„Nu a trebuit să inventez nimic, am scris doar despre acele lucruri pe care le cunoșteam, despre acelea pe care le simțeam profund legate de trecutul familiei mele”, mărturisea Guzel Iahina, autoarea unui extraordinar roman, Zuleiha deschide ochii (2015), care, imediat după apariție, a făcut senzație nu numai în Rusia, ci și peste hotare, consacrând-o pe tânăra scriitoare (născută în 1977) drept una dintre vocile cele mai importante ale prozei contemporane a Rusiei. Cartea (primul ei roman!) a fost încununată cu cele mai prestigioase premii literare naționale și internaționale, aducând în prim plan nu numai o impresionantă poveste despre supraviețuire și suferință, despre dragoste și moarte, ci și aspecte mai puțin cunoscute despre deportările etnicilor tătari în perioada anterioară izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.
Subiectul a fost inspirat, în mare parte, de relatările bunicii lui Guzel Iahina cu privire la cei șaisprezece ani extrem de grei pe care aceasta, o învățătoare de etnie tătară, i-a petrecut într-o colonie de muncă forțată din Siberia, unde fusese deportată în anii terorii dezlănțuite a comuniștilor. Născută la Kazan, locuind acolo până la sfârșitul studiilor universitare și cunoscând foarte bine tradițiile unei lumi culturale aparte, scriitoarea a fost privită, adesea, exclusiv din punctul de vedere al apartenenței etnice, cu toate că ea însăși a insistat că, în cazul său, trebuie avute în vedere mai multe aspecte: „Am crescut cu versurile lui Pușkin și Tuquai (autor reprezentativ pentru începutul secolului XX, considerat întemeietorul literaturii tătare moderne, n.n.), am vorbit două limbi, deci aș prefera să fiu considerată o scriitoare din Kazan.” Cu toate acestea, numeroși exegeți au ezitat nu o dată în privința sa, unii fiind tentați să o suspecteze că nu ar fi fost suficient de apropiată de mentalitatea și tradiția tătare, iar alții (mai cu seamă aceia din cercurile moscovite) să pună la îndoială posibilitatea de integrare completă a autoarei în literatura rusă contemporană, evidențiind mai degrabă deosebirile stilistice ori de viziune dintre Guzel Iahina și contemporanii săi Evgheni Vodolazkin sau Mihail Șișikin. „Pe mine m-a interesat întotdeauna dialogul culturilor, nu ciocnirea dintre ele”, va replica, însă, scriitoarea, în fața acestor interpretări care, încercând să analizeze exclusiv influențele literare din Zuleiha deschide ochii, au pierdut din vedere tocmai esențialul, și anume modul în care Iahina se înscrie într-o tradiție literară ce depășește cadrul strict al determinărilor etnico-geografice și, deopotrivă, face față cu brio comparațiilor cu marile nume ale literaturii universale, depășind cu mult spațiul cultural al Rusiei și vorbind extrem de convingător despre condiția umană.
Romanul, apărut nu de mult la Editura Humanitas Fiction și superb tradus în românește de Luana Schidu (și beneficiind și de o prefață elogioasă semnată de Ludmila Ulițkaia), este, în mare, povestea vieții dure pe care o duce Zuleiha, o tânără dintre-un sat de tătari, care trăiește la început sub tutela exclusivă unui soț despotic și a unei soacre crude și egoiste. Ulterior, pe fondul încercărilor comuniștilor de a dezchiaburi culacii din regiunea Kazan, ea va fi confruntată cu provocări greu de imaginat. Însărcinată, trebuie să-și părăsească locuința și satul și să plece spre Siberia, în plină iarnă, alături de mulți alți țărani, dar și de numeroși intelectuali din orașele aflate și ele sub teroarea roșie a epurărilor. Încă și mai dificil e faptul că, pentru prima oară în viața sa, Zuleiha e singură, căci soțul i-a fost ucis înainte de plecare, deoarece se opunea strămutării. Cel care conduce convoiul, tocmai ucigașul bărbatului ei, o va salva, însă, pe Zuleiha în câteva momente esențiale, astfel că, treptat, oricât de incredibil ar putea să pară acest lucru, între femeia micuță, cu niște uriași ochi verzi, și bărbatul la început convins de faptele sale „revoluționare” și de nevoia dezchiaburirii rapide a elementelor reacționare, se va înfiripa o stranie poveste de dragoste, al cărei deznodământ ține cititorul cu sufletul la gură până la ultima pagină a cărții.
