Când constatam că Nichita Stănescu scrisese, dictase, dedicase câte 7-8-9 poeme pe zi (bineînțeles, unele dintre ele nefiind decât texte de aproximații lirico-sentimental-ludice), mă cam miram. Astăzi, însă, după ce am descoperit unele date „noi”, trebuie să remarc că pe linia sa de productivitate literară cvasi-slavă sau semi-slavă, Nichita Stănescu nu pare decât un copilaș nevinovat, ce abia gângurește, în comparație cu… cvasi-semi-premergătorul său Feodor Sologub (1863-1927) care, în mai 1923, îi mărturisea lui Konstantin Ciukovski că mai are nepublicate încă… 1.234 de poeme! Le întreținea, le clasifica în ordine alfabetică. Spunea că totdeauna a scris foarte multă poezie: „Spre exemplu, în ziua de 6 decembrie 1895, am scris patruzeci (!!) de poeme. Mai bine zis, un grupaj, un întreg ciclu”. Iar Sologub e considerat unul dintre poeții ruși importanți și poate concura cu brio cu Stănescu și încă nu se știe cine ar ieși învingător. Cu toate că în literatură „competiția” ține de absurd și de orgoliu vicios… Contează doza de personalitate pe care o are scriitorul, iar plămada celor superiori e totdeauna alta, diferită de la poet la poet, incomparabilă.
Viteza de elaborare literară, în speță poetică, a fost motiv de discuție încă din antichitate. Astfel, poetul satiric roman Lucilius scria extrem de alert, cineva dintre contemporani spunând că respectivul autor era în stare să dicteze cam 200 de versuri într-o singură oră, ba mai mult – făcea asta… stând într-un picior. De unde și maxima Stante pede (Stând în picioare), derivată din singularul Stans pede in uno (Stând într-un picior), pe care o utilizase Horațiu în prima sa Satiră, referindu-se chiar la isprava de campion în versificație a lui Lucilius.
George Coșbuc, însă, pare să fie de altă părere, că nu metoda, ci „productivitatea”, randamentul versificator obținut în timp ce vreun autor stă, bineînțeles, figurat vorbind, într-un picior, pentru ca, în finalul Sonetului, din care extrag exemplul, pare să fie aliatul lui Lucilius („Eu sute de sonete-ți fac de-acum”):
„Și șterg mereu și șterg și merge-ncet.
Opt versuri le-am făcut! așa cu gluma,
Dar stante pede iată mai un vers,
O, de-aș găsi acum o rimă-numa;
Dar haid! și fără rimă văd c-a mers.
Eu sute de sonete-ți fac de-acuma!
Arhangheli, trâmbițați prin univers”.
Pare-se chiar în ultimul său interviu rostit pe pământ (probabil, este intervievat și acolo, unde a ajuns după…), Mircea Ivănescu se referea la americanul Merrill Moore care „…era un model pentru mine, pentru că își compunea poeziile la chestiunea aia de imprimat, la pâlnia aia, cum se cheamă, în mașină, în timp ce conducea, și se spunea în materialul bibliografic că scrisese o sută douăzeci de mii de sonete. Scria în proporție de cinșpe pe zi, exact așa cum le povestea, și avea acasă la el un fel de garaj în care ținea aceste o sută douăzeci de mii de texte. Probabil că n-au fost publicate, nu-mi închipui că…”
Cine știe, poate e chiar cazul să ne închipuim că…
…Numai că surprizele recitirii propriului tău jurnal par a se stimula, „incita” reciproc, pentru că, mai mult timp după ce, în septembrie acum un an, transcrisesem-completasem o pagină de jurnal din 2005, a fost să dau de o altă pagină de jurnal cu 22 de ani mai… veche decât cea care a servit de imbold primei părți a „aritmeticii literare” (în cauză…). E din 1 martie 1978, din jurnalul Perimetrul cuștii, apărut la editura Cartea Românească în 2005:
„Cât scriau poeții din vechime – mult, puțin? Să facem puțină «aritmetică literară». Iată o mărturisire a lui Navoi din finalul poemului Șapte planete (traducere literală):
Am numărat versurile mele:
Am trimis în lume cinic mii de baiți.
Ei mi-au luat patru luni, – iată aproximativ
Numărul zilelor de muncă.
Dar dacă aș fi dispus de timpul meu,
Dacă aș fi fost liber de alte îndatoriri,
Aceste versuri eu le-aș fi dus la sfârșit
Pe durata a patru săptămâni”.
Poeții contemporani nouă ar putea să-l invidieze pe Navoi care a dat 10.000 de versuri (1 bait – 2 rânduri; ar fi vreo relație între baitul lui Navoi și baitul electronic, ca ansamblu de biți –de obicei 8 – folosit pentru exprimarea capacității de memorie a unui calculator?!) în 120 de zile!! Aproximativ, 830 de versuri pe zi!!
Iar despre poemul Graiul păsărilor Navoi zice: „Pe noapte compun cincizeci sau patruzeci de distihuri”.
Cred că aici se conțin, implicit, și posibilele comentarii, peste vremi, referitoare la respectivul „capitol” al muncii poetului, de care, din câte se înțelege, niciodată nu s-a făcut abstracție.
