În cazul lui I.L.Caragiale, se poate afirma nu doar că timpul a avut răbdare cu proza sa scurtă, ci și că a lucrat în favoarea Momentelor, privite cu destulă neîncredere la momentul publicării lor. Într-o scrisoare către Titu Maiorescu, Duiliu Zamfirescu se arăta de-a dreptul îngrijorat că autorul și-ar putea pierde reputația de scriitor: „Caragiale ar trebui oprit, în interesul reputației sale de scriitor, de a publica fleacuri”. Însuși Sanielevici, referindu-se la momente și schițe, vorbea de niște „observațiuni” ca premise doar ale unei opere majore: „Ce păcat că d. Caragiale nu se poate concentra pentru a strânge într-o comedie comoara de observațiuni făcute asupra altor pături decât cele zugrăvite în Scrisoarea pierdută și în Noaptea furtunoasă”. Un G. Panu se arăta și el dezamăgit de producțiile mai noi ale lui Caragiale, socotind că autorul n-a mai scris „altceva decât oarece siluete și tipuri pentru Universul”. În prefața la I.L. Caragiale, Temă și variațiuni. Momente, schițe, amintiri (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1988), Ion Vartic menționează câteva posibile cauze ale acestei cecități în receptarea prozei scurte a lui Caragiale. „Dar motivul fundamental ce trebuie să fi declanșat cecitatea estetică în fața schițelor și care o și explică-scrie Ion Vartic- se află, cred, în relația aproape nemediată dintre «momente» și realitatea de ultimă oră pe careele o reflectă”. Eseistul amintește punctul de vedere al lui Paul Zarifopol: „E de gândit dacă nu cumva unora dintre cititori sau literați tipărirea în foileton de gazetă populară nu crea, ea singură, o prevenire defavorabilă scriitorului. Pe un bucureștean intelectual l-am auzit zicând, pe vremea când încă mai trăia Caragiale, că sunt în capitalanoastră o sumă de de băieți spirituali, gata să-ți fabrice oricând mărunțișuri amuzante ca ale lui Caragiale”( apud I.L.Caragiale, Op. cit., p. 6). Cred însă că nu trebuie trecut cu vederea prea ușor nici punctul de vedere al lui E. Lovinescu referitor la relația dintre textul caragialian și realitatea imediată: „Eroii lui Caragiale sunt reprezentativi, dar numai pentru o epocă mărginită, ei sunt tipici. În închegarea lor intră ceva din sufletul omenesc din toate vremurile, dar intră totodată și prea multe lucruri legate de niște lucruri legate de niște împrejurări restrânse, ce tind să dispară cu desăvârșire” (E. Lovinescu, Opere, IV, Ediție îngrijită de Maria Simionescu și Alexandru George, București, Editura Univers, 1086, p. 164, s.n.). Criticul se dovedește și el rezervat față de schițele lui Caragiale, cărora o „epocă mărginită” și acele lucruri legate de „niște împrejurări restrânse” le îngreunează accesul la condiția ficțiunii. Însă tot E. Lovinescu reține și altceva, ce nu este deloc lipsit de importanță, faptul că „eroii” lui Caragiale au în structura lor ceea ce ține de permanența sufletului omenesc. În această situație, punctul de vedere al lui Ion Vartic este pe deplin convingător: „Proza ocazională a Momentelor ar fi urmat să se volatilizeze o dată cu extincția cauzelor generate de realitate; această proză așa-zis «mărginită» ar fi trebuit să dispară o dată cu epoca pe care o transcrie”(I.L. Caragiale, Op. cit., p. 11).
Revin la ideea că timpul a lucrat în favoarea schițelor și momentelor lui Caragiale. Timpul a erodat temeinic tocmai realitatea concretă care a pus în umbră texul ca organizare atentă și „oglindă”, ficțiunea cu alte cuvinte. I-a consumat realității „mărginite” despre care vorbea Lovinescu substanța, până când această realitate a început să conteze în exclusivitate ca o suită de plăsmuiri lipsite de un conținut palpabil. Timpul deplasează așadar „realitatea”schițelor spre inconsistența unor forme amăgitoare, care își inventează un alt conținut, contând exclusiv în spiritul imaginarului.