Având o acţiune complexă şi aducând pe rând în prim plan personaje diverse şi excelent construite, de la minunatul și unicul doctor Leibe sau pictorul Ikonnikov și până la țăranii pricepuți la construcțiile din lemn sau la pescuit fără de care deportații n-ar fi putut supraviețui în mediul ostil în care ajung, romanul Zuleiha deschide ochii a fost pus în legătură, uneori, cu marile reuşite epice ale scriitorilor ruși ai secolelor trecute și cu strălucita tradiție epică ce duce de la Tolstoi la Boris Pasternak. Căci, dincolo de istoria unei femei care luptă cu disperare pentru a rămâne în viață și pentru a-și putea crește fiul, pe Iusuf, primul copil născut în colonia deportaților, Guzel Iahina realizează și o frescă a societăţii ruse din anii dinaintea și de după cel de-al Doilea Război Mondial, un tablou expresiv din care se individualizează câteva destine remarcabile, evidenţiate o dată în plus de frământările care au marchat istoria Rusiei. De atfel, planul istoriei este important aici, ca și în Doctor Jivago, de pildă, căci acţiunile din primele pagini ale cărţii (uciderea soțului Zuleihăi, plecarea cu săniile spre o destinație necunoscută) sunt prezentate pe fundalul marilor evenimente ale epocii. Iar de acestea nu se poate face abstracţie la lectura cărţii, deoarece ele determină, în mare parte, acţiunile personajelor, le configurează existenţa, dar le și pun, nu o dată, în faţa unor alegeri ce le vor marca destinele. Alegeri care, fără îndoială, nu vor fi perfecte, la fel cum nici protagoniştii nu sunt construiţi de Guzel Iahina pentru a da impresia vreunei forţate perfecţiuni, însăşi Zuleiha fiind prezentată cu toate slăbicinile şi ezitările sale, dar şi cu o hotărâre şi cu o credinţă în rostul său pe lume care impresionează chiar şi pe acei cititori mai puţin pregătiţi să recepteze o astfel de carte.
Autoarea dă sens și expresie urcuşurilor şi coborâşurilor din existenţa eroinei şi, deopotrivă, face permanente trimiteri la cele ale Rusiei, de-a lungul uneia dintre cele mai zbuciumate epoci din istoria sa. Tocmai de aceea, cartea a fost apropiată, de numeroşi critici, de marile construcţii romaneşti ale literaturii ruse anterioare, cu atât mai mult cu cât, ca pentru a se situa deliberat în descendenţa înaintaşilor săi, Iahina pune accentul pe descrierile absolut uluitoare, dar și pe dialoguri, menite a evidenţia problemele filosofice sau artistice care frământă conştiinţele personajelor pe tot parcursul cărţii. În fond, într-un mod întrucâtva asemănător cu Pasternak, în Zuleiha deschide ochii, scriitoarea pare a afirma, subtextual, că marile schimbări din plan istoric reprezintă suma acţiunilor maselor, la nivelul textului acţionând, însă, și o respingere, deşi în alţi termeni, faţă de ideologia tolstoiană, de pildă, a mult discutatei importanţe a personalităţilor de natură a configura, singure, devenirea istorică. Dar, fiind şi o excelentă creatoare de imagini lirice, Guzel Iahina reuşeşte să descrie chiar şi evoluţia personajelor în cadrul unei viziuni esenţial poetice – în cel mai bun și complet sens al termenului – autoarea intuind modul în care e cel mai adecvat să analizeze uriaşele schimbări sociale ale perioadei pe care o are în vedere, prin intermediul unei adevărat efect caleidoscopic, dar şi să abordeze totul din punctul de vedere al fiinţelor umane ale căror existenţe vor fi spulberate de brutalitatea istoriei. Orecum asemănător cu tragicii protagoniști din Doctor Jivago, printr-un uluitor joc al întâmplării şi al coincidenţelor de-a dreptul incredibile, Zuleiha și Ignatov, victima și ucigașul care ajunge să înțeleagă treptat uriașele erori ale partidului și groznicele nedreptăți comise, dar și să o iubească pe cea căreia îi ucisese soțul, vor fi alături, de fiecare dată în momente cruciale ale vieţii lor, dar, de fiecare dată, fericirea împreună le va fi scurtă, căci ceea ce începuse, în epoca dezchiaburirilor, asemenea unui coșmar, nu se poate termina, în Rusia Sovietică, asemenea unei povești frumoase. Cu toate acestea, Ignatov e acela care îl salvează pe Iusuf, fiul Zuleihăi, ajutându-l să plece din colonie și să încerce să-și împlinească, departe de Siberia, destinul artistic.
