrîtă în sarabanda artificiului insațiabilei tehnicizări. Precedînd pare-se inevitabilul om-robot, se ivește cîinele robot: „Pe bulevarde cîinii mecanici trec țanțoși / în ochiul lor arde becul albastru / al credinței curate, din nări le ies / aburi sintetici cu miros de șes / din botul de pluș pus la «cățeluș» / ies mîrîituri caraghioase. / Fabricăm pentru ei oase / dintr-un plastic mustos și / refolosibil” (Cîinii mecanici). Așadar robotizarea cu al său posibil viitor stihial: „Tragi fermoarul, din pîntec îi curg caramele / din piept note de plată, prospecte / dimpreună cu certificatul de garanție. / Viitoreni, experți în motorașe canine, lunecatu-mi-a vremea, dezlipitu-s-a / bucuria de mine – stau în inele de aur / în piepți de mătase, apăs pe scaun / dau ocol marilor vase cu orhidee nemuritoare / ceafa mi-o las pe spetează. / Doi dogi metalici cu botul / pe rotulele mele veghează / inoxidabili, ignifugi, presurați // Și se-nnoptează…” (ibidem). O robotizare începînd de jos, „democratică”…
Din aproape în aproape declinul de facto al civilizației noastre vertiginos ascendente atentează la trăirile cotidiene, la mărunțișurile vieții ce se devalorizează. Universul mic depune o sesizantă mărturie: „Anul trecut nici nu a fost – mici obiecte / uitate în palmă se jucară o vreme cu noi / obosiră speriate de sine așteptîndu-ne / să vorbim, să răsuflăm, să începem / să pășim din duminică-n joie. // Cum părăsisem luntrea / nu mai era / nevoie” (Happy New Year!II). Care e riposta eului estetic? O retranșare în decorativ, dacă se poate în fastul cromatic posedînd aparența imunității la deriziunea asociațiilor în vogă. Un soi de intemporalizare formală cu liniștitor alibi cultural: „Plouă, bubuie curge hermină / Copacul se clatină și geme / Iar roata cu șapte culori de lumină / Nu iese prin nouri, se teme / Să mintă nu vrea, afară scapără cremene” (Furtună). Sau: „Negrul avea un roș turban / La picioarele mele stătea, / De catifea ochii bulbucați; incerți, rotind / Vrăji rostind, / Pulsau insidioasă melasă portocalii pînă sus pe terasă” (Veghe de război în Tombuctu). Sau muzicalizînd: „Glasul tău lîngă mine de-o să mai vie / Cine știe… / Sufletului descojit cimpoi / Îi cîntă vechi cîntece noi / Pe două clape de monotonie” (Elegie I). Sau ca o cosmică rotire de somptuozități cu galantă dedicație: „O stea conduce fiecare sîn, adulterină / Și unghiile cresc stelelor zece căror slujesc / Sprîncenele sunt nebuloase / Groase, arcuite, frumoase. / Și o mie de stele într-o uriașă roată / Se micșorează să poată / În nadir ochiul iradiat să-ți facă” (Era o noapte). Nu în ultimul rînd parafrazarea unui Vermeer: „Îți cade soarele-n mîini. / Pe șorțul alb rîde, din / fereastră se gătește și cugetă. / Duhul îți intră în degete, / spornic pentru miezul de pîine. // Ți se așază amurgul în păr, / vestindu-ți fruntea. / Chipul îți stă în aer ușor. / Ceva din obrajii tăi trece-n văzduh. / Patima liniștii secole trece / peste ape cu întuneric de aur. // Pe pieptul tău soarele serii / mai ține lumină o clipă, / rotunjind curata lui moliciune. / Se strînge în ochii tăi noaptea. / Vremea se lasă-n genunchi / și-ți pune capul în poală” (Vermeer de Delft). La rîndul său, eul afectiv apelează la prezența proteguitoare a naturii. O zvîcnire ancestrală intră în spectacol, introducînd trena de complexități în peisajul încă apt de ingenuitate, de consolări cu gir cosmic. În cuprinsul de necuprins al firii își face loc pitorescul firescului expulzat din mediul urban: „Scut lîngă scuturi se-așază frunzele, / vestind venirea vîntului în cort de tufiș. / Prundul fierbe, sălciile sug fluiere. / Pe chipul apei, bătîndu-și ghearele, / salamandra neagră și verde / sare să șuiere. // Se-ntoarce Marele de la vînătoare de umbre. / Săgetate le-a-ntins pe măcriș. / Din tolbă aruncă pere și coacăze. / Și iată-l căzînd pe frunzar, / obosit de suiș. / Vîntul!” (Lecția de Argeș). Invitația erotică în acest spațiu ospitalier e o mievrerie a inocenței: „Fii binevenită domniță / La pragul acesta cinstit. / Te-am așteptat în întuneric și frig, / Te-am simțit în strînsoare de muguri, / Te-am văzut printre limbile norilor, / Înainte de-a te fi văzut prima oară. // De dragul de-a fi numai cu tine / Lăsai gura să stingă lăstarii. / Vino între ramurile mele / Curată și limpede. / Rod încă nu am / Pune gura pe ram” (O vedere cu boarea). Dar, vai, nu poate fi vorba de o victorie totală. Nu o dată natura și artificiul își dau întîlniri semnificînd o fatală cedare a conștiinței lirice care nu se poate întrutotul sustrage temporalității. Compromis ce are parte de o tensionat-resignată reverberație: „Nici o mișcare a frunzelor orei / Triumfător zăpușeala apasă / Dalele de cretă fac insolație / Umbra casei se ascunde în casă // Fotolii galbene picotesc pe terasă / O muscă naște fiece ispită / Pe cîmp de argilă paște-o vită… / Și numai arșița, arșița-i grăbită” (După-amiază de Iulie). Cu toate că „sufletul mai departe și-aruncă sămînța în vid / De polul ferm încă avid”, iar „condeiul în dezolare pe cîmpuri apucă” (Elegie IV). Conștiință ce se mulțumește cu propriul său artefact poetic, geometrizîndu-și bunul cel mai de preț, salutar, țesătura sufletului: „Și încă o clipă pînă beau cerul. // Și-nceapă apoi dimineața cea clasică: / rigla, compasul, echerul” (Nouri la cîntători). Chirurgie a inefabilului: „Pe masa severă a operat litera / cu nesfîrșită atenție, / azvîrlind în spirt bisturiile” (Cerc deschis). Barbu Cioculescu: între altele, un poet de o certă personalitate elansată în nepotolita nostalgie a minuțioaselor reliefuri verbale, unificînd cu bravură peste șapte și jumătate decenii creatoare. O performanță unică în literele românești.
Barbu Cioculescu, La Steaua Păstorului. Omnia Lirica,
Editura Bibliotheca, 2018, 384 p.