Guantanamo, de Radu Sergiu Ruba, editura Tracus Arte, București, 2018, 360 pagini
Onoarea devenea altădată protagonistă în romanele de capă și spadă. În epoca noastră însă sunt implicați în trama narațiunii agenți secreți din vreun intelligence service. Onoarea este ONOR și agentul este agentă. Medeea Man, pre numele ei. Conform rigorilor postmodernității.
Întunericul și auzul, de neauzitul (în condiții normale) și de nevăzutul (în condiții normale) apar la tot pasul – ca instanțe ori instituții – preschimbându-se ingenios, prin bine strunita știință a dozajului pe care Radu Sergiu Ruba o dovedește cu prisosință.
Suspans la cele mai înalte cote (și altitudini!), sistem defensiv mondializat, dar și – aici venind noutatea viziunii și măiestria punerii în scenă – „har artistic și geniu moral” (vezi p. 305). O verticală care prinde bine împreună istoria și ortodoxia. Da, ortodoxia. Partizanii anticomuniști din munți, Traian din Lisa Făgărașului și alți câțiva (doi) reușiseră cu prețul vieții să delimiteze o palmă de loc, un tăpșan de dincolo de steiurile aspre, o platformă tăinuită între munți, un Regat al Libertății, un loc sacru al celor care nu cedează. Cu niciun chip. În acel loc, după zeci de ani, se va ridica o mănăstire. Da, ortodoxă. Mănăstirea de Piatră. Rock Church, așa îi spuneau americanii din trupele sau din serviciile ajunse aici abia acum, că în anii ’50 degeaba au fost așteptați. Niciodată Medeea Man, violonista ratată, nu va ajunge să cânte acolo sus, pe Piatră, la vioara Stradivarius a Mirei Opal ori la alta, mai de toată mâna – „Ca să vezi, îşi spunea Medeea, voi ajunge şi eu ca Andrei Opal, să fiu eliberată din labirint de harul artistic şi geniul moral al acestei fete. Şi când stau să mă gândesc că şi eu aş fi putut urma o carieră violonistică, dacă nu m-ar fi înfricoşat maică-mea şi dacă n-aş fi minţit… Dacă nu m-aş fi lăsat strivită de frică, se corectă ea, fiindcă la unsprezece ani, ce poţi să ştii?
Ba poţi, de vreme ce tot atunci am devenit conştientă că nu am voie să-i fac rău altuia şi că eu, dar eu în persoană trebuie să fac dreptate.” Tocmai de aceea, pentru Medeea anumite ținuturi sunt pur și simplu interzise pentru totdeauna, fără drept de apel.
Aș vedea cartea lui Ruba tradusă și răstradusă, nu numai în engleză (engleza americană din Alabama), ci și în rusă, de vreme ce Sf. Serafim de Sarov, și Lermontov, și Dostoievski, și Vâsoțki dinspre cultura rusă au venit spre cultura lumii, cucerind în clipe de grație chiar și suflete de rebeli islamiști. Grație, de astă dată, inspirației și simțului strategic al Medeei Man.
Cât te poate pune pe gânduri finalul romanului? Nici ultraspecializarea profesională, nici genele lungi, nici părul în reflexele mierii, nici inelul protector (cu „ghimpi de lumină”) dat de Bob, nici harul „și geniul moral”, nici banii primiți pe neașteptate de la Stephen Blaga în pragul morții lui, nici dorul firesc de libertate nu te pot salva, dacă autorul decide să încheie această carte – care tu, în calitate de cititor nevolnic, ai vrea să nu mai apună. Radu Sergiu Ruba a mai publicat poezie, eseu, interviuri, traduceri și, în câteva ediții, roman: Demonul confesiunii (2005) și O vară care nu mai apune (2014).
Muza nu urcă la etajul trei, de Nicolae Sârbu, col. Magister, editura Limes, Florești-Cluj, 2017, 240 pagini
Jelaniile cvasi-ludice ale lui Nicolae Sârbu (poet și publicist reșițean) nu sar peste umbra lor, deși tare ar tânji autorul ca muza invocată să se autopropulseze până la etajul corespunzător – cu sau fără sprijinul Trinității și al cotidianului abraziv): „Alean altoit pe vânătăi roditoare,/ pe saliva promisei salvări./ Visul ca o coajă uscată/ prin odaia rece mişcată/ de suflarea unui sfânt în retragere./ Şi Muza tot nu vrea să vină,/ să cânte mânia ce mă cuprinde” (din poemul Fără permis de existență).
Epopeea de-acum, prefațată de Adrian Dinu Rachieru, cuprinde grupajele: Între muză și minotaur, Intrus în poveste, Așteptări radioactive, Norocosul Adio. Prins între „manuscrise carnivore”, aflat la cel de-al 13-lea volum de poezie, plasat în proximitatea unui „virtual crematoriu pentru cântări/ pierdute-n largul muțeniei”, poetul echinoxist de altădată schimbă oarecum registrul spre finalul cărții: „Eşti ultima şi vrei să-mi aranjezi/ cravata, muză, să-mi faci/ o ultimă fotografie frumoasă/ şi eu zic lasă, nu mai e cazul,/ în vuietul surd de vecernie/ iată, acum vine, e-aproape/ ora şarpelui, flautul/ la care nimeni nu ştie să cânte.” (din poemul Atât de aproape ora şarpelui).
Cu ochii spre Fata Morgana, spre Sena, spre Marea Egee ori spre alte așezări (fictive au ba) de soare pline cândva, vizate cu nesaț în prezent de erezii și de eretici, poetul este surprins de Adrian Dinu Rachieru în ipostaza lui de dincolo de deghizări, de (auto)ironii și de irizări livrești: „În pofida măștii afișate vervos, Nicolae Sârbu rămâne un sentimental deghizat, un «fir de iarbă de Ohaba», deplângând înstrăinarea.”
Vertebre de cactus, de József Rácz, editura Palimpsest, București, 2017, 116 pagini
József Rácz a publicat patru volume de poezii. Rogvaiv, 2001, la ed reșițeană Timpul, Sonete în albnegru la ed. Marineasa, apoi încă două la Palimpsest: Țestoase descreierate, 2012, și Caligrame infraroșii, 2015.
În Vertebre de cactus, volumul de față, folosirea cratimei este abolită de autor, cuvintele se despică de la sine, surghiunite în două versuri consecutive, în schimb regnurile subumane se înfrățesc și se încuscresc, ca și matematica, geografia, mecanica, semantica, spre izbânda unui nou limbaj (de care Vintilă Ivănceanu, ca precursor, nu era deloc străin) și spre triumful „arborilor cotiți de floarea soarelui”: „e atîta beznă de-mi pare că văd/ pe albe asfalturi ciuruite de mure/ arbori cotiţi de floarea soarelui/ de lemn cîinesc marcat cu roţile din/ ţaţe ale marilor livinguri din catacombe/ le încoronării arborilor de pîine/ de-mi pare că văd paleozoică/ zoe mîncînd ceasuri elveţiene/ prăjite şi sărate/ cu eurile lor cu tot de bat de bat/ meduze în biserici imersate/ secunde exact inversate macrameuri/ în micromarocuri din rabat”.
Octavian Soviany face lumină, așa cum numai el știe a face: „În poemele sale József Rácz mizează pe o remarcabilă inventivitate lexicală, pe darul asociațiilor prăpăstioase de imagini, pe linia unui suprarealism buf, ca acela practicat pe vremuri de Vintilă Ivănceanu, pe un pronunțat simț al absurdului, ce le conferă nu o dată textelor sale aerul unor spectacole de marionete grotești. […] Nimic nu e improvizat în acest bine dotat laborator de semantică, poetul se dovedește un operator de limbaj de o luciditate superlativă, care a înțeles perfect lecția textului, iar marea sa temă este cea a limitelor limbajului și ale comunicării, care au preocupat și preocupă în continuare spiritele deschise spre experimentul lingvistic.”
Povești, de Emil-Iulian Sude, editura CNCR Romano Kher, București, 2018, 130 pagini
O vervă editorială remarcabilă – Scărarul (2014), Chiar NU (2016), Povești (2018) – dublată de o aproape continuă dezicere, o negare a rostului, a sensului, implicit al sensului scrierii și publicării poeziei. De aceea, poate, Emil-Iulian Sude a trecut la Povești.
Propensiunea către mit a autorului vine, ar putea fi o explicație, și din ethosul specific, dar și dintr-o așteptare, dintr-un dor neostoit pe care Sude îl jalonează și îl alină prin creație, că tot e timp berechet până la capătul drumului, nomazi fiind din fire, dincolo de granițele secolelor sau continentelor. Așa se face că poemele au titluri (hipnotice) precum: De multe ori adăugau, Să nu îl mai caute frații săi, Atâta spaimă în liniștea lumii, Au ispitit un cuvânt la întâmplare, Venirea de la sine i-au spus, Și încet-încet au dat de capătul Luminii. Dezicerea de victorii nu este la ordinea zilei, pentru că nici victoriile nu-s musai la ordinea zilei: „dacă ai fi pentru o clipă învingător tot frustrat/ ai fi eul meu eul meu de ce nu mă părăsești” (din poemul Scandalizarea sângelui. Remember instinctual și intuitiv). Volumul Povești se încheie, cum altfel, cu o rememorare a unui topos utopic, un spațiu al Absolutului, prin poemul – sau povestea – Era o lume perfectă desăvârșirea le era casa: „și nici minciuna copilului nu avea putinţă de a fi parte din/ această lume/ le-a dat un corp perfect şi suflet şi spirit le-a dat. şi/ alegerea le-a dat să le fie cu putinţă dragostea. a trimis la/ ei fiinţele prea iubite pentru a le fi de ajutor, şi nu au putut/ interveni/ la ce era a fi perfect, s-ar fi dezis de ea însăşi./ şi toate erau cu neputinţă de a fi atinse de orice vietate din/ pământ care se folosea de pământ pentru propria/ folosinţă./ fiindcă lumea perfectă numai o singură lume perfectă/ poate fi.”
Referințele critice sunt semnate de Raluca Faraon ți Norica Costache, iar Nina Vasile are în deschiderea volumului, ca prefață, șapte pagini intitulate: Emil Sude și inteligența poetică. Dinamica trecerii granițelor văzute și nevăzute nu avea cum să îi scape lui Ioan Es. Pop, care citează pe coperta a patra două versuri și nu se dezice de ele, ba dimpotrivă: „«La început lumile erau transparente/ și toate câte erau treceau dintr-o lume în alta.» Cred că nu mă înșel spunând că, pe temelia unor versuri precum acestea, poate debuta nu doar un poet, ci o întreagă promoție literară. Vibrația celor două enunțuri se propagă în toată cartea, făcând-o deopotrivă energică și vizionară, ermetică și permisivă.”
Sângele apă nu se face, de Adrian Pârvu, Hyperliteratura, 2018, 222 pagini
Polifonic, la propriu, doldora de povârnișuri pe care sângele ba urcă, ba coboară, pe căi neștiute, ba se oprește la intersecția cu alte planuri, romanul lui Adrian Pârvu (n. 1952) este un debut incitant. Vocile sunt ale celor patru bunici – Dulgherul și Mitrana (ca să începem cu linia maternă), Negustorul și Mița. Mai frecvent se aud vocile bărbaților din familie, intercalate. Prima voce este cea a autorului, dar mai există și Vocea a doua, în contrapunct – cea a unui unchi hâtru, hârșâit de viață din plin. Mai apare și Femeia care plânge, în vreo cinci rânduri, printre rânduri, întârziată și mereu flancată de alte voci. Undeva în partea a doua a cărții, aceasta încetează și se fac auzite alte voci: Sângele apă nu se face, un preambul pentru Vocea serafimului. Din Film. Accidente existențiale, mari și mici, care compun o viață de om, culminând cu o greu de înțeles povară, dispariția unuia dintre cei trei fii, Șerban Ioan, „răpus la numai 18 ani de boala nedreaptă și inacceptabilă a sângelui său nevinovat”, cel căruia îi este dedicat acest periplu autobiografic de către Adrian Pârvu.
Editura Hyperliteratura a publicat acest titlu în urma unei campanii destinate câte unui #cititorresponsabil și înainte-văzător, dispus să dea bani dinainte pentru ca volumul să ajungă să fie tipărit – o campanie de crowdfunding și precomenzi destinată să sprijine autorii români, cărțile și, să nu spun vorbă mare, demnitatea lor. Nu a tuturor, firește, ci a celor pe care câteva zeci de cititori potențiali (54, în cazul de față) o consideră ca fiind importantă, la un anumit moment.
poem pentru cei care nu-s de față, de Constantin Abăluță, col. Poezie, Casa de pariuri literare, București, 2018, 80 pagini
80 de pagini la 80 de ani. Un moment când Constantin Abăluță reconsideră autobiografismul, epurându-l până la limita imperativului categoric kantian: „necunoscutul din noi şi din afară/ rodeşte peisaje dezlănţuite şi-i frig pe toate/ străzile oraşelor din lume la aceeaşi oră”. Caruselul rememorărilor este alimentat prin discreta autocombustie a poetului, mișcarea viguroasă este gradată infinitezimal, iar scala variază până la punctul de unde nu mai există timp, nu mai există spațiu, ci numai un frig celest, ce urmează riguros căldurii amintirilor: „Cât de proaspăt vine spre/ mine tot ce e depărtat/ unchii bunicul obiceiurile lor/ boabe care rodesc abia azi/ ţigara rulată din foiţă şi piramida/ de mere şi caii de curse/ cereşti sinonime cu unchiul Florea/ Bunicul şi unchiul Marin/ iar cămăşile ţesute din abăluţă prelungesc pe umerii şi/ mâinile mele degetele bunicii// poate că vechile vremuri nu s-au terminat/ ele adastă şi azi prin preajma caselor noastre/ în nopţi de vară mai ales când uşile stau deschise/ să primească răcoarea de dincolo de stele”.
În textul de deschidere, intitulat În loc de prefaţă: Bucuria celui care este încă de față, avem de-a face cu un inedit disclaimer al autorului care, în opt decenii de viață și vreo cinci de literatură, a trecut prin suprarealism, onirism, experimentalism, minimalism, haiku, pentru a se întoarce la origini, spre ceea ce alți autori au ca punct de plecare: amintiri despre ei și familia lor, oameni în carne și oase care le-au dat culoare copilăriei și adolescenței, ori a căror absență au înregistrat-o poate cu mirare (unchiul Marin era la Canal), de vreme ce Istoria este neutră în ochii copiilor – până-ntr-o zi, firește.
Constantin Abăluță dă viață în felul lui, rafinat estetic, copilăriei și mitului familiei, după cum el însuși spune: „vă veţi da repede seama – în stil propriu, metonimic şi litotic, reinventând cumva misterul şi magia prozatorilor italieni, de la Lampedusa şi Bontempelli până la Buzzati. Alchimia prin care un nume se trage din fibra unui material anume, ţesut de femeile familiei de-a lungul secolelor, la războiul de ţesut pe care îl lasă întotdeauna moştenire fetei celei mari, mi se pare că asigură nivelul ontologic al poemului”. Alonja cotidianului se măsoară, de fapt, în procente metafizice și asta nu o aflăm numai în a treia parte a cărții. După grupajele Călătorind prin odăile tatei și Călătorind prin odăile mamei vin 12 poeme scrise și datate din perioada aprilie – septembrie 2018. Acestea sunt reunite sub titlul Călătorind prin odăile lumii sau Adevărul clipei trăite, de vreme ce fiecare clipă contează, chiar dacă lumea e cât o odaie, aceeași, iar lumea de-afară este întruchipată de-o salcie, aceeași: „În zori tot mai mulţi trecători îşi studiază umbra/ Pe pereţii casei mele sperând/ Că vor beneficia de-un cât de mic// Procent metafizic: fidelii mei trecători/ Cum foşniţi voi printre frunzele sălciei/ În zilele şi nopţile vieţii mele Amin… ” (19 iunie 2018).
Coperta și, în alb-negru, ilustrațiile, poartă marca autorului, Constantin Abăluță.