Interesant este și faptul că Guzel Iahina reuşeşte să creeze în acest roman o imagine extraordinară a Siberiei, cu toată frumuseţea şi cruzimea sa, cu toate contradicţiile care au sfâşiat întreaga Rusie în acele decenii, fără a denigra și fără a idealiza, ştiind cum să păstreze echilibrul estetic, astfel încât să nu echivaleze niciodată Marea Rusie cu crimele comise de cei care au ajuns, la un moment dat, să o conducă. Scriitoarea aduce, astfel, în discuţie, direct sau indirect, şi problema relaţiilor de putere care, cel mai adesea, ignoră tocmai esenţa fiinţei umane, mai cu seamă în timpul regimurilor totalitare. Pentru Zuleiha, de pildă, idealul „omului nou” în care Ignatov crede suficient de multă vreme, ideal la care s-ar ajunge cu preţul atâtor suferinţe, este inacceptabil, câtă vreme, din punctul său de vedere, oamenii trebuie să rămână stăpânii propriilor destine şi ai alegerilor pe care le fac.
Zuleiha deschide ochii dă pe alocuri senzaţia că se transformă într-un adevărat roman de aventuri, punctat de momente de supans şi de răsturnări de situaţie. Cu toate acestea, textul nu e niciodată obositor, iar amănuntele forţate sunt ocolite cu grijă, astfel încât cititorul are în față o carte solidă şi temeinic scrisă, care duce cu gândul și la atmosfera aparte ce marchează unele dintre creaţiile lui Dostoievski sau Turgheniev, dar având, deopotrivă, accente care ne trimit la o nouă versiune a Inimii întunericului de Joseph Conrad. Guzel Iahina configurează, astfel, la rândul ei, imaginea unui tărâm unde, ca să repetăm formula lui E.M. Forster (care îl parafraza pe Alexander Pope), „îngerii se tem să păşească”, dar unde nici demonii nu par a se simţi în largul lor. În orice caz, în uriaşa Siberie, diferenţele între îngeri şi demoni ameninţă, în nu puţine momente, să nu mai fie deloc relevante…
Scriitoarea e mereu conştientă şi de fascinaţia pe care o reprezintă, pentru majoritatea naraţiunilor plasate în imensul cadru al Rusiei, tema exilului – fie el voluntar sau forţat. Astfel, romanul valorifică sensurile deportărilor în Siberia, ţinând seama, fără îndoială, de impactul pe care l-a avut această regiune asupra literaturii ruse în general, dar trimiţând, subtextual, şi la implicaţiile Kazahstanului pentru opera lui Soljeniţîn. Martin Amis, în Casa Întâlnirilor, pornea de la sugestii asemănătoare (mergând și el pe urmele lui Boris Pasternak), însă Guzel Iahina menţine totul la un extraordinar nivel al intensităţii, atât în ceea ce priveşte desfăşurarea întâmplărilor, cât şi detaliile de atmosferă. În plus, romanul acesta include, dacă avem în vedere finalul, şi o serie de note parabolice – chiar dacă deloc lipsite de unele accente dickensiene în privinţa pedepsei sau recompensei de care personajele au parte. Dar, mai cu seamă, spune, într-o manieră aparent simplă şi accesibilă, însă foarte profundă, multe lucruri despre ce (mai) înseamnă să fii (să rămâi?) om într-o lume din care adevărata pace pare a fi dispărut de mult.
Guzel Iahina, Zuleiha deschide ochii. Traducere şi note de Luana Schidu,
Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2018