Premiul Național „Mihai Eminescu” de la Botoșani a stârnit de-a lungul ultimilor ani multe comentarii acide ale unor persoane din lumea literară, nemulțumite fie de deciziile juriului, fie de modul cum se iau acestea, fie, destul de des, de componența juriului, care nu se mai schimbă după cum ar dori autorii acelor comentarii. Firește că, într-o lume a postadevărului, toți au dreptate. Și, iarăși firește, că e și așa și altmintrelea. Dar într-o lume unde, totuși, încă, ne iluzionăm că mai prevalează adevărul, lucrurile ar trebui judecate altfel.
Anul acesta, în ianuarie, pe când la Ateneu se sărbătorea Ziua Culturii Române, cu fast și cu accentele patriotarde de rigoare într-o Românie dominată de anticulturali, se decerna la Botoșani, din nou, un Premiu Național „Mihai Eminescu” pentru opera omnia. Și de data aceasta alesul a fost un poet excepțional, Liviu Ioan Stoiciu, un personaj și o personalitate în același timp, om care trăiește pentru și în literatură, adăpostul și salvarea sa. Nu cred că multă lume poate contesta acest nume adăugat în lista celor vreo 25 de aleși de-a lungul anilor.
Dar, ce să vezi! Iar și iar un prilej de scandal și de contestații, nu la adresa celui ales, ci la adresa juriului și a organizatorilor acestui adevărat eveniment – că mi-e și rușine să mai pun acest cuvânt, folosit despre tot felul de șușanele culturale, ba nici măcar – pentru că, în prima fază, neștiută nouă, ca asistenți de pe margine, fusese ales un alt poet, dintre cei șapte nominalizați, și anume Constantin Abăluță. Alt nume de asemenea greu de contestat, un clasic în viață. Cum se poate, s-ar putea să ne întrebăm. Dacă a fost ales în prima fază de ce n-a mai luat premiul, ba chiar, după ce-l luase, financiar vorbind, a fost pus să-l dea înapoi?
În general regulamentele diferitelor organizații sau premii nu sunt citite de nimeni, în orice caz de nimeni dintre cei care, după ce se produce un eveniment, se pronunță asupra lui. În cazul nostru, regulamentul stabilea că premiul nu poate fi decernat decât în prezența (fizică a) laureatului. Poetul Geo Dumitrescu nu a putut fi premiat, pentru că anunțase că nu va putea să fie prezent la Botoșani. Și, ni se mai spune, Șt. Aug. Doinaș ar fi venit în scaun cu rotile… Așa o fi, n-am fost de față. Acest punct al regulamentului își are justificările lui. În cazurile unde sunt mai mulți premiați, mai merge să lipsească unul sau doi. Aici, tot spectacolul, căci e un spectacol decernarea, se cam compromite.
Cum însă premiul acesta, cel pentru opera omnia (căci mai există unul pentru opera prima, decernat în aceeași împrejurare), se adresează generației pe cale de ieșire din viața literară (și chiar fizică), prevederea prezenței obligatorii poate părea exagerată. Și, poate, chiar este. Să ne închipuim cum ar fi dacă această prevedere nu ar exista. S-ar trânti un spectacol la teatrul din localitate, ca și acum, în care cineva din juriu ar pronunța o laudatio și apoi s-ar – eventual – recita de către niște actori câteva dintre poeziile alesului, în fundal ar apărea și o fotografie în mărime – iar eventual – naturală, însă publicul nu ar auzi nici măcar vocea poetului. Au auzit ei, japonezii, vocea Cocorului și noi să n-auzim nici măcar vocea lui Abăluță? Regula prevede că, în cazul în care premiatul nu poate veni la fața locului, este proclamat premiant în ediția respectivă poetul de pe locul doi de la votul secret. Tristă glorie pentru un poet să iasă al doilea și să fie încununat! E drept, anul acesta, Ovidiu Genaru, un alt poet nominalizat, a anunțat din timp că nu poate participa, deci să nu fie votat. Și nu a fost, deși, poate… În cazul lui Constantin Abăluță, lucrurile au stat altfel, poetul anunțând inițial că va fi prezent, iar în preziua evenimentului (sic) și-a schimbat hotărârea, din cauza unor – cum se spune azi – probleme de sănătate ale soției sale. Dacă îmi aduc bine aminte, au mai fost și alte cazuri de poeți aflați pe „lista scurtă”, care nu au fost votați pentru că nu puteau veni. Gabriela Melinescu este unul dintre aceste nume, o poetă excepțională, aflată în Suedia, în imposibilitatea de a se deplasa la Botoșani, nominalizată în anii 90 ai secolului trecut.