Nu înseamnă însă că doar timpul a lucrat în favoarea momentelor lui Caragiale. Mai este ceva, ce s-ar fi cuvenit reținut încă din momentul publicării acestora. Am în vedere ipostaza unui narator, emblematică în Grand hotel „Victoria Română”, cel care, după cum bine se știe, afirmă despre sine, „simt enorm și văz monstruos”. Afirmația poate fi socotită semnificativă pentru a anumită perspectivă asupra realității. În narațiune se insistă în mod deosebit asupra ochiului și a privirii ațintite asupra obiectului/realului, până când acesta, sub puterea „deochiului” programatic, își consumă substanța, lăsând formele însetate de noi conținuturi. Naratorul însuși devine obiect al privirii necruțătoare a celuilalt: „Toți ochii se ațintesc asupra mea”. Privirile devin de-a dreptul agresive, cu sugestia că nu mai alt scop decât deteriorarea realității asupra căreia sunt îndreptate: „Privirile mă săgetează, pe lângă cei de la mese, ies acuma să se uite la mine și cei din cafenea”. Totul este supus ochiului necruțător: „Un băiețel de vreo cinci ani se scoală de la locul lui, vine binișor la masa mea și se pune, mâncând dintr-o prăjitură, să mă studieze de aproape”. Personajul este „numai ochi”. Trimiterea la „bestiile din menajerii” este pe deplin justificată și semnificativă pentru suferința pricinuită de aceeași necruțătoare privire: „Mă gândesc la bestiile din menajerii; ele, afară de chinul dureros al captivității, mai sufăr unul, care acuma văd eu cât e de nepăcut –să rabzi, fără să le fi fost solicitat, privirile persistente ale unei mulțimi curioase”. Privirile și „bătaia ochilor” pulsează semnificativ în întregul text: „Mă scol, în sfârșit, evitând privirile copilului, plătesc și intru pe gang…Băiețelul se ține după mine pînă la scară și stă locului să se uite cum mă sui, până când, făcând cotul scării, îi ies din bătaia ochilor”.
Realitatea pe care o transcriu momentele lui Caragiale nu este așadar doar obiect al timpului ce o „destramă” în favoarea ficțiunii, ci și al privirii. Să nu uităm că în proza scurtă a lui Caragiale tot ce ține de real și de circumstanțe contează câtă vreme rămâne, precum naratorul din Grand Hotel „Victoria Română”, în „bătaia privirii”. Și a inevitabilei subiectivități a unui narator care, în mod programatic, percepe „monstruos” și „enorm” realul. Inevitabil scriitorul trădează realul din momentul în care îl percepe și, mai ales, îl transcrie, îl trece cu alte cuvinte în universul cuvintelor care îi modifică evident condiția.
În asemenea situație, receptorul operei, caragialene în cazul nostru, devine conștient de „riscul” pe care și-l asumă prin lectură. Rămân valabile considerațiile unui Georges Poulet din Fenomenologia conștiinței critice: „De îndată ce înlocuiesc prin cuvintele unei cărți proiecția mea asupra realității, mă predau, cu picioarele și mâinile legate, atotputerniciei minciunii. Îmi iau rămas bun de la ceea ce este, prefăcându-mă a crede în ceea ce nu este. Mă înconjor defantasme și de fantome, sunt pradă limbajului. Limbajul mă înconjoară cu ficțiunea lui așa cum apa acoperă un regat înghițit de mare. Nicio secțiune a realității nu e la adăpost de această îngropăciune universală”( Georges Poulet, Conștiința critică, Traducere și prefață de Ion Pop, București, Editura Univers, 1979, p. 293, s.n.). Mai mult,scrie criticul, „strămutarea realității într-un echivalent imaginar, prin limbaj, are avantaje de netăgăduit( Idem, ibidem, p. 293). Cel mai mare avantaj rămâne fără îndoială conștiința interpretului că se află deja în fața unui univers imaginar ale cărui dimensiuni sunt „fluiditatea” și „elasticitatea”( mai pregnante decât ale realității imediate). Faptul are consecința dorită de hermeneut: având dimensiunile menționate, universul operei „se pretează la toate întrebuințările, cedează fără prea multă rezistență solicitărilor spiritului”(Idem, ibidem, p. 294). Același Georges Poulet subliniază că acest univers al creației, „lăuntric”(legitimat de limbaj) nu poate fi conceput separat de gândirea interpretului: e vorba de „obiecte mentale, deci subiectivizate”. Limbajul care transferă realul în plan imaginar atenuează în ultimă instanță opoziția „dintre subiect și obiectele sale”. În asemenea situație, criticul are perfectă dreptate atunci când consideră că, pe parcursul lecturii, conștiința interpretului se împrumută conștiinței operei, oferindu-i „subiectiv, formele la care îndeamnă limbajul”.
I.L. Caragiale a scris (și) Temă și variațiuni, narațiune emblematică pentru relația dintre realitate și textul caragialian. Îmi place să cred că, dacă ochiul înregistrează o relativă secvență din realitate, o „temă” cu alte cuvinte, prin „variațiuni” scriitorul își apropriază această realitate fără drept de apel și fără ca să mai poată fi revendicată de cineva câtă vreme, prin jocul(subiectiv) auctorial și prin limbaj, ea contează exclusiv în orizontul imaginarului.