„Viguroasă, de-o vitalitate nedezminţită/ de neegalat (în primele două volume), poezia lui conţine mai multă hemoglobină decât toată (leşinata!) poezie sovietică moldovenească luată la un loc, dar şi sămânţa unei noi literaturi (postmoderne, ziceţi-i cum vă vine pe limbă) pe care a salutat-o cu o generozitate de care doar marii creatori sunt în stare.” Sunt aprecierile lui Emilian Galaicu-Păun, antologatorul şi prefaţatorul poemelor lui Eugen Cioclea publicate de editura Cartier*. Câteva aprecieri ale discipolului: „ … l-am considerat pe Eugen Cioclea dacă nu Maestrul meu, cel puţin Cavalerul care m-a investit în ale Poeziei – nimeni, niciodată nu va mai avea asupra-mi o influenţă pe potrivă.”.
Ne-am obisnuit sa-l asociem pe Cioclea cu poezia rebelă a lui Vîsoţki sau cu elegant-sfidătoarea lirică a lui Dinescu. Dar e păcat să ne scape referinţele, de(n)se, la limbajul științelor exacte. Numitorul comun, volumul lui de debut, trimitea foarte limpede, prin titlu, dar şi prin secvenţe sau texte intregi, la matematică: „… transformarea în liră a semnului integral,/ cât și izbitoarea noastră, a tuturor,/ comună asemănare/ cu i-ul acestui √ – 1 frumos/ radical” (La persoana a treia). Sau, iată-l cum se plimbă prin domeniul fizicii (precum alţii prin pădurile poeziei noastre tradiţionale), într-un poem cu titlul Triumful materiei, care începe cu formula ce comprimă newtoniana lege a atracţiei universale (F = γ Mm/ r²) si se incheie, logic, cu: „orice s-ar zice,/ la o depărtare de jumătate de metru/ (unde e Newton să ne aclame?!),/ doi oameni se vor atrage/ c-o forță/ de 0,02 miligrame”.
Iată-l și în Caderea libera, meditând – că oricum paraşuta nu i s-a deschis şi trebuie să-şi consume timpul căderii cu ceva – asupra legii atracţiei universale: „Vin. Vâjâind./ Dar, pân-o să intru în sfera de influenţă/ a dumneavoastră,/ mai am încă timp să fiu cine sunt,/ tânăr, cu cerul în spate şi-n oase,/ cu Calea-Lactee ca un colind,/ savurând o stare de graţie,/ sau de ce nu ar fi să dezmint/ cum că-n vid/ toate corpurile ar cădea cu aceeaşi/ acceleraţie.”
Avem şi confesiunea autorului însuşi (într-un interviu cu Alexandru Bantoş), dovadă a conjugării acestor două arte/ limbaje, în siajul poeticii lui Ion Barbu: „Ştiam pe dinafară mesajul Joc-ului secund şi-am înţeles pe atunci că limbajul lui Barbu se află la graniţa dintre limbajul ştiinţific şi limbajul poetic. Releva gândirea greacă, ce se exprima nu doar în mituri, ci şi în teoreme”. Abia acum citeşti altfel referinţele din poemele volumului de debut: „O funcţie-n vigoare/ va desemna continuu «un joc secund mai pur»”.
Poezia din care am citat (intitulată Regula jocului) anunţa o altă generaţie, conestatară, desigur, cum îi stă bine noutăţii, anunţa o altă paradigmă etică şi estetică, o schimbare: „Nu mai suntem o generaţie de îngeri,/ cu aripioarele la spate,/ abia zburătăciţi,/ cu sângele în bernă păşind peste înfrângeri,/ iconoclaşti sau prozeliţi./ Nu mai suntem un cântec în surdină./ Nu mai strivim cuvinte seci în dinţi./ Declinul nu, o, nu se mai declină/ decât din viitor înspre părinţi.” Am putea spune că înainte de a fi un neomodernist (contestând obosita poezie tradiţională), el este un neoromantic (vezi şi versul viguros, dar şi îndemnul: „Să intri în poezie ca un gladiator,/ sfidând cu un surâs adolescent tribuna./ Mi-i soarele arena –/ standard/ în care mor/ de mii de ori pe zi, restructurând/ minciuna” – Tineretea gladiatorului).
