În ultimul său număr din anul trecut, revista Viaţa Românească a publicat o anchetă culturală privind soarta artistului, în general și destinul operei sale, în special. Ce se întâmplă cu o lucrare, imediat după terminarea ei? – era întrebarea la care au răspuns reputați critici de artă, galeriști, curatori și, bineînțeles, artiști. Și toți s-au arătat a fi de acord cu aspirația legitimă a creatorului că opera sa trebuie să beneficieze de un destin favorabil, dacă nu – în unele cazuri – chiar extrem de favorabil. Însă elementul recurent recunoscut – ori mai ascuns, ori mai evident – al șirului de considerații (ne vine în minte faimoasa comparație „ca un fir roșu” din critica literară proletcultistă, dar nu cedăm ispitei!) a fost că soarta artistului este fatalmente, unilateralmente şi completamente tristă. Că artistul este prin excelență un necăjit, un amărât picat în hârdăul cu melancolie, un chinuit de angoase teribile, un consumat până la oase de mâhnire, un bântuit de spaime îngrozitoare (mult mai multe decât fantasmele creației!). Bref, un frământat de grija mistuitoare faţă nu doar de opera sa, dar și faţă de timpul universal, din care, cea mai importantă felie pentru el e ziua de mâine.
În preumblările cronicart-ului stârnit de destinele a sute de slujitori ai Frumosului, ca o coborâre vijelioasă printre jaloane, spre esenţe, el n-a putut să nu remarce şi faptul deloc de neluat în seamă că a întâlnit artişti fericiţi. Şi sunt mulţi, foarte mulţi cei în preajma cărora cronicart-ul a adăstat, împins de curiozitate şi de admiraţie. Artişti care au dinamitat regula nefericirii. Adică oameni strălucitori, frumoşi, tihniţi, zâmbitori şi relaxaţi.
Una dintre aceste remarcabile abateri grave de la nefericire, sau poate o fericită intrusă în tărâmul fericirii, este Elisabeth Ochsenfeld. E născută la Timişoara şi trăitoare, de peste trei decenii, la Heidelberg (exact, Heidelberg am zis… acel Heidelberg cu clădiri intacte din sec.XIV, acel Heidelberg cu fermecătorul Neckar, acel Heidelberg cu Ruperta Carola, una dintre cele mai vechi universităţi din Europa, dar şi acel Heidelberg unde și-a petrecut cea mai mare parte a exilului și a şi murit, la 15 Mai 1873, domnitorul Alexandru Ioan Cuza… iată, deci, un neaşteptat accroche!). Este pluridisciplinară: pictură, grafică, desen, ilustraţie, fotografie, tehnici mixte, instalaţii. Dar şi o animatoare culturală şi iubitoare muzică, de excepţie.
Hmm! Greu de pronunţat patronimul ei, aidoma parcursului până la ea. Dar, atunci când ajungi să-i întâlneşti pe ea sau pe Hartwig, soţul ei, când întâmplarea te ajută să spargi canoanele aparenţelor şi, mai ales, depărtările, deci, când ajungi aproape de ei, lângă ei, ei bine, atunci simţi negreşit că ai pătruns într-o rezervaţie-minune de oameni normal de fericiţi. Altfel spus, se rupe vălul cenuşiu şi irumpe lumina.
Pe scurt, despre Elisabeth Ochsenfeld. A terminat, în 1973, Artele Plastice din Timişoara, la clasa regretatului profesor Leon Vreme. A condus multă vreme Cenaclul de Artă – Filiala Atelier 35 Timişoara, apoi, în 1986, a emigrat în Germania. De atunci, a avut nenumărate expoziţii de pictură, desen, tehnici mixte, fotografie şi a curatoriat expoziţii şi evenimente artistice. A absolvit cursul de instalaţii (clasa prof. Ilya Kabakov) al Academiei de vară din Salzburg (2003). A fost, între 1987 şi 2012, graficianul proiectului Petroglife şi inscripţii în masivul Karakorum, promovat de Academia de Ştiinţe din Heidelberg. A participat la rezidenţe artistice şi simpozioane internaţionale din România (Wolfsberg/Gărâna, Rudaria, Mraconia, Dubova, Gârnic, Carei, Sibiu, Bucureşti, Aiud, Bata, Hărman, Sângeorz-Băi, Suceviţa, Cincşor, Berzasca), Austria (Burg Strechau, Graz), Portugalia (Convento Mertola, Lisabona, Redondo), Egipt (Sahl Hasheesh), Germania (Stuttgart), Statele Unite (Boston), Italia (Verbania, Cheglio). Este prezentă în galerii, muzee şi colecţii particulare din: Germania, România, Marea Britanie, Olanda, Franţa, Italia, Austria, Ucraina, Ungaria, Belgia, Israel, Grecia, Suedia, Pakistan, Finlanda, Coreea de Sud, SUA, Canada. Este membru fondator al Arthouse Wolfsberg/Gărâna, Scholarship/Residency Award şi membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici Profesionişti din Germania, al Federaţiei Internaţionale Culturale Feminine, al Freeinterartists şi al grupului Contemporanii.
