În iunie 20**, Leopold nu își arăta încă vârsta. Își păstrase înălțimea, nu era nici mai frumos, nici mai urât, nici mai slab și nici mai gras ca altădată, cu puțină atenție, se ținea drept pe picioare și călca apăsat și grăbit, se bărbierea bine, își tundea la timp părul care începuse să albească, purta cămăși cu mânecă lungă, pulovăre și bluzoane, niciodată ginși, bascheți sau ciorapi albi și scurți. Nu bea Coca-Cola, nu mânca hamburgher și nu mesteca gumă, chestiune de principii strict respectate de când pusese pentru prima oară piciorul pe continentul nord-american. Parfumul îl datora femeii care îl iubea în felul ei sceptic. Era posibil ca această aromă subversivă sau zâmbetul său îngăduitor să surprindă femeile dar, orice ar fi fost, pentru el nu putea fi decât promisiunea meritată că viața sa de bărbat nu se va termina prea curând. O spunea în glumă, dar era adevărat, nimic nu l-ar fi făcut să sufere mai mult decât decrepitudinea și compasiunea.
Ceea ce-l tulbura de la o vreme, fără nicio explicație plauzibilă, era sentimentul confuz, apăsător și subit că nu mai știa unde se află. Ar fi putut fi la Montréal, la București, într-o insulă din oceanul Atlantic sau niciunde. Mai de grabă, niciunde. Cu acest sentiment, s-a trezit într-o dimineață din iunie și cu imaginea unei tinere femei care-l privea cu gura puțin întredeschisă, îi auzea parcă respirația, îi simțea aproape suflul. O tânără plinuță, cu părul de un negru intens adunat în trese. Trebuie s-o fi întâlnit undeva, cândva, dar nu-și amintea unde. Într-o vară, probabil. În lumina soarelui, obrazul ei negru, gâtul, pieptul, brațele și picioarele negre dezvelite de rochia scurtă în culori vii aveau netezimea și luciul unei sculpturi în abanos. Vous êtes bien, Leopold ?1, și-a amintit apoi că-l întrebase cu un accent cântat de creolă. O revedea pentru prima oară între vis și realitate și a mai păstrat-o în fața ochilor doar să-i spună că era bine. Oarecum bine. Ea i-a făcut un semn cu mâna, de rămas bun, avea podul palmei roz, dar a mai întârziat puțin, să se asigure că era într-adevăr oarecum bine, cum se cuvenea să fie un bărbat aflat niciunde.
Era, de fapt, la București. Din nou. Întrebat ce-l aduce, dar se întâmpla rar, pretindea pe jumătate serios, pe jumătate glumeț că încerca să afle cum mai stă de la un an la altul cu trecutul său. Adăuga repede, pe același ton, că nu-l mai bucura și nu-l mai întrista de mult, îl trăise pur și simplu într-o altă viață, încercarea regăsirii era menită doar să înregistreze ce se mai păstrase de la sine și cât va mai dura până când avea să-l piardă cu totul. Ar fi fost nimeni fără acest trecut, dar probabil că începuse deja să fie…
Avea o vizită de făcut în acea dimineață de iunie. Îl aștepta singurul prieten care nu-și pierduse mințile și-l întâmpina cu aerul că se întâlniseră în urmă cu o seară, la o masă copioasă și un vin bun, când au pus lumea la cale ca în tinerețe, dar nu terminaseră. Malița. Mai bine de un an de când îl văzuse. Fusese o lungă vreme a tăcerii supravegheată, apoi a felicitărilor de sărbători, o alta a scrisorilor lungi și a întrebărilor fără răspuns despre ce și cum se petrecea în patria tăvălită din nou de Istorie, iar, după apariția Internetului, simțind amândoi pericolul, a câtorva rânduri, la răstimpuri, despre nimicurile vieții. Aveau ce să-și spună când se întâlneau.