Romantic-modernistă (sau: post-romantică – iată poate termenul potrivit) e şi această, antologică, Nereuşită încercare de pastel: „De nu azi, mâine, cocoţaţi în sănii/ trase de câini sau reni imaginari,// de chiot buni şi buni de pătăranii/ vom cuceri Kamceatka, voluntari./ De nu azi, mâine. Să nu zic degrabă./ Bruma-i la poartă. Toată iarba-i fân./ Careta toamnei se transformă-n roabă./ Cocorii pleacă. Ciorile –/ rămân.”
Rasfoirea cartii si relectura poemelor conving, o data in plus, ca primul volum il reprezinta cel mai bine (sau, ca s-o intorc mai altfel si mai categoric: plenar) pe E. C.: „Poezia lui Eugen Cioclea/ este o poezie declarativă./ El vă face declarații de iubire din mers./ El crede că, dacă orice lucru și faptă/ poartă un nume,/ lor trebuie să li se spună pe nume…” Modelele etice (a scris o poezie etică, da) îi sunt din registrul celor asortate bine cu propria natură, a nonconformiştilor, a rebelilor, a ereticilor: „Decât de bunăvoie să abjure/ în defavoarea mântuirii sale,/ frunza din vârf,/ ca palma Ioanei d’Arc,/ arde în rugul celor/ de la poale” (Frunză eretică).
Cina irodica este cea mai „vîsoțkiană” (de ce nu şi cea mai „ciocliana”? – m-ar întreba oponentul): spunere răspicată, uşor abstractă (putem doar să bănuim cine sunt ei, fariseii şi slugile sistemului), imaginile contrastând cu „poezia militantă” a socialismului şi cu chipul luminos al viitorului, exclusiv comunist: „Am stat şi eu la masa lor./ Cu o condiţie. Să tac./ Vorbeau pe rând, vorbeau în cor –/ eu trebuia să mă prefac./ […] Eram sătul./ Am vrut să plec./ O mână grea m-a pus la loc./ Puteam să-i calc cuiva pe bec.// (Nu fi, bătrâne, dobitoc./ Depinzi de ei!)/ Mă angajau/ să ling tacâmul lor de preţ,/ talentul meu să facă hau,/ să dau din coadă/ nătăfleţ./ […] Am stat şi eu la masa lor,/ numai că n-am prea stat domol./ — Ce vreţi să fac, le-am zis,/ să mor?/ Duhneau a morgă,/ a/ formol.”
Interferenţele culturale sunt surprinzatoare în acest spaţiu; de vreme ce şi matematica a încăput aici, cum să nu intre mitologia şi filosofia într-un poem în care o anonimă Ană e zidită în pereţii poemului? În principiu, poemul acesta, plin de referinţe, e din registrul artelor poetice: „Lucram la un poem, dar ca-nadins/ eşafodajul i se prăbuşea şi toate/ cuvintele se năruiau…” Finalul este pe potrivă, apologetic si apoteotic: „căci te-am jertfit, iubito, prin minciună.// De-aceea îmi creşte barbă ca de ţap/ ispăşitor. (Lejenda-i recurentă!)/ Mai sunt, şi totuşi parcă îmi fac de cap,/ mândru ca Lev Tolstoi/ pe bicicletă” (Ucenicul lui Manole).
Specificul (ba farmecul!) poeziei lui Cioclea e îmbinarea surprinzătoare (iar unde e surpriză, e poezie) a registrelor culturale: „Semănam cu Salvador Dalí,/ cu cel mai sucit al avangardei/ erou./ Allez! o imploram eu în franceza de-acasă/ (agresiunea sporită mă cam enerva)./ Dacă vrei, îţi spun pe de rost Mioriţa,/ dar pleacă,/ fiindcă mai am ceva treabă şi cu o problemă/ a lui Fermat. (Oaia lui Euclid).