Există la unii artişti – puţini însă, care s-ar putea să aparţină acelui corp de elită aflat în imediata vecinătate a Demiurgului – o sfioasă sincronizare a artei pe care o slujesc, cu felul lor delicat de a fi, acela al fiinţei artistului în sine. Altfel spus, temperamentul dictează absolut tot ce el simte, visează, cucereşte, iubeşte… Elisabeth Ochsenfeld face parte din această frăţie kalokagatheică, din acest comitet pre-divin de Bine şi Frumos. Dacă nu cumva are şi o funcţie acolo…
Arta sa – şi ne referim aici în primul rând la pictură – are ceva din strălucirea de bucurie a însuşi sufletului ei, ce pare că debordează de euforie, de satisfacţie şi desfătare. Fiecare tablou e încărcat misterios cu o energie luminoasă (chiar! nu am văzut vreo tonalitate cromatică închisă, ci numai culori vii, puternice, vitaliste… în fond, e corect, fiindcă iubirea, dezmierdarea, tandreţea nu se exprimă prin reprezentări schilave sau prin tente palide, spălăcite!). Fiecare tablou este o stază puternică, viguroasă, căci se constituie în explozia stării de moment a artistului, la fel ca-n orice operă de artă onestă. Şi nimeni nu e „vinovat” de dinamica percepţiei, în afară de sufletul celui care se cheamă că-i este doar un mesager.
Luaţi, spre exemplu, şi priviţi cu atenţie grădinile Elisabethei, „o iubire eternă cu reveniri”, cum mărturiseşte artista însăşi (de altfel, expoziţia din iulie acum doi ani, de la Arthouse Wolfsberg/Gărâna, la care au expus Grupul NOIMA – compus din pictorii Ciprian Bodea, Cosmin Frunteş, Dan Gherman, Andrei Rosetti, Sorin Scurtulescu – împreună cu gazda, Elisabeth Ochsenfeld, s-a intitulat chiar aşa: „Grădina din ochii mei”!). Ele nu au forme definite, contururile sunt evanescente, nu se materializează, ci sunt în realitate impulsuri de culoare, constante, de aceeaşi intensitate, ca nişte bătăi de inimă. Nişte cardiograme cromatice, în care verdele crud primăvăratic sau roşul înţelept autumnal sunt, de fapt, în adâncimea lor, tocmai aceste excitaţii transformate în culoare. Sunt „geografii locale”, cum le numeşte ea, adică spaţiul pus în raport de simultaneitate perfect credibilă cu viziunea artistei. Apoi, luaţi şi priviţi peisajele de la Gărâna (un loc foarte drag artistei, asupra căruia o să revenim!). Sau „După obcini” (Behind the Hills), cu colinele privite de departe şi susţinute de un contrafort vizual reticular (recurs pe care-l mai întâlnim în tema drumurilor, ca nişte „cărări care se bifurcă”…parcă ştim noi de unde vine!). Sau ciclul Talazului („Swell”) – contorsiuni de ducturi rapide ce construiesc nişte hule uriaşe ale mării, dar poate şi ale unui htonic închipuit ca răzvrătit duios, fără agresivitate, pe fondul unui cer roşu incredibil, ce amintesc de vedeniile reduse la esenţial, sibilinice aproape, ale lui Nicolas de Staël (un alt suflet cromatiform, însă nu jubilant, ci extrem de chinuit, ale cărui exultanţă şi prospeţime ţâşneau din suferinţă, nu din iubire!). Sau interminabil de fermecătorul şir al pădurilor de mesteceni (mesteacănul, această „obsesie slavă” cu rădăcini în istoria familiei – sunt cuvintele artistei!). Sau ciclul de Hochzeitskranz, coroniţe de nuntă, cu diademă, ale miresei (ce ne amintesc tot de filiera slavă a ascendenţei sale), pe care Elisabeth le descrie grafic, într-o amănunţime de bijutier absolut uluitoare. Sau acele formidabile desene în tuş, strânse într-un adevărat poem vizual de dragoste, numit „Close-up”. De fapt, o succesiune de zece schiţe în cerneală şi acuarelă, ipostaze ale iubirii între un bărbat şi o femeie, înlănţuiţi simbolic într-un dans, ca un vârtej al simţurilor, senzual-ritualic, cu coordonate fugace, tremurătoare, ce dau impresia că siluetele parcă se aleargă până se ajung, apoi, se cuprind şi se învăluie provocator-aluziv. Horst Samson, poet de limba germană şi jurnalist, originar din România, remarca, într-o prezentare de o memorabilă acuitate a observaţiei: „(…)Iubiţii sunt printre noi. Înlănţuirea lor este elocvenţă pură – linia dinamică redă perfect dimensiunea feerică, poetică şi cald enamoured a trupurilor. Cuplul prestează, în fapt, o sărbătoare a senzualităţii, o ceremonie a simţurilor. Contururile lor derivă din mişcarea învăluitoare, turbionară a celebrării lor în împreunare; un fel de voyeurism inversat de auto-observare a clipei de maxim extaz.” Când spune că „iubiţii sunt printre noi”, poetul (care a simţit foarte bine dimensiunea lirică a graficii) sugerează că ei, eroii, nu ne sunt străini, ci se desprind din noi şi că, de fapt, cei doi suntem noi înşine; atât de puternică e senzaţia provocată de acest năucitor ciclu de desene. Cu această performanţă, Elisabeth Ochsenfeld dovedeşte cu asupra de măsură o abilitate şi o pasiune şarmantă pentru linia estompată, conturul deliberat nesigur, agrementat de ascunzişuri nebuloase, acelea care induc o emoţie profundă. Şi, în fine, cu totul altfel arată minuţia descrierii grafice pe care o practică în alte lucrări (să nu uităm că, timp de un sfert de secol, între 1987 şi 2012, Elisabeth Ochsenfeld a fost graficianul Academiei de Ştiinţe din Heidelberg!). Aici, este de studiat (fiindcă chiar e un obiect de analiză şi studiu) extraordinarul desen al coperţii celebrului şi mult îndrăgitului album al formaţiei Phoenix, „Cantafabule”, după ideea compoziţională a lui Valeriu Sepi. Aidoma unui glosar complet al tuturor fiarelor din bestiarul fantastic închipuit, la vremea aceea, de Şerban Foarţă şi Andrei Ujică (acesta din urmă, unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai artistei!).
