poeme
VALENTIN IACOB

poeme

Articol publicat în ediția 3/2019

Poemul zidit

Dacă meşterul Manole i-ar fi lăsat Anei atunci când a zidit-o – un horn mic, o galerie de vizitare…

Atunci Ana ar fi putut să se zbată mai cu folos între ziduri

ca o Negresă la galere,

la galera mânăstirii trăgând la rame

printre abside şi sfinţi…


Şi Ana, Negresa, s-ar fi zbătut până în zilele noastre vie, din chiar zidul

mânăstirii Argeşului întremată,

binecuvântată de preoţi cu mir şi aghiasmă – 

prin galeria aia a ei, de vizitare…


Şi dacă toate astea s-ar fi întamplat, alta ar fi fost soarta literaturii române

şi a nechemaţilor ei,

nedemni nici măcar să-i spele prozele pe picioare –

Ei, tot asteptând poemul acela ce va să vie şi nu mai veni,

poemul zidit într-o frescă, demult,

într-un trunchi de biserică vechi şi uitat…

Marele pragmatic

Eu nu mă mai pot ivi: Apocalipsa lui Ioan s-a devastat.

Din punctul meu de vedere, a trăi

înseamnă un ceas cuplat la o seringă atomică.

A fi este difuzia mea siropoasă prin voaluri,

o haină de iarnă ca o însăilare de oboseli, semizeiască.

Cu pielea arsă, nici nu ești așa de departe de moina aia de oase și radiu,

Viitura de coroane cu spini,

La care te-nchini…

Şi nici nu mai catadicseşti, nu mai pridideşti să-ţi developezi nemuririle chiorâşe, uzate,

încropite dintr-o mixtură prea târziu, depistată:

o parte argint,

trei părţi sanctuare.

Aşteptarea diluată devine vocaţie, terţină… înghiţită cu încăpăţânare

şi, cu observaţia că „eu ştiu că a trăi nu-i lucru greu, dar nici a trăi nu-i lucru mare” –

dormi, Mary Anne, dormi, butucul ţi s-a pregătit!

Floarea Norocului va arunca peste tine o diversitate de valve,

de simple instituiri –

exemplare dintr-o curăţie păscută în halte, cu rest.

Intermezzo. Rondo

Stafiile și odăjdiile zilnice.

Alături, hohotele de spume și de invective sculptate.

Dispărem toți cu rost, convinşi sau din contră, atârnaţi de corzile unui pian.

Dispărem: situări la limită…

mângâieri bruscate.

Marcia funebre

Schitul zeilor îmbobociţi zilnic în Arimateea,

În apa Iordanului zilnic, udaţi.

Lângă ei, un tablou de efect: „Vizită itinerantă de la Psycho la Nike”;

Nicoară Potcovarul de fiasco-uri stă aşezat voiniceşte pe şalele tale, ca o funduliţă şi roz şi verde care se clatină, piere.

Mai apuci rolul de maestru la coadă la orgă și la organe,

Mai tremuri la veştile diluate de simpatii,

diluate cu creionul ăsta de fum anesteziind și cărând uciderea,

sosul de origine – binar, imaculat, asiduuu…

Mai apuci acumularea de vieţi, de secunde simplificante,

de tovarăşi şi tovărăşele – stereotipii ale melancoliei,

Ale dezavantajului de a fi şi Zodiac, şi fantomă, de meserie.

Tu treci mai departe, treci hămăind… ciozvârtă suduitoare, cu urmele tale de zeu, încastrate,

răsărite din niște evanghelii letale.

Marele Pragmatic

şi-a dat cu metafizică pe obraji –

cambronne-eră dizolvare de regii,

de suple abdicări, de pupături și temenele la Oglindă,

La Omul Negru fără saţiu,

Omul tău Negru de pluş scris iarna pe-ndelete la lumina revoluţiilor, palatelor, guberniilor, a crucilor subînchiriate – vii, ritmate,

Omul cu intenţii bune arătând drumul simplu spre mine,

spre conştienţă:

iad şifonat de Dumnezeire…

Cântăreața în flăcări

Cântăreaţa cu păr roşu-vâlvoi și gât de balenă suflând bluesuri.

Cântăreaţa în flăcări care-mi tot azvârlea diminețile olandezi zburători,

Și vara, în față, mereu…

Vara, zâmbetul lubric de pe gură învineţindu-mi-l,

Zâmbetul și surâsul de gumă,

De Ionă aruncat la groapa comună…

Iona închis în chitul rănit, zbătându-se la mine-n odaie,

O balenă triumfătoare, mereu muribundă, pe CD-ul copaie…

Cântăreața, aproximarea iubitei ideale, lunecând printre paranteze și amintiri rotunde,

cu picioarele imperceptibile și sânii – puncte, puncte

Un Prometeu dilatat la maximum

Un fel de aglutinare a firii, o explozie cosmică strânsă cu ușa de

un Prometeu dilatat la maximum și dezlănțuit din stâncă…

O încrengătură uriașă, un fel de aglutinare a firii a pus stăpânire și pe inima mea.

Inima, săraca, s-a ascuns sub vreun colț de lume, și ea.

S-a furișat sub un ponei și-o troacă,

Amintiri dintr-o copilărie cu kranz și cu promoroacă,

transcrise mai târziu de Prometeul ăla culcat într-o rână…

Copilăria – o explozie atomică linsă pe bot

Și vândută apoi la garizi, pe sub mână

drept Rai neînțărcat…

Capriciu VI

Visele mele se stafidesc ca strugurii de Crăciun

Pe urmă, tandreţea nesemnată, şi ea.

Tandrețea dizolvată într-o ceașcă de ceai.

Argint prin teroare… cu linguriţa.

Argintul şi frica…