Uneori aceste referinţe sunt atât de dense şi demonstrativ-volumetrice, ca un colaj de imagini şi chiar vestigii reale, lipite direct pe pânza unui tablou tradiţional pictat, astfel încât privitorul/ cititorul ar putea să presupună o asumată paradă de erudiţie. Toate sunt însă familiar-lejer combinate atât cu întregul discurs (neschimbat în cam toată creația poetică Cioclea), cât şi între ele, deşi vin din zone culturale foarte diferite. Dar frumuseţea propriu-zisă e construită pe jocul erudit (nu pe aglomerarea de referinţe, oricâte ar fi ele), convingător, cu repere sigure în alte arte: „Cu toate-acestea îl aştept să zboare/ firesc cum zboară-un Vitebsk la Chagall”. Sau într-un univers armonios, cu date transferabile în sfere diferite: „Cred în puterea de radiaţie a iubirii,/ în constanta lui Planck şi-n fotoni”. Dovada unor relaţii absolut familiare cu tot ce ar putea să însemne referinţă culturală e împământenirea acestora, egalizarea lor valorică în spaţiu şi timp.
Jocul cu referinţele poate să ia formula replicilor unui dialog al generaţiilor poetice: „N-am să-ţi alin durerea ca Vieru,/ căci sunt mai aspru și ades chiar rău”, a unor trimiteri la mit, citate sau parafraze ludice: „Or, nici Manole nu a sărit în gol./ (De rău, de bine îl aşteptase iarba!)”; „Călătoresc ca Noe în potopul/ luminii, pe o lacrimă”; „Deocamdată, lumina este patria mea” – toate sau aproape toate spuse cu detaşare ironică, nu cu asumarea/ plagierea înţelepciunii altora. O contextualizare poetică, ludică, ironică uneori, a bunurilor culturale ale umanităţii: „Vorbim de parcă am arunca/ unii în alţii/ cu piatra ruinelor/ Turnului Babel./ Mai inhalăm încă praful de puşcă/ şi zgura/ de pe relicvele civilizaţiei/ mondiale”.
Unele dintre codurile culturale specifice epocii, cum ar fi „împărţirea” – vodcăi din sticla de 0,5 l – „la trei”, pot fi înţelese doar de iniţiaţi: „Poetul s-a îmbătat./ E praf. E clei./ Abia de se mai ţine/ pe picioare,/ dar, cât mai poate împărţi/ „la trei”,/ sprijinul său e clasa/ muncitoare!” (Realismul socialist). Referintele nu sunt, aşadar, neaparat pioase, unele, dimpotrivă, sunt sfidatoare, precum cea care urmeaza, parafrazând nu doar mitologia populara, ci şi glisând pe o blasfemie de-a celor din formaţia rusă Maşina vremeni (care ironizau pe seama Păsării Albastre a lui Maeterlinck): „fă răcituri din Pasărea Măiastră…” E de reţinut – ca să nu se producă o confuzie din cauza acestor citate pe care le-am pus aici – că toate aceste inserţii apar de regulă în mesajele tranşante ale unui poet care îşi exprimă durerile în maniera unui Ginsberg revoltat.
Poetica lui Cioclea e una personală, deloc mimetică, imaginarul funcţionând perfect în propriul sistem de referinţe, chiar daca e unul translucid şi poate fi privit de dincoace de poezie (şi chiar raportat la tot ce e dincoace): „sunt chemaţi pompierii urgent să mă stingă/ şi o echipă de hingheri mă încercuieşte/ în grabă.// — Linişte, cetăţeni! Las’ pe noi,/ că nu-i decât un câine năpârlit şi roşcat!/ Iar în timp ce-mi întind plasa de sârmă,/ un copil mă arată cu degetul/ ca pe un coşmar/ fascinant.” (Prindere de câine roșcat)
Dar există şi un Cioclea mai facil-ludic, plastic şi graţios-provocator, cu imagini mai curând à la Topîrceanu sau à la Brumaru. Citată şi recitată, de o senzualitate care lipsea liricii basarabene de până la el, e poezia care readuce naturaleţea simţurilor şi senzaţiilor (într-o brutală şi tandră dezvirginare a acesteia): „Hai să dormim, iubito, pe podea./ Geamă bolnav de gelozie patul./ Vreau să te simt intrând sub pielea mea/ ca într-un cort unde-ţi voi fi amantul./ Câtă lumină înclini de la genunchi!/ Cât aer pui cu pieptul în mişcare!/ Să sufăr plin de seve ca un trunchi/ de tei, răpus de tânăr/ din picioare./ Azi pentru prima dată-am priceput/ până în gene raiul şi pustia,/ cât de uşor e Stixul de trecut/ în barca ta de coapse,/ arămie”.