Am amintit mai sus despre un nume drag Elisabethei Oschsenfeld. Gărâna. Munţii Semenicului. Comuna Brebu Nou. Judeţul Caraş-Severin. Banat. România. Aflat la 36 de km de Reşiţa şi la o altitudine de 1.000 m. În anul 2010, avea 26 de locuitori(!). Wolfsberg, după numele german, adică Muntele lupului, înfiinţat de coloniştii germani numiţi pemi, veniţi din Boemia (de pe teritoriul Cehiei de astăzi), pe la 1800.
Aici, Elisabeth şi Hartwig Ochsenfeld au cumpărat o casă cu loc generos, unde au constituit Fundaţia Arthouse Wolfsberg/Gărâna – o reşedinţă a artelor ce găzduieşte evenimente artistice cu participare internaţională, unde artele vizuale se îmbină cu literatura şi muzica. Aflat anul trecut la a opta ediţie, simpozionul internaţional de artă şi literatură are loc în fiecare an, în luna iulie, în preajma Festivalului Internaţional de Jazz de la Gărâna (ce se organizează aici din anul 1996), unde, de-a lungul vremii, au evoluat nume celebre ale genului. În fiecare an, în iulie, Gărâna devine capitala de elită a jazz-ului, dar şi locul de întâlnire al artiştilor din toată lumea. Fiindcă nu doar această extraordinară conjunctură de evenimente aproape simbiotică face ca numele Ochsenfeld să fie foarte obişnuit prin partea locului, ci şi iniţiativele de răsunet ale lui Hartwig şi Elisabethei, care au ajuns să fie răspândite în întreaga lume artistică din România, din Germania şi de aiurea.
Proiectele culturale marca Ochsenfeld se complinesc printr-o altă iniţiativă remarcabilă: Reşedinţa Internaţională de Artă Vizuală de la Cincşor sau Cincu Mic (un fost sat săsesc din judeţul Braşov, Kleinschenk/Kissink, din centrul Transilvaniei). Acolo, la finele lunii mai, anul trecut, a avut loc a II-a ediţie a unui festival-simpozion, intitulat Faţă în Faţă, în scopul creării unei platforme de dialog pentru arta contemporană, între artiştii români şi cei străini, precum şi de a dezbate posibilitatea reconfigurării satelor săseşti, după exodul din timpul regimului comunist. Sufletul viu a fost – aşa cum scrie pe invitaţia evenimentului – Elisabeth Ochsenfeld, artist vizual şi curator, fondatoare a Reşedinţei de artă Arthouse Wolfsberg/Gărâna și Ochsenfeld Residency Award la Frankfurt/Heidelberg.
Revenind, un lucru e mai sigur decât orice: toate acestea nu puteau fi împlinite fără iubire. Fără iubirea pentru viaţa ei, pentru blândeţea ei, pentru desfătarea ei, pentru bucuria ei intensă sau pentru Hartwig (devenit pandantul ei tăcut şi înţelept, fermecător şi timid!) şi, nu în ultimul rând, pentru arta ei şi cultura pe care o încurajează şi o protejează – poate că Elisabeth ar fi fost tristă.
Dar aşa, cea despre care o foarte bună prietenă a ei din Timişoara spune: „Atât de frumos deţii arta de a trăi, de a simţi, de a gândi şi de a fi creatoare după cum îţi dictează sufletul” este liniştită, căci se simte mângâiată de aripa unui înger. Un înger personal.
Rareori, când se mai rătăceşte în şovăială, cronicart-ul e sigur că Elisabeth Ochsenfeld se opreşte şi scoate din trusa de prim-ajutor – pe care o ţine ascunsă departe, după tablourile sale – un eşantion cu fericire. Din care inspiră voluptuos.