O căutare de sine în ne-singurătate

Clasicul acceptă lesne să fie partener de dialog atunci când confruntarea adevărată a omului se petrece cu sine însuși și are nevoie de un acoperiș. Clasicul este un interlocutor autentic, profund, superior, cum nu prea mai găsești în realitate. El face față și oscilațiilor de gând și temperaturilor diverse ale simțirii din ființa celui care-l interoghează. Clasicul, am învățat de la lingvistul George Steiner, rezistă multor interpretări, niciuna însă nu-l scoate din joc și nu-l epuizează. Despre clasic, pe de altă parte, nu poți afirma orice, căci are el grădina lui de semnificații, trebuie să iei de-acolo, nu să delirezi. Nu, clasicul nu te lasă vreodată indiferent. Dimpotrivă, îți amprentează conștiința și îți modifică identitatea. Cel care i-a citit pe clasici, scrie despre clasici ori abordează teme clasice, inevitabil pornește într-o vita nuova. Dar, pentru a intra cum se cuvine în ea, trebuie să-și abandoneze încălțările murdare în prag, să fie suficient de pregătit pentru a pleca mai departe desculț, suficient de matur cât să nu o ia îndărăt la prima adversitate, suficient de responsabil cât să-și scoată fără teamă masca și să vadă cu ochi limpezi sensurile.

Toate acestea trebuie să le fi înțeles Carmelia Leonte când s-a hotărât să-și scrie eseurile ce alcătuiesc volumul Șarpele și filosofia.¹ Argumentul care le precede este lămuritor. Textele sunt „rodul unui zbucium sufletesc”, intenția lor este „să mă caut pe mine”, chiar apelând la „frazele frumoase, expresiile elocvente” dacă acestea „mă apropie de sufletul meu, care trebuie să fi fost cândva frumos și elocvent”. Așadar, „care mai este adevărul despre mine?”. În carte „am delegat personaje pentru a mă ajuta”. O confesiune la persoana a III-a, o întoarcere la sine prin ocolul răspunsurilor pe care viețile pilduitoare ale unor personaje-arhetip le-au deschis. Le-au deschis în inimi și minți, de-a lungul mileniilor. Milioane de suflete obosite de stăruințele repetate ale întrebărilor esențiale s-au odihnit în înțelepciunea lor…

Căutarea de sine este poate cea mai teribilă luptă pe care omul este nevoit să o înfrunte. Tocmai de aceea, fuga devine o soluție, pentru mulți dintre noi. Cu trecerea secolelor, cu schimbarea generațiilor, cu transformarea societăților, o luptă pe care tot mai puțini și-o asumă. Ne lipsește curajul privirii în ochi, al situării drepte și lucide în fața noastră înșine. Avem poate ascuțit bisturiul și la îndemână, dar ne lipsește forța de a-l folosi pentru a afla adevărul despre noi înșine. Să faci drumul acesta spre tine de unul singur, să tai în propria carne, este aproape o nebunie, și, în orice caz, ceva extrem de rar, o chestiune de destin. Astfel, mângâierea clasicilor rămâne o alegere mai potrivită pentru a ajunge la tine. Pălmuirea temelor clasice este și ea parcă mai miloasă. În plus, a apela la personaje clasice înseamnă a nu mai simți acut singurătatea, un fel de a nu fi de tot singur, de a te recompune în bătaia soarelui unor nume care au făcut istorie. Poate fi și un act de smerenie, căci cine ești tu să înfrunți realitatea și viața chiar de capul tău? Cultura există ca să fie generoasă, să ne întindă răspunsurile de care avem nevoie, să ne salveze de la pierderea de sine.

Eseurile din „Șarpele și filosofia” exprimă parțial încrederea în sursele clasice. Spun parțial pentru că, din panoplia de sensuri, autoarea nu se mulțumește cu o interpretare anume, ci încearcă mai multe, ca pe niște rochii divers colorate, însă cumva niciuna pe potriva sufletului ei. Textele, scrise într-o limbă frumoasă, pe alocuri poetică, și într-o manieră erudită, folosind exemple și citate din abundență, din domenii variate, de la teologie la filosofie, de la artă vizuală la teatru, depun mărturie că lupta Carmeliei Leonte cu sine nu a fost deloc simplă, că o stare poate de indecizie a însoțit-o de la un capăt la altul al scrierii. Într-un fel, e o stare de normalitate a oricărui om viu imposibilitatea aceasta de a se mulțumi cu un singur răspuns, definitiv. N-ar fi el echivalentul morții?

Volumul cuprinde un număr „magic” de șapte eseuri, de mărimi variabile, parcurse la intensități diferite, jonglând cu adevăruri diverse și tratate felurit. Centrul de echilibru (sau de dezechilibru?) al „căutării de sine” stă în eseul din titlul căruia s-a rupt un fragment și pentru titlul volumului, „Procesul Evei sau Șarpele și filosofia”. Cunoașterea a intrat în lume când Eva, amăgită de șarpe, a mușcat din mărul cunoașterii. Atunci au apărut întrebările, ca atare și filosofia. „Îndrăzneala” autoarei este legarea numelui Evei de cel al filosofiei, pledoaria ei pentru partea feminină din creația Domnului, pe care-o apără ca pe un adevăr prețios. Remarcabile sunt eseurile „Cu mască, fără mască” și „Frumusețe străină am văzut…”, primul pentru tragismul special, hrănind o imposibilitate intrinsecă de soluționare, problemă deopotrivă foarte actuală, al doilea pentru jocul atracție-respingere, fascinație-teamă. Textul care deschide volumul, „Sfântul Ioan al Crucii. Noaptea mistică”, este o sondare cu un nivel mai jos, mai înlăuntru, un fel de necesitate de a găsi salvarea în poezie, de a vedea latura ei mistică urcând puntea iubirii. Al doilea eseu îl continuă pe primul, adăugând noi semnificații prin noi exemple. Ultimele două, „Amprenta lui Iov” și „Fiul risipitor. O lecție de nostalgie”, nu doar din pricina dimensiunilor reduse, mi-au părut tratate mai sumar, mai expeditiv, ca niște uși lăsate în lături.

Nu pot să las deoparte adresarea directă a autoarei, către un interlocutor imaginar, uneori blândă, alteori căpătând accentele unei răfuieli personale. Oare cu cine vorbește? Mi-ar fi la îndemână să răspund „cu cititorul”, dar dacă aș păstra acest răspuns, ar veni și completarea: „niciodată cu același”. Modul de raportare la „celălalt” este și el divers, adecvat cumva discursului fiecărui eseu. De la un cititor generic alunecă spre un cititor ideal, de la un prieten drag ajunge la bărbatul misogin, de la iubitul închipuit intră în discuție sinceră cu Dumnezeu. Rămâne un mister dacă interlocutorul este același ori diferit. Nevoia scriitoarei de adresare directă, de interogare a celuilalt, de căutare în altul a confirmării adevărurilor personale ori de infirmare a lor pentru ca parcursul întrebărilor să poată continua, mi se pare relevantă. Pentru că nevoia de dialog este dorința ei de ne-singurătate.

Nu știu cât adevăr a găsit autoarea la capătul fiecărui eseu ori la capătul cărții. Nu știu câte oglinzi i-au reflectat sinele și câte au refuzat să o facă. Important este că ea și-a formulat întrebările care o neliniștesc și a încercat scriind să pătrundă într-o lume mai bună, apărându-se de agresiunea celei în care trăiește. Cine sunt eu?, se desprinde pentru Carmelia Leonte ca o prioritate, în condițiile în care societatea caută să subjuge prin orice mijloace individul, iar cel din urmă devine mereu suspect de alienare. Răspunsurile ei nu sunt definitive, dar există: poezia, iubirea mistică, feminismul, demascarea, frumusețea, înțelegerea suferinței și a faptului că toți suntem fii risipitori. Poate doar au răscolit întrebări noi și drumul eseurilor va continua. În fond, scrisul este singura nemurire care ne rămâne. Chiar dacă amăgitoare, precum toate lucrurile pământești.
____________________________________