Conjugată perfect cu poemele „narative” din primul volum, e si Love story, exemplu de artă pură, lejeră, frivolă si aeriană, cu doza de ironie, necesară uneori liricii intime: „Venea cu picioarele goale,/ să nu-şi trezească părinţii din somn./ Bănuind că va fi studentă la medicină,/ se iniţia în anatomie/ pe trupul meu străveziu şi diform…” Previzibil ironica e si Fişa de recrut: „Sexul (normal !!!),/ ca la orice naţie mică,/ în antiteză/ obligată mai frecvent decât altele/ să procreeze./ Bon./ Dar ca în armată/ să nu-l trezească vise eterogene din somn,/ la cantina cazărmii o să halească/ hrişcă cu brom”.
Dar poezia lui Cioclea este şi una meditativă, cu balansarea gândului între efemerul imediat şi metafizicul neperisabil. Varietatea poemelor este, totuşi, în limitele unui stil. Al doliea volum al lui Cioclea (am şi citat deja câteva poeme din el), Alte dimensiuni, contrar titlului, il continua pe primul, fara mari schimbari de registru: „Timpul, oricum,/ pe nimenea nu iartă./ Nu ţine umbră niciun cozoroc./ Cu capul sus şi dezgolit, în artă/ să intri ca în ştreang./ Ai încăput?/ Noroc.” Pare să apară, totuși, ceea ce am numi un mesaj social (sunt anii emancipării naţionale şi sociale a basarabenilor, înainte de căderea imperiului sovietic). Propria biografie, mitizată, sublimată, trecută prin filtrul modelelor arhetipale, obține aura necesară momentului emanciparii naționale: „dar m-am trezit/ și mi-am recăpătat/ conştiința de sine,/ stropit pe mâini și pe faţă/ de sângele copiilor lui/ Brâncoveanu”.
Mesajul său e si o replica dată celor care paraziteaza poezia „socială”, publică, „patriotică”. Iată, un început de poem, devenit emblemă a poeziei lui Cioclea: „Sunt cel mai trist poet din Europa./ Am ajuns să-mi vând poeziile!/ (O rublă douăzeci şi cinci de copeici/ pentru vers.)…” Finalul este rebel, nonconformist, onest, recognoscibil: „Mă adresez generaţiei mele,/ precum şi celor ce n-au apucat deocamdată/ să prindă la seu:/ din clipa aceasta (nu mai puţin importantă/ ca pasul lui Armstrong pe lună),/ toţi cu şanse egale de a hrăni cu colivă/ clanul de vrăbii al istoriei literare,/ departe de-a fi puritani,/ măcar pentru poemele despre mamă şi patrie,/ vom refuza legăturica/ cu bani.” (Apel)
Perspectiva conteaza, si noua ne cam lipsea această privire din afară, a unuia dintre noi, dar cățărat pe o masă, privindu-ne de sus, precum discipolii provocaţi de personajul lui Robby Williams din Cercul poeţilor dispăruţi. O privire de acest fel surprindem în Autobuz spre provincie: „Vin acasă./ Mă întorc în provincie./ Mai sentimental decât toată literatura/ sovietică moldovenească,/ de parcă aş fi fost toată viaţa pantof,/ care, deşi având limbă,/ abia acum s-a hotărât/ să vorbească./ Deci iată că am şi eu ceva de spus,/ dar aceeaşi bătrână insistă:// — Tî cei budeşi, milok? („Al cui vei fi fiind, drăguţule?” – n.m., mvc)/ Bănuind, probabil, că nu înţeleg/ graiul locului./ — Da nicei ia, babka,/ nicei. („Sunt al nimănui, maică, al nimănui” – mvc) / Dar ca şi acel poet scandalagiu din Reazan,/ de dragi ce-mi sunteţi,/ v-aş pupa şi în cur,/ fir-aş să fiu eu al dracului!”
În partea cu descreşterea acestui imperiu poetic, impetuos şi sclipitor (dar subit dispărut, ca un meteorit), odată cu declinul parcursului poetic, se resimt premoniţiile şi notele sumbre, uneori macabre, alteori de o tristeţe metafizică, trancendentală: „Totul se-ntâmplă/ în ultima/ zi./ Soarta îmi extrădează fiinţa/ către nesorţi./ Lovesc în cuvinte/ cu stângul –/ din partea cealaltă/ de porţi”. (Dincolo). Sau, în această Pollice verso: „Simt/ şi mă laud (!) de-a valma/ prin baruri/ (nu vă îndrug/ baliverne)/ că-s cioclul/ literaturii/ moderne”. Tot de acest gen sunt şi poemele autoreferenţiale, ironice, bineînţeles, precum e Site: „Odată cu soarta/ ar trebui să-mi distrug poezia,/ dacă mai sunt/ disident./ Contra fiinţei răscrăcănate în mine,/ care încearcă/ şi uneori reuşeşte/ (nesusţinută/ de nimeni)/ să se/ afirme”.