Era cald și Leopold s-a îmbrăcat lejer. A pus într-o geantă de umăr sticla de vodcă de un litru Smirnoff, ziarele și revistele cumpărate la aeroportul din Montréal ─ Le Figaro, Le Monde, L’Opinion, New-York Times, Le Point, L’Obs, L’Express, Marianne, Le Monde Diplomatique, Times ─ și un flacon de parfum pentru Galateia. A mers pe jos, se mai simțea în aer răcoarea și prospețimea nopții, și parcă aroma teilor înfloriți. S-a oprit la terasa unei cafenele de care-și amintea, a cerut un espresso scurt, servea un tânăr deprimat, a privit strada îngropată sub automobile, tinerii cu frizuri de primitivi, câțiva chinezi care pierdeau vremea, o filipineză cu un copil blond de mână, un cuplu de bătrâni evrei, trei adolescenți negri care păreau rătăciți, un arab care striga în telefon, doi Martori ai lui Yehova în costume albastre și cerul senin; în urmă cu un an, nu văzuse niciun negru. A plătit și s-a ridicat. Erau taxiuri pe aproape.
De câteva săptămâni, Malița ieșea mai rar din casă. Îi cumpăra Galateia la câteva zile tot ce se mai tipărea ca ziare și reviste și se găsea la chioșcul din apropierea casei, să aibă de unde să aleagă. Cu excepții notabile: 22, Dilema veche, Observatorul cultural, puzderia de publicații ce se adresau femeilor pe hârtie lucioasă care mirosea a cur parfumat și a celor de specialitate care miroseau a gaz, sau așa i se părea. Nu afla mare lucru, trecea peste titluri, ducea rar un articol până la capăt, jurnaliștii cu fler și condei de pe timpuri dispăruseră sau fuseseră înlăturați, „maeștrii” născuți din apele murdare ale iernii 1989-1990 se aliniaseră politic sau băteau câmpii, tinerii ziariști scriau prost, la comandă și aveau obsesia catastrofelor, elita oficială și țucălarii își drămuiau vărsatul bilei între comunism și iliberalism2, ultima stafie care bântuia ordinea neoliberală a continentului și ar fi ajuns și în colonia de la periferie, numită încă România.
Dezolant. Dar cum nu era singura dezolare a lumii în care se încăpățâna să trăiască, și nu vedea nimic rău în asta, se mărginea la câteva bombăneli al căror sens numai Galateia îl înțelegea și râdea ușurel. Dacă erau numai simple sunete guturale și scurte, avea auzul fin, îl auzea și din bucătărie sau dormitor, își vedea de treabă, însemna că aruncase ziarele pe covor și privea televizorul, ezitând între CNN, France 24, TV5 și RT (Russia Today) din știrile cărora își făcea cât de cât o idee despre mersul planetei; era una dintre puținele realități românești suportabile. Dacă, printre bombăneli se strecurau și frânturi de cuvinte, unele mai clare, altele strivite între dinți, Galateia lăsa totul baltă, venea în salon, se întindea pe canapea cu brațele sub cap și-l fixa cu ochi mari, era gata să-l asculte, ce mai aștepta? Fusese motivul câtorva episoade de despărțire, la începutul relației lor, această disponibilitate și răbdare pe care ea întârziase să le ia în serios pretextând treburi urgente, trecuse și vremea cochetăriilor și nu se mai întâmplase să nu răspundă chemării. Avea un fel de încântare în modulațiile vocii care nu pierduse nimic din timbrul bărbatului în putere și cu putere care fusese și i se întâmpla să mai fie. Galateia închidea ochii, așa îi plăcea să-l asculte, de vocea lui se îndrăgostise mai întâi. Era ca și cum Malița lua în stăpânire, cu o luciditate amară care era numai a lui, una dintre catastrofele zilei anunțată în majuscule pe prima pagină a ziarelor ─ cutremure care prevedeau marele cutremur, crime crapuloase, incesturi violuri, scumpiri, accidente, spitale delabrate, jafuri… ─ și-i conferea lejeritatea stupidă a unuia dintre zvonurile ce distrau sau îngrijoreau capitala, țara, când vremea se schimba brusc, botoxatele și siliconatele, mușchiuloșii cu barbă, tatuaje și coc în vârful craniului de la televiziuni făceau schimb de amant sau de amantă și, cel mai adesea, când apărea o pauză de neînțeles în încăierarea politică între găștile politice numite încă partide.