Se argumentează că Fundația Nobel nu pretinde explicit prezența, deși și acolo e vorba tot de un singur premiat. Dar cine nu vrea să se ducă la Stockholm? Iar absențele sunt forțate, ca-n cazul lui Soljenițîn, de regimul totalitar în care trăia autorul, sau, ca-n cazul lui Bob Dylan, din te miri ce alte motive. La Botoșani nu se decernează, totuși, vreun Nobel, așa că orice comparație este de-a dreptul neavenită, ca să nu spun mai mult. Și se presupune că unii premiați s-ar putea lipsi de gloria unui spectacol de o oră și ceva. Totuși, s-ar putea modifica regulamentul, cu o prevedere de genul „de preferat ca autorul premiat să fie prezent”. Iar în cazul în care alesul nu poate cu nici un chip să facă deplasarea la festivitate, în zilele noastre, când există WhatsApp și Skype, cu un minim efort tehnic, se poate suplini prezența fizică a autorului cu una mai mult decât virtuală a sa și mai puțin, totuși, decât cea fizică. Autorul ar putea să-și citească niște poeme și vocea sa ar fi auzită și s-ar evita atâtea ricanări și atacuri de genul „încă o dată s-a compromis premiul Eminescu” etc. etc. Sigur, în ochii celor care sunt „de partea cealaltă a baricadei literare”, orice ar face juriul Premiului Eminescu, tot rău iese.
Probabil că pe poetul Constantin Abăluță l-au plâns personaje literare care niciodată până acum nu i-au scris sau pronunțat numele. La urma urmei, poate, poetul a câștigat mai mult decât dacă lua cele nu știu câte – totuși nu prea multe – mii de lei. Cu care nu și-ar fi putut, totuși, plăti o publicitate echivalentă. Știrea pozitivă dacă lua premiul ar fi trecut neobservată, știrea negativă a avut un alt – vai – impact.
Cât despre acei membri ai juriului care au protestat public față de un regulament în virtutea căruia tot premiau de ani buni, mă întreb dacă n-ar fi trebuit să-l citească și să-l comenteze înainte de a intra în această horă care acum, deodată, li se pare incorectă. Puteau să ceară refacerea regulamentului, fără acest punct neplăcut, sau puteau să renunțe, ca să nu fie puși în situații nedorite mai târziu, cum s-a întâmplat de data asta.
Dar ceea ce nu au prevăzut cei care au scris regulamentul și l-au aprobat, atunci, demult, în anii 90 ai secolului trecut, este situația în care această prevedere îl pune pe al doilea ales. Sigur, se poate spune că și dacă anul acesta îl lua Abăluță, la anul îl lua Stoiciu. Dar un poet e o fire fragilă, sensibilă, cu totul altfel decât un alt tip de muritor. Să-i faci unui poet așa ceva e o crimă, pentru că el, dincolo de atacurile nedrepte care se vor îndrepta împotriva lui, cum s-a și întâmplat, își va frământa nopți întregi mintea și inima într-o adevărată suferință, chiar fizică, gândind și regândind ceea ce ar fi trebuit să fie un eveniment pentru el și poezia lui, dar a ieșit exact pe dos. Pentru ceilalți a ieșit, vorba lui G. Topârceanu, un „bun prilej de vorbe și de ipoteze”. Dar pentru poet mult mai mult și, mai ales, mai rău decât atât.
Liviu Ioan Stoiciu este un poet premiat pe merit, poezia sa merita această distincție, orice ar spune oricine. Nu trebuie să uităm nici vorba cam simpluță, dar atât de adevărată: „câinii latră, caravana trece”.