Ultima fază a lui Cioclea trebuie tratată cu înțelegere, cu atenţie, cu precauţie, dar şi cu discernământ. Dramele poetului, care ştia să-şi convertească suferinţele, patimile şi pasiunile în artă, aici devin dramele omului. Nu mai există – din cauza bolii, probabil (a suportat consecinţele unei traume cranio-cerebrale, care i-a afectat centrul vorbirii şi nu numai), una fizică, necruţătoare – o privire integratoare a poetului asupra lumii şi poeziei. Sclipirile sunt tot mai fragmentate, tot mai scindate, piesele fiind mereu din alt puzzle: „Realitatea/ mă ţine cu capul/ la suprafaţă./ Celebrităţile naţionale/ se împiedică somptuoase de el,/ jungla îl năpădește –/ Am decăzut. Mă zgândără gândul/ să-mi pun cu suvacul în nări/ măcar/ vreun inel”. Angoasele sunt fizice, chiar fiziologice, fără metafizică, fără alternative poetice: „Intrând în portul acesta/ nu am ce să vă spun/ Ieşind din portul acesta/ uitat-am ce v-am spus/ Mi-i frică. N-am unde/ să mă ascund/ Mi-i frică de mine. N-am unde/ să mă ascund/ Mi-i frică de mine. N-am unde/ să mă ascund/ Ce frică m-apucă/ Mi-i frică. De mine. Unde/ să mă ascund?”
Dar asta nu înseamnă deloc că poetul a dispărut. El este, tot ce scrie el e în continuare poezie, doar că aşteptările cititorului sunt peste limitele ofertei: „Plec. Important. Nicăieri./ Matricea-i balonată. Cred că mâncase fasole./ Gândesc insistent la ceva/ (vreau să-mi fac/ vreo surpriză!),/ dar mă strămută băşina/ ieşită-n sandale/ din termeni/ cu izuri// filo-/ sofale.” (Top). Dar poetul, ziceam, rămâne. Liber de prejudecâţi, liber de orice convenţie, de orice strategie poetică, liber de poezie: „Mai scriu/ şi-acum. Apucat./ Bat la ţanc prin dorsala cuantelor./ Le-am cucerit./ Daţi-mi/ vreo logică./ Alta./ De altfel moare degeaba/ fiinţa// pre-/ mergătoare,// ca şi cuvântul acesta, zăpsit în noian,/ care rimează-n/ singurătate/ dogmatic/ numai/ cu/ sine”. (Taman).
Premonitoriu sună poemul scris cu doar câteva zile înainte de moarte (8.10.2013), păstrat scris de mână, pe o foaie cu câteva corecturi: „La 3 octombrie/ s-a rupt ceva în mine./ Prin logica cuvintelor transpir./ […] uitând de toate/ trist, mă mai mir.” A rămas mirarea – o perspectivă poetică asupra lumii, da – dar l-a părăsit poezia însăşi. Destinul poetic al lui Eugen Cioclea, manifestat mult mai târziu decât cel al congenerilor, dar încheiat mult înaintea tuturor, a fost mult mai scurt decât viaţa sa fizică. Între primele două volume – cu adevărat exponenţiale – e o distanţă de numai trei ani, după care poetul devine literatul, personajul literaturii, cerşetorul de cafele şi vânzătorul de arme poetice al boemei artistice a Chişinăului şi al mai tinerilor confraţi. Un destin comparabil – până la un punct – cu al favoritului său, Rimbauld, poetul care (după ce marcase trei etape de creaţie în patru ani) a plecat pentru restul vieţii în Africa, să cumpere cafea şi să vândă arme.
Eugen Cioclea, Daţi totul la o parte ca să văd,
poeme alese de Emilian Galaicu-Păun, Cartier, 2018, 256 pag.