Sau, poate, comentariile… „exhaustive” le-a și dat, acum cu mult peste un deceniu, Jules Renard: „Talentul e o chestiune de cantitate. Talent nu înseamnă să scrii o pagină bună, ci 300. Nu există roman pe care o inteligență obișnuită să nu-l poată concepe, nu există frază – oricât de frumoasă – pe care un debutant să n-o poată construi. Restul e punerea în mișcare a peniței, potrivirea hârtiei, răbdarea de a o umple. Cei puternici nu șovăie. Se așază la masă, transpiră. Vor merge până la capăt. Vor epuiza cerneala, vor termina hârtia. Aceasta e singura diferență dintre ei, oamenii de talent, și lașii care nu vor începe niciodată. În literatură, contează doar bivolii. Geniile sunt cei mai solizi, cei care ostenesc optsprezece ore pe zi fără să obosească. Gloria înseamnă un neîntrerupt efort” (1887).
Ca vechime de „aritmetică literară”, să zic așa, după fila de jurnal de la început de martie 1978 vine cea din 16 martie 1985, în care, implicit, discut cu un autor, Valeri Ustinov, care, în săptămânalul Literaturnaia Rossia, făcea aritmetica posibilității poetului de a exista de pe urma onorariilor. Vorba e că, până în prezent (prezentul de… acum 30 de ani! – L.B.; în continuare, citez din jurnal), poeții ruși au tot fost „alintați” cu câte două tiraje ale cărților editate – 20.000 de exemplare. Probabil, e logic să se publice astfel, deoarece cititorii de limbă rusă sunt mult mai numeroși. Dacă la noi, să zicem, în raport cu numărul populației, tirajul e de 3.000, în linia acestui raport, la Moscova, tirajele ar trebui să fie… fabuloase…
Deci, zice acest Ustinov: „…perdanții sunt principalii participanți la editarea cărții – poeții. Pentru că onorariul pentru un volum, lansat într-un tiraj ordinar, nu răscumpără munca prețioasă depusă pentru scrierea cărții. Calculul e simplu. Practica ne demonstrează că, într-o condiție de maximă activitate, poetul creează pe an de la 700 la 1000 de versuri (extraordinară „investigație uniformizatoare”… – L.B.). Uneori ceva mai mult, alteori ceva mai puțin, dar, mediu, cam atât. Cel mai tipic volum de trei coli de autor necesită trei ani de muncă. (Parcă „obiectiv”, dar prea indiscret, totuși, se vorbește despre munca poetului… – L.B.) Și dacă volumul va fi editat, autorul primește un onorariu de 3.150 de ruble. Adică, pentru fiecare an câte o mie de ruble. Împărțiți la doisprezece: câte 83 de ruble pe lună!”
Incredibil la ce au ajuns „poeții”, vorbind despre poezie… Păi, dragă Ustinov, tu poți scrie numai versuri? Și numai versuri trebuie să scrii? În redacții, cele ca instituții ce țin de literatură, cine trebuie să lucreze, dacă nu și poeții? La urma urmelor, faci mai multe întâlniri cu cititorii, de la fiecare din ele alegându-te cu câte 15 ruble. Mai bine să fii ușor flămând, dar să-ți păstrezi delicatețea tainei, frumusețea poeziei. Iar de o amesteci cu copeicile, demonstrezi faptul că ar trebui să ți se plătească și mai puțin…”
…În fine, odată ce am început cu o referință „ițită” din jurnalul personal, continuând cu altele de aceeași speță, să închei cu o alta, referitoare chiar la Jules Renard. E din 5 ianuarie 1981, când notam despre o croazieră pe care o întreprinsesem pe Marea Neagră și care finalizase acolo, de unde pornisem: „De la Odessa mă întorc cu un mare colet de cărți românești, printre care și Jurnalul lui Jules Renard. Cum mai voiam să-l citesc! – «asmuțit» asupra lui de extrasele, citatele din Caietele lui Barbu. Și iată-l în mâinile mele, în biblioteca mea. Deci, făcea să cheltuiesc banii pentru o croazieră, pentru a intra în posesia confesiunilor lui Renard. Plus atâtea alte cărți bune”.
Marii autori, cărțile lor (bune), trebuie mereu amintiți/ amintite. Bineînțeles, după ce sunt citite, recitite.
P.S. Și totuși, Nichita!… Năvalnicul! Zic, constat din nou, după ce am descoperit următoarea mărturisire a lui Adam Puslojić:
„Aveam în față textele Oase plângând și Suspinul de piatră, versuri scrise de Nichita Stănescu în Iugoslavia, «a doua sa patrie, cum a mărturisit odată, mai precis scrise în octombrie 1982 la Belgrad, cu ocazia sosirii sale, ca o continuare de aur a volumului Belgradul în cinci prieteni. În mai puțin de zece zile, Nichita Stănescu a scris aproape o sută de poezii; într-o singură zi, a doua de la sosirea sa, a scris nici mai mult nici mai puțin decât douăzeci și cinci…”
Păi, nu e nimic nefiresc, nu e deloc deocheat să fii foarte prolific în poezie, dacă ești un Nichita Stănescu, năvalnic, de ne-stăvilit!…