Autoare a peste zece cărți, (poeme, eseuri, un studiu monografic excelent despre poetul actor Darie Magheru, – un scriitor de redescoperit canonic – un excelent roman, Fatimata, reeditat în 2017), Mihaela Malea Stroe ne oferă la sfârșitul lui 2018 un nou roman: Seara nucilor verzi, ed. Eikon, 2018. Tematica romanelor sale este asumat feminină (nu feministă!), fără patetisme și fără inhibiții. Romanul este, simplu spus, un roman de dragoste. Atenție, nu erotic, termenii nu se confundă. Este povestea unei relații recesive, cum ar zice filozoful, între ele: primul termen îl presupune pe al doilea, dar nu și invers. Întrebarea care țâșnește imediat: mai este posibil astăzi un roman de dragoste? O las în suspensie, adică în lectură… Bogdana, personajul narator, este o femeie matură, traducătoare și scriitoare, cu doi copii la școală (10 ani respectiv 5 la începutul romanului, a cărui acțiune se desfășoară pe mulți ani, cei doi vor fi la casele lor spre sfârșit), cu o căsnicie frumoasă, deși nu scutită de încercări. Care se frânge brusc când soțul suferă un accident, înecându-se la mare. De aici începe romanul. Unul dintre romane, de fapt, pentru că avem o construcție mai alambicată. Bogdana își scrie, terapeutic, romanul căsniciei, dar, ca într-o gravură de Escher, romanul se devoră pe el însuși, o devoră pe Bogdana transfigurând-o, continuând parcă de la sine. Romanul devine o posibilitate de destin. Sub semnul verbului a continua. Începând cu o închidere, resimțită ca atare de personaj în urma traumei, romanul dovedește că mereu este posibilă o nouă deschidere. Acesta este al doilea roman. Primul începe ca un roman al doliului, în sens nu etnografic, ritual, ci moral-psihologic. Continuă ca un roman al „călugăriei albe”, cum repetă adesea Bogdana, pur și simplu neimaginându-și că ar putea fi cu un alt bărbat. Să spun de la început, înainte de a relua firul principal, că e prezentă în text o temă destul de rară în proza contemporană, ca și cum ar fi, astăzi, lipsită de importanță: tema prieteniei. Bogdana are mai multe prietene și prieteni (Peter, Miruna, Ilinca, Sebastian, Karina etc.) cu care se întâlnește, își dau sfaturile și ajutoarele obișnuite, are o deosebită vocație a prieteniei și cimentul acesta uman ne oferă partea de speranță a romanului. Aici trebuie, cred, amintit și David Iordan, șeful, un fel de înger bun tutelar, ajutând-o cu delicatețe.
Se poate scrie azi cu un fel de puritate adolescentină (deși e vorba de o dragoste pe care am numi-o cu gura lumii târzie) despre dragoste? Despre chestii perimate precum emoții și sentimente? Cuvinte revenind adesea în text. Fără ca, Doamne ferește, romanul să aibă ceva desuet. Dimpotrivă. Este o construcție alambicată, chiar dacă abila complexitate este mascată sub forma unui tradițional roman de analiză moral-psihologică. Arunc aici o mică provocare de istorie și stilistică literară: mi se pare că postmodernismul românesc se maturizează în anii din urmă în măsura în care reușește să abordeze fără complexe, cu succes de critică și de public, modele literare tradiționale, „luându-și bunul” de unde te aștepți mai puțin, la vedere. Nu numai exemplul eclatant poetic al Levantului cărtărescian ne stă în față, dar avem, de pildă sadovenianismul Simonei Antonescu, viziunea de tip Hortensia Papadat Bengescu din tetralogia Andreei Nanu, autenticism dar și fantastic eliadesc în multe romane ș.a.m.d. Romanul de față se revendică din analitica lui Camil. „Sunt mai camilpetresciană decât Camil Petrescu: din mine însămi eu chiar nu pot ieşi, îi trecu prin minte”. Avem, la fel ca la clasicul interbelic,o tensiune epică bine dozată între luciditatea personajului narator, autocontrolul obsedant, situarea sub axioma că fiecare gest, fiecare întâmplare au o semnificație care trebuie pătrunsă. E ca și cum dna. T ar scrie un roman despre căsnicie și iubire „de toamnă”. Cu diferențele de rigoare, firește. Dintre care cea mai pregnantă ar fi prezența permanentă a visului, ca premoniție, mesaj subconștient criptat, comunicare cu dincolo-ul, revelație. O întreagă teorie a sincronicității este pusă în operă, fără ca ea să altereze cumva realismul psihologic al analizei și nici panopticumul social. Căci avem și un roman de stringentă observație socială. Scene cum sunt cea de la școală, întâlnirea cu senatorul, revederile cu colegii și tipurile de acolo, colegii de serviciu, chelnerii, vânzătoarele… e o întreagă umanitate aici bine individualizată. Revin însă la tema principală, le travail du deuil este dus până la capăt sub apăsarea viitorului. Ce se va întâmpla cu mine…este întrebarea firească în atare circumstanțe. Structura temporală a romanului este non liniară, plonjăm în trecut la începutul legăturii cu Tudor, în secvențe independente care se susțin individual, ca mini scenete. Ritmul este rapid, secvențial, lucru nu tocmai comun unui roman de analiză. Bogdana își analizează viața scriind-o (cum altfel?), simte însă o insatisfacție, și de aici apare originalitatea romanului. Substanța lui ca roman de dragoste și nu roman de dragoste. Și totuși, nu-ți poți scrie romanul vieții, câtă vreme viața te scrie ea însăși în roman. Cazul Bogdana Serafim nu e rezolvat câtă vreme mai poate apărea „întâlnirea care schimbă totul”. Și romanul secund – cel principal în ordinea importanței –începe de aici, o lungă poveste de dragoste. Sunt două patimi auctoriale: cea de a povesti și cea de a analiza. Fiecare gest, fiecare inflexiune a vocii, fiecare cuvânt mai ales. Epica se întinde pe mulți ani, aparent prea mulți pentru cititorul grăbit ca acțiunea să ajungă la „împlinire”; cei doi stau în localități îndepărtate, se văd rar, între două trenuri, comunică la telefon, prin e-mail, ratează întâlniri sau, rar, se bucură de ele. Cel de-al doilea roman este al felului în care înflorește o femeie îndrăgostită. Pentru asta trebuie ucisă „cealaltă Bogdana”. Cea neîncrezătoare, reticentă. Pentru felul de a trăi „noua dezordine amoroasă” a vremii noastre, grăbită să consume totul și să se consume, pare neverosimilă răbdarea cu care se construiește, se desfășoară și se împlinește (???) această iubire. Este o dragoste a așteptării, fără nimic incriminatoriu în asta, construită din nuanțe și subînțelesuri. Fără gesturi mari, doar cu așteptări în gară sau plimbări prin ploaie. Și tocmai faptul că Bogdana și Bogdan comunică subtextual cu asemenea semitonuri, semiumbre ține loc de „conținutul erotic” la care cineva s-ar aștepta. Sugestia mi se pare a fi că iubirea este un fascicul de sensuri care se alcătuiesc încet, încet, cu cât „snopul” este mai bine legat, cu atât ține mai mult. Vocea este a unei women in love care-și trăiește cu sinceritate maximă (Camil ar fi spus autenticitate) și acuitate contrarietățile provocate de o îndrăgostire târzie. E de urmărit, în repetitivitatea obsedantă a așteptărilor și întâlnirilor, forma unei iubiri care se scrie. În multe feluri: în povestirea ei, în jurnalul transcris, în stop cadrele numite Boabe de chihlimbar. Romanul ca specie, la modul cel mai simplu, poate fi definit ca fiind ceea ce se întâmplă și ceea ce înțeleg oamenii din ceea ce se întâmplă. Substanța întâlnirilor (și neîntâlnirile lor devin întâlniri, e o definiție a dragostei?) este un alt element „desuet”, Bogdana este o „colecționară de lucruri frumoase”, nu numai în sensul propriu al cuvintelor. „Țesătura fină, de lucruri nevăzute” care se alcătuiește între cei doi este textul îndrăgostit. Un pumn de nuci verzi sau o scoică sunt „cuvintele” textului îndrăgostit. Bogdana Serafim își scrie dragostea (imposibilă!), în modul în care o poveste de dragoste nu există decât ca poveste. Sensul „uciderii Bogdanei” aici stă, în auto-zidirea în sentimentul de cuvinte, de semne. De aici senzația finală de izbândă, deși, la modul prozaic am putea percepe deznodământul ca pe o dragoste ratată la un mod chiar banal. Misterul este în roman mister masculin, Bogdan rămâne, văzut mereu dinspre ea, într-o neprecizare caracterială, într-un plan secund generator de mult mai multe întrebări decât certitudini. Iar Bogdana, personaj feminin fascinant, „caută cuvintele ca penitență” observând lumea și observându-se. Sunt multe alte personaje, inclusiv unele episodice, remarcabile prin acuitatea descrierii. Nu pot să nu amintesc portretul mamei, coborând treptat în amnezia din adâncul căreia dă la iveală sentențe uimitoare, degradare descrisă fără patetism. Însă cu o iubire puternică prin discreție (nu se exteriorizează deloc Bogdana, deși, evident, toți cunoscuții observă că înflorește, întinerește. Ea nu vrea să se arate) cu o simplitate a gesturilor care le dă greutate. Bogdana (decriptarea numelui nu pune nicio problemă, ca și a amănuntului identității de nume dintre cei doi) constată, (romantic?) că universul întreg se ordonează în vederea iubirii ei. Seria nesfârșită de coincidențe, sincronii, semne premonitorii, vise, întâmplări nu comunică un temperament dedat superstițiilor, Bogdana este o realistă, capabilă să-și trăiască necorupt sentimentele.
Există, cum spuneam, și o dimensiune socială bine marcată a romanului, uneori atingând sarcasmul, ironică de multe ori. E un contrapunct la lirismul altor pagini. Un roman de dragoste de sfârșit de secol XX. Fără prejudecăți acceptând pe „traducătorul vieții lăuntrice” care este o femeie. Splendid, nepervertit elogiu al feminității eterne!
Mihaela Malea Stroe, Seara nucilor verzi, Editura Eikon, 2018