─ Îți împrospătez doar memoria, i-a spus lui Leopold cu aceeași încântare melodioasă în voce când l-a văzut în fața lui, nu găsești nicăieri în lume crizele de epilepsie politică și socială, de halucinație colectivă și metamorfoze umane abominabile, ca la noi…
─ Muști, sfâșii, îți arăți colții toată ziua, Malițule, n-ai să termini bine, a lăsat Galateia pe măsuță o tavă cu brânză, măsline, castraveți acriți în saramură, pâine neagră, două pahare și sticla de vodcă Smirnoff. Nu mă ascultă…
─ Ai tras cu urechea! a lovit-o Malița tandru peste fund și ea s-a dus legănându-se la bucătărie. Vrea copil, i-e frică să nu rămână singură, a apucat sticla, a răsucit dopul, a adulmecat aroma și a umplut paharele. Le-a privit o clipă, a ales unul dintre ele, l-a ciocnit în aer și l-a golit pe jumătate. Tot mai bună e vodca rușilor, a mai luat o gură. Pleci, vii, stai prea puțin în România, Leopold, ți-am mai spus. Rămâi acasă înainte de a fi prea târziu și nu ți-ar mai folosi la nimic. Aici e locul tău !
─ Poate, a ridicat Leopold paharul, dar azi-dimineață iar m-am trezit niciunde. A băut o gură: Pentru cei care au ales! Pentru ultimul comunist din țară! a golit paharul.
Malița a mușcat dintr-un castravete să-și ascundă zâmbetul stingher. A reașezat perna la spate, s-a prelăsat în fotoliu cu o respirație lungă de mulțumire și a căutat pachetul de țigări. Fumul risipit cu un gest leneș l-a mai căutat câteva clipe cu privirea ridicată. Când și-a coborât privirea și s-a uitat la Leopold, obazul său uscățiv, abia atins de timp, s-a înăsprit.
─ Trebuie reinventată utopia comună, povestea comună, ți-am mai spus și asta. S-a împins în cotierele fotoliului și s-a ridicat în picioare : Stau mai bine cu timpul, am cumpărat colecția Domnului Gore3.
În atelierul ceasornicarului îl cunoscuse Leopold când erau tineri, Malița cu câțiva ani mai tânăr. Venise să verifice autenticitatea și mecanismul unui ceas de la sfârșitul secolului XVIII, cumpărat într-o călătorie în Austria, Leopold să repare ceasul de buzunar primit în cadou de la socru. Era un ceas care făcuse Primul Război Mondial la brâul tatălui, îl primise în dar de la căpitanul căruia îi lustruia cizmele și-i spăla izmenele, făcea pe el de frică de fiecare dată când îi bombardau nemții. Scăpase cu viață și întreg și se hrănise până la aproape o sută de ani cu nuci, struguri, mere, pere, prune, usturoi și țuică, umbla îndoit din mijloc, dădea copiilor și celor celor care treceau prin fața porții tot ce avea în buzunare și murea de câteva ori pe an. I-a povestit lui Malița despre bătrân când au ajuns la doilea pahar de vodcă în grădina barului Berlin, iar Malița i-a povestit cum începuse să colecționeze ceasuri. Ar fi avut o problemă cu timpul încă din adolescență, când în casa familiei bătea cu ecouri lungi jumătățile de oră și orele o pendulă cu picior, i-ar fi simțit efectiv scurgerea amenințătoare. apăsarea și neputința de a-l controla, dar era o simplă poveste la un pahar de vorbă. Leopold a râs atunci, golise și el al doilea pahar, dar a trebuit să treacă o vreme până s-au cunoscut mai bine ca să afle adevărul.
Malița datora colecția de monede unui poet grec comunist refugiat în România după sfârșitul războiului civil, beneficiar al unei sinecure la Studioul cinematografic București și îndrăgostit nebunește de o actriță, ar fi plasat-o în toate filmele dacă ar fi putut. Își plătea datoriile cu monede și medalii vechi, avea un catalog cu raritățile numismatice și valoarea lor pe piața colecționarilor. S-a repatriat când a căzut dictatura coloneilor, a murit în insula Hydra, colecția lui a ajuns la actrița îmbătrânită și a moștenit-o Malița, ultimul ei amant. Și povestea asta ar fi putut fi o invenție la un pahar de vorbă, dar Leopold a luat-o ca atare și nu a mai revenit niciodată asupra ei. Malița călătorea mult, oarecum misterios, era profesor de economie și făcea parte dintre cei care negociau credite occidentale pentru industralizarea și transferuri de tehnologii în România. Avea devize, dolari, franci, mărci, franci elvețieni, lire, și, dintr-o manieră de a nu trezi suspiciuni la reîntoarcerea în țară, colecționarea ceasurilor și apoi a mondelor vechi s-a transformat într-o pasiune nu lipsită, totuși, de subînțeles pragmatic; de-a lungul timpului, strâmtorat, mai vânduse câteva sau, cuprins de vertijuri amoroase, le făcuse cadou femeilor.
Colecționa pe atunci, în afară de ceasuri și monede, scriitoare și actrițe de toate vârstele, dar cu o preferință pentru cele mai coapte, studentele, care îl adorau, îl călcau pe nervi, iar cu ultima lui cucerire, doar de câteva luni, Leopold era prieten. S-au întâlnit mai des la sindrofiile scriitorilor și ale cineaștilor, dar au rămas până la exilul lui Leopold doar niște cunoștințe apropiate care nu depășeau în conversații limitele a ceea ce era permis în acei ani de spus cu voce tare; se rezumau la echivocuri al căror înțeles le era familiar, viața privată exclusă. În sensul pur al revendicării marxiste și leniniste, se putea spune despre Malița că era comunist, om de Partid și nu întrezărea României o altă cale de a sfârși cu blestemul istoric și de a se impune cel puțin pe continent, dar nu făcea caz. Era de „familie bună”, tatăl director la Banca Națională, mama farmacistă, și ea de „familie bună”, doctori, burghezi conservatori, peste care rigorile și tragediile vremurilor trecuseră și treceau fără să lase urme supărătoare, o adevărată artă. Malița își compara familia cu burghezia și aristocrația italiană, spaniolă, franceză, germană, numai plebea trăise fascimul, ocupația, războiul, sărăcia.
Era posibil ca tocmai această artă a indiferenței și absența ranchiunelor politice din familie, a bunăstării, a unei libertăți în schimbul căreia nu li se ceruse decât să-și vadă de treabă, și a lecturilor fundamentale să fi făcut din tânărul Malița un comunist. Din câte își amintea Leopold, niciunul dintre spiritele relativ libertine ideologic și cârcotașe care participau la sindrofii nu refuza să ciocnească un pahar cu el și nu-l bănuia de o posibilă intruziune răuvoitoare. De altfel, după spasmul naționalist și patriotic din august 1968, majoritatea aderaseră de bună voie la Partid și înțelegeau să participe din interior la modelarea țării. A fost o neînțelegere, dar „dezghețul” din acei ani a prins tuturor bine. Răsclocirile ocazionate de schimbarea brutală de regim și de ideologie în iarna 1989-1990 a marilor manevre oculte au ținut de natura infectă a multor caractere, de frica viscerală a eliminării din viața publică și de sărăcie, precum și de o epidemie de senilitate și de tembelism politic care s-a transmis la generațiile următore.
Malița a rămas același. Socialismul real eșuase, Ceaușescu fusese doar cioclul fanatic de serviciu. Șansa unică și miraculoasă a unei alte organizări sociale pentru fostele țări socialiste decât capitalismul nu intrase în socotelile complotiștilor și predatorilor, era ora triumfului ideologic al neoliberalismului și al mondializării. Malița regreta, deplora, deplângea spolierea și colonizarea țării, bombănea Istoria, curvă bătrână, perfidă și capricioasă, greu de încălecat de un popor prea mic, prea versatil, prea emotiv și influențabil, prea purtat spre derizoriu și fatalism. În democrația liberală degenerată de azi, românul e o hahaleră, numai o adevărată dictatură ar face din el om istoric! În douăzeci de ani o va avea…
Malița era de statură mijlocie, bine făcut, agil, cu o expresie de îngăduință care se schimba în ironie blândă și neîncredere superioară, după ce nu mai număra paharele cu vodcă. Avea o capacitate particulară de a suporta alcoolul, fiindcă nu se îmbăta niciodată, limba nu i se împleticea, privirea nu-și pierdea din inteligență și intensitate și nu se clătina pe picioare. Purta costume scumpe și pantofi de comandă, cravate fanteziste și, la încheietura mâinii, când Leopold l-a reîntâlnit în vara lui 1990, un Rollex autentic. Se mai împuținase, avea un început de burtă, mai pierduse din părul negru pieptănat pe spate, se mișca mai atent, era director în ministerul de Externe, i se căuta un post obscur de consul, dar, cum păstrase carnetul de Partid și îndrăznea să se declare comunist, numirea întârzia.
Căsătoria cu prietena scriitoare a lui Leopold nu mergea prea bine, se despărțeau, se împăcau, se înșelau, erau amândoi imprevizibili și răzbunători, dar se înțelegeau perfect atunci când goleau o sticlă de vodcă dreasă cu bere, ea îi povestea cele câteva romane la care lucra în același timp și aveau să fie devorate de cititori, el marile realizări sociale și industriale ale socialismului real, la care contribuise și erorile doctrinare care-l transformaseră într-un coșmar; adormeau îmbrățișați. Nu mai erau împreună când Leopold și-a reîntâlnit prietena, câțiva ani mai târziu. Din cauza unei pledoarii pentru nostalgie ─ „selectivă”, precizase ─ de la tribuna unui simpozion dedicat „ororilor comunismului”, nu i se mai găsise postul obscur de consul. Făcuse o criză justificată de demnitate, refuzase concilierea prietenilor care își păstraseră influența, se pensionase, vânduse mai multe monede într-o călătorie în Anglia, unde avea vechi cunoștințe și, revenit în țară, cumpărase o turmă de oi. Ciobanul care-l ajuta îl învățase să împerecheze oile, să le tundă, să le mulgă, să facă brânză și caș, să taie gâtul mieilor de Paște, să le scoată blana, să-i curețe, să meargă la piețele din Breaza și Câmpina, să se târguiască și să împingă mulțumit banii în brăcinar. În drum spre munte sau spre București, la sfârșit de săptămână, de sărbători, dacă vremea era bună și drumul de pe coasta dealului unde avea pășunea era practicabil, prietenii urcau cu bolizii până în ușa barăcii pe care și-o construise și o dotase cu un generator electric. Îi aduceau vești despre mersul haotic al lumii românești și din înaltele sfere ale puterii, râsul amar îi rămânea în coșul pieptului, ca o rană deschisă, o zi-două nu se mai ridica din așternut, recitea cărțile care-l formaseră, mutase un sfert din biblioteca de la București.
Din toamnă până în primăvară, își ducea turma în clădirea abandonată și devastată a unei foste cooperative agricole, o cumpărase, reparase o aripă și își amenajase o cameră în ceea ce mai rămăsese din biroul veterinarului. Nu avea nici televizor, nici computer, nici telefon, ziare nu cumpăra și nu luase niciun ceas din colecție, măsura timpul și trecerea zilelelor după stele, lună și foiala oilor, între veștile aduse de prieteni citea și era împăcat cu el și cu lumea, se gândea să rămână acolo până la sfârșitul vieții. Fascinantă experiență de viață, avea să-i spună lui Leopold, singura din câte trăise, care-l învățase ce nu știa încă despre instinctul de turmă și halucinația colectivă a popoarelor și despre puterea și adevărul convingerilor sale. Halucinația colectivă a românilor a început cînd și-au spus povestea că dacă îl ucid pe Ceaușescu intră în levitațiune! Lacheii capitalismului le spun de atunci aceeași poveste… Din cauza mirosului și a unei eczeme uscate, se scărpina până la sânge, a abandonat turma de trei ori, câteva luni. Ultima oară s-a lăsat în grija Galateiei, era iarnă.
A adus-o cu el în apartamentul de la București, pe Galateia. Avea alt nume, nu i l-a spus niciodată lui Leopold și nici el nu a vrut să-l știe, era un detaliu romantic prea intim. O cucerise, fanfaronà, cu mitul Nereidelor, jumătate femei, jumătate pești, frumoase și vesele care înotau printre delfini. Galateia ar fi fost iubită de ciclopul sicilian Polypheme, dar ea îl disprețuia din dragoste pentru Acis, cioban sicilian. Gelos, ciclopul l-a strivit pe Acis cu o stâncă, Ovidiu și Theocrit evocă episodul. Galateia era și numele statuei iubitei lui Prometeu, adusă la viață de Afrodita. În disputele lor frecvente, de fapt adevărate certuri stârnite de noua lui manie de a-i repovesti și răstălmăci întâmplările zilei, Malița se lua când Polypheme, când Acis, când Prometeu, și o împăca amintindu-i că pentru el ea rămânea o Nereidă. O alinta, de fapt. Era o femeie într-un trup de adolescentă, măruntă, subțire, obraz îngust, buze subțiri, nas mic, ochi negri, sumbri, sâni abia formați, șolduri înguste, picioare frumoase și monturi pe care le ascundea în ciorapi de lână și pantofi totdeauna închiși. O întâlnise în piața de la Băicoi, alt prilej de dispute și de glume în doi peri, era educatoare, fusese măritată, bărbatul se rătăcise de ani de zile pe continent și ea ceruse divorțul a doua zi după ce petrecuse noaptea cu el în fostul birou al veterinarului.
Căzuseră amândoi în capcana unei relații în care-și puneau la încercare răbdarea cu celălalt, dar nu-i trecea prin cap niciunuia să renunțe. Îi ținea împreună un fel de disperare, a crezut Leopold că înțelege. Pe piața desfrâului consimțit apăruseră noii bogați români, grecii, turcii, arabii, evreii care cumpărau în stânga și în dreapta; actrițele și scriitoarele nu mai aveau nicio șansă în competiție cu târfulițele, târfele și copilele nevinovate cu foc la fund, care bântuiau străzile și nopțile. Malița aparținea trecutului și începuse să simtă apropierea bătrâneții. Galateia era mulțumită că avea un bărbat căruia nu-i păsa cum arată, îi purta de grijă, nu se uita la bani și, dacă bombănea și înjura de cum se trezea tot ce mișca în țară și în lume, era mereu o încântare melodioasă în vocea lui iubită. Făceau un cuplu imposibil, era distracția lor. A plimbat-o prin toate ruinele Greciei, au făcut și o croazieră în Caraibe, după care au obosit amândoi. Nelocuit de ani de zile, apartamentul lui Malița de lângă fosta Operetă trebuia renovat, dar au convenit că era o bătaie de cap. L-a vândut și s-au mutat „la curte”, nu departe de Piața Romană, pe o stradelă înfundată, aveau un măr care nu rodea, viță de vie pe gard, o fâșie de grădină și, rezuma Malița pentru amândoi, sentimentul că au devenit spectatori ai convulsiilor capitalei, țării și lumii. A reînceput să citească ziare, s-a abonat la versiunea numerică a hebdomadarului francez L’Obs și la The Economist, îl primea totdeauna cu întârziere. S-a îngrășat, burta a luat proporții, picioarele i s-au subțiat, nu-l mai țineau, dar mânca bine, cu poftă, Galateia îi învățase gusturile, prietenii se invitau sau îi chema el când îl enerva vreo nedumerire și discuțiile cu o sticlă de vodcă și de vin bun pe masă și de-ale gurii se prelungeau până după miezul nopții. În vizită la prieteni, era la fel, dar Galateia trebuia să-l țină de mână până la taxi și să pună pe seama bunei dispoziții îndemnul adresat șoferilor de cum se suia în mașină : Mergeți, vă rog, cu grijă, pe banchetă se află ultimul comunist din țară! Când erau numai ei doi acasă și se plictiseau sau la televiziune nu se mai termina pălăvrăgeala politică de crâșmă și nu se mai întâmplase nimic în lume de-a lungul zilei sau treceau numai filme americane cretine, își căutau motive de ceartă.
Găseau cu ușurință destule, de la nimicurile conviețurii și al întreținerii gospodăriei, domeniul Galateiei, la chestiunile existențiale și ideologice în care excela Malița. Cum, în afară de șoferii de taxi și, rar, când ieșeau împreună la cumpărături și-l călcau pe nervi tineri și tinere vânzătoare ignari, ocaziile de a face cunoscut că era „ultimul comunist din țară” lipseau, iar să le reamintească prietenilor nu avea niciun haz, Malița îi explica ei, pentru a mia oară, cum și de ce, de când și pentru totdeauna. Galateia îl asculta o vreme întinsă pe pat, cu brațele sub cap și ochii închiși, dar, când, în elanul evocării și al argumentelor, vocea lui își pierdea modulațiile care o cuceriseră și devenea tăioasă, ca într-un discurs, sărea în picioare și se răstea la el cum se răsteau anticomuniștii la comuniștii din fantasmele lor: marțian, elefant, expirat, torționar, securist, iar el era ultimul nărod care mai credea!
Un alt motiv de înfruntare fără învingător și învins apărea atunci când Malița deschidea dulapul special construit în care păstra, agățate pe catifea de culoare cardinal, ceasurile colecției. La câteva zile o dată, venea momentul întoarcerii arcurilor și reglării orelor a sute și sute de ceasuri de buzunar și de mână. Operațiune era laborioasă, buricele degetelor i se umflau, ținea uneori o după-amiază întreagă. Discret când ușa de sticlă a dulapului era închisă, tic-tac-ul mecanismelor devenea amenințător când Malița o deschidea complet și lua ceasurile la rând. Galateia avea senzația că timpul o ronțăie. Fugea în dormitor, își punea perne pe cap, se ascundea în baie sau bucătărie, își făcea de lucru în curte, dar cum timpul se ținea după ea și singurul care o putea salva era Malița, i se așeza în față și-l soma să lase dracului ceasurile neîntoarse, că și unul care mergea era prea mult, că e un sadic, un monstru, un maniac, un scrântit, ș.a.m.d. Imperturbabil, răsucind rotițele care strângeau arcurile și sorbind la răstimpuri din paharul cu vodcă, Malița îi reamintea problema sa cu timpul, și, dacă ea nu vroia să-l înțeleagă, n-avea decât să se întoarcă la Băicoiul ei, deși poseda și el două. Leopold îl luase în glumă când l-a cunoscut, dar sutele de ceasuri ─ nu se opreau decât atunci când se stricau și se grăbea la Domnul Gore să le repare ─ care arătau ora exactă, rămâneau în urmă, o luau înainte, îi dădeau sentimentul că, zăpăcindu-l în așa hal, făcuse din timp jucăria lui.
─ Dacă n-aș fi reușit, i-a spus lui Leopold după ce i-a arătat colecția impresionantă cumpărată de la Domnul Gore, aș fi crescut și azi oi… mă obișnuiam eu cu eczema, cu scărpinatul și cu duhoarea…
Fragment din romanul Diminețile lui Leopold
____________________
1 ”Sunteți bine, Leopold ?”
2 Termenul este utilizat pentru prima oară în 1990 de filozoful francez Pierre Rosanvallon în sensul unei culturi politice care descalifică în principiul său viziunea liberală. Ca ideologie și practică politică, iliberalismul s-a impus după 2010. Americanul Fared Zakana (”The Rise of illiberal Democracy”) îl aplică democrațiilor fără liberalism constituțional, care pun în evidență națiunea și etnia și produc regimuri centralizate și autoritare (Ungaria, Polonia, Rusia, Israel, Turcia, China….).
3 Constantin Stoiciu, O natură fericită, All, 2012 ; Aroma păcatului divin, Junimea, 2016 ; Leopold în insulă, Tritonic, 2018.