Ivan Stankov e născut la 30 noiembrie 1956 în satul Gomotarți, regiunea Vidin. Este, din 1985, universitar și, actualmente, predă la Universitatea din Veliko-Tîrnovo, unde ține cursuri de literatură bulgară. Este autorul unor lucrări de critică literară și de eseistică. De asemenea, este un reputat prozator. Primul volum al trilogiei sale (Amintiri despre apă) – o trilogie care stă pe ”cele trei acordul ce stau la baza blues-ului” – a fost publicat recent în limba română la editura Humanitas. Ivan Stankov cunoaște bine mediul universitar românesc, el fiind, în două rînduri, profesor la lectoratul de limbă bulgară de la universitățile din Craiova și din București. Este, de asemenea, un reputat traducător din română în limba bulgară. (Cr. P.)
E multă bulgară în limba română și/sau viceversa, multă română în limba bulgară?
Cred că sunt suficient de multe. Nu e numai o întrebare metaforică, nu?
Nu e. Și iată, de fapt, care e întrebarea mea ascunsă: credeți că e dificil de tradus din română în bulgară? Cu alte cuvinte, dacă acestea două – româna și bulgara – sunt limbi atît de diferite pe cît ar părea la prima vedere?
Așa ar părea, în condițiile în care una e slavică, alta e de origine latină. Cert e că există niște greutăți – spre exemplu, problema gerunziilor, care este greu de rezolvat în bulgărește. Pentru un text artistic, tradus în bulgară, sună nu tocmai potrivit gerunziul. Dar există soluții. Să vă dau un exemplu: Mircea Cărtărescu, din care am tradus mult în bulgară, are propoziții lungi, uneori de jumătate de pagină, cu forme de gerunziu. Și a trebuit să tai frazele lungi, să le transform oarecum, ca să sune literar. Dar, cum spuneam, chiar dacă există dificultăți, probleme de trecere dintr-o limbă în alta, există și soluții. Și mie îmi place să le găsesc.
Dar dumneavoastră cum de ați învățat limba română așa de bine?
Sunt trei faze.
Așadar, apropo de opera dvs. literară principală din care avem deocamdată în românește un prim volum, e un fel de trilogie?
Da, da. Să începem cu… ultima: am fost profesor la Universitatea din București vreme de 4 ani. Asta e faza superioară, să zic așa, faza de reglaj fin. Faza intermediară: 4 ani, mai înainte, dar, de data aceasta, la Craiova, tot la Universitate, unde am predat limba și literatura bulgară. Iar prima fază se taie în două. Mai întîi, sunt născut într-un sat pe malul Dunării, unde se vorbește bulgară, dar și ceva sîrbă, și ceva română (în zona Vidinului). Cînd am plecat la 5 ani de acolo, să zicem că am știut vreo 200 de cuvinte românești, pe care, încetul cu încetul, le-am uitat. La Ruse, oraș mare, am plecat la școală, nimeni de acolo nu o rupea pe românește. La facultate însă, și acum începe a doua sub-fază a primei faze, la Veliko Tîrnovo – unde am făcut litere, filologie-bulgară -, aveam, la un facultativ, o lectoriță din România, Aurora Iordăchescu. De acolo am început să învăț românește în mod organizat: cu cântecele pentru copii, cu Eminescu. Așa am revenit la limba română, prin cîntece și prin poezii. La Craiova, mai apoi, nu aveam calculator…
Stați. Cînd ați fost profesor la Craiova?
1998-2002. Prima lună, fără studenți, fără cursuri, fără prieteni – eram cam derutat. Și am început să citesc la întîmplare literatură română la zi. Am luat la un moment dat, întîmplător, volumul Simbolismul românesc și, pe măsură ce citeam, îmi spuneam mie însumi: mamă, cîte pot să înțeleg deja. Era, cum se spune, deja în limbă. Și mi-am zis: hai să încerc să traduc. Așa am început, ca o joacă, ca o provocare: cu Dimitrie Anghel, cu Șt. O. Iosif. Cu Alexandru Macedonski, cu Ion Pillat – de atunci, el e simbolistul meu preferat din România. Am tradus vreo 40 de poezii cred. Apropo, Bacovia, dintre toți, era cel mai ușor de tradus; se plia foarte bine pe limba bulgară. Am avut, așadar, o experiență superbă. Fiecare simbolist distilează limba în care scrie și o duce la o expresie foarte înaltă și alegînd să stau lîngă ei și să îi aduc în limba mea natală, am început să mă simt din ce în ce mai bine și în limba română.
Ați intrat, de două ori, pe două niveluri, cumva poetic în limba română….
Păi da, sigur că da. Copilăria, în sine, e o poezie; și la Vidin, în lumea aceea amestecată, a fost o poezie splendidă pentru mine. Și, la Craiova, din nou, citind și încercînd să traduc în bulgărește poezii ale simboliștilor români.
Așadar, cînd au venit studenții atunci, în primul meu an de profesorat, deja vorbeam binișor. Ceea ce nu înseamnă că nu am învățat de la ei foarte mult – inclusiv în materie de limba română. Eu îi corectam în bulgară, ei mă corectau în română. În timpul orelor. Și aveam 40 de ore pe săptămână. Minunată experiență, minunată! Într-o zi mi-au adus o carte de Mircea Cărtărescu. Am citit 20 de pagini din ea și mi-am zis imediat: eu trebuie să traduc cartea asta! Ca să vadă prietenii mei din Bulgaria cum se scrie aici. Era Orbitor, primul volum. A fost, pentru mine, o mare întîlnire. Era anul al patrulea acolo; în două luni am tradus cartea. Era nebunie, lucram 16 ore pe zi, 20 de ore pe zi. Am fost confiscat de această traducere. Această traducere a însemnat foarte mult și în privința relației mele cu limba română; am învățat atunci, pe acea carte, multe multe despre limba dumneavoastră. Aceasta chiar a fost o întîlnire!
La un moment dat, mi-au spus niște studenți că la București va avea loc o lansare cu Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și nu știu ce audio books. La Prometheus. Atît mi-a trebuit! Am luat bilete, m-am urcat în autobuz, am luat și manuscrisul de la Orbitor cu mine și am pornit. Am ajuns mai devreme, am stat la o cafea și văd la un moment dat că intră, îl recunosc, Mircea Cărtărescu. I-am spus ce am făcut, i-am spus că vreau să îl public în Bulgaria. Eram destul de agitat și Mircea a fost destul de prudent. Dar am mai avut încă o rundă de discuții, după lansare, la o cafea. Așa l-am cunoscut, așa ne-am întîlnit prima oară. O altă mare întîlnire pentru mine. S-a dus acasă, asta mi-a povestit ulterior, și i-a spus Ioanei: m-am întîlnit cu un ciudat care spune că mi-a tradus Orbitor-ul în limba bulgară. Așa a început povestea, așa a început, de fapt, o mare prietenie care durează pînă acum. Și care se apropie, ușor-ușor, de două decenii.
Incluzînd și relația dvs cu Mircea Cărtărescu, dar invitîndu-vă să privim tabloul mare și să nu particularizăm, cum apreciați dumneavoastră că ne cunoaștem noi ca vecini: românii pe bulgari, bulgarii pe români?
Nu prea ne cunoaștem. E loc de (mult) mai bine. deși suntem așa de apropiați, ne desparte o apă, nu cred că ne cunoaștem prea bine. Cred că, și aceasta este ceva bun care se întîmplă, acum vrem mai mult să ne cunoaștem decît acum 15 ani. Știți cum era? Cînd am ajuns la Craiova, bulgarii spuneau despre români – lăsați-i pe ăia cu mămăliga lor, iar românii despre bulgari – lăsați-i pe ăia cu semințele și cu castraveții lor murați. Era ceva în aer, glumeț, sarcastic uneori – și aceasta nu cred că ajuta foarte mult să ne cunoaștem unii pe alții. Cred că acum lucrurile sunt schimbate; și sunt schimbate în bine. Dar mai e mult pînă departe. Și trebuie să facem mai mult ca să ne apropiem, cu atît mai mult cu cît, aceasta este credința mea adîncă, cultura română și cultura bulgară au un substrat comun foarte vechi. Dumneavoastră aveți o carte minunată, cartea profesorului Boia – din care, de asemenea, am tradus cu mare plăcere în limba bulgară. Mă refer la De ce e România altfel. Ei bine, aceasta place foarte mult bulgarilor. Inclusiv pentru motivul că, dacă schimbi în titlu un singur cuvînt, înțelegi mai bine Bulgaria; dacă spui ”De ce Bulgaria este altfel”. Suntem, în realitate, mult mai apropiați decît am fi tentați să credem.
Există, de acord, un fond adânc și consistent care ne unește. Dar ce ne desparte?
Un rîu larg. Un fluviu, de fapt. Dunărea. Dunărea e o graniță firească, importantă, greu de trecut (mai mult în trecut greu de trecut, decît acum) și, din cauza aceasta, ea e și culturală.
Literatura ne poate ajuta să ne cunoaștem?
Pe noi, bulgarii cu românii? Sigur că da, fiindcă literatura este o formă foarte profundă de cunoaștere. Și cred că este o formă privilegiată de cunoaștere; de aceea, ar fi de investit foarte mult în această privință.
Dar pentru dumneavoastră, ce este literatura?
Într-un interviu, cred că această întrebare este cea mai grea – sau derivate foarte apropiate de aceasta. E un mijloc de a cunoaște mai bine – în direcția din exterior spre mine însumi. De asemenea, e o modalitate de a reacționa folosind-o pentru a te exprima, pentru a te liniști, pentru a te înțelege pe tine însuți. Nu accentuez deloc asupra ideii de cunoștințe pe care ți le-ar da literatura; în secolul acesta cu o notă digitală tot mai pronunțată, literatura nu trebuie să renunțe să limpezească mintea, nu trebuie să renunțe să educe. Și, fără să spun ceva măreț, ci doar ceva de bun-simț: literatura trebuie să îl facă pe om mai bun. Și mai e ceva: literatura e un supliment semnificativ de viață. Azi, citind o carte, trăiești o viață. Mîine, citind o altă carte, trăiești altă viață.
E mai ușor sau mai complicat să scrii literatură, ficțiune pură, fiind și profesor de literatură? Fiindcă dumneavoastră sunteți și așa ceva, profesor de literatură…
Nu aș fi sincer dacă aș spune: nu, nu mă deranjează că sunt profesor, pentru că scriu ușor. Dar nu e așa, căci eu nu scriu ușor. Însă, poate că e interesant ce o să vă spun imediat acum: eu am 7-8 cărți de critică literară, pe literatura bulgară; și nici una dintre ele nu are o notă de subsol. Scrisul meu, cumva, antiacademic. Niciodată nu am scris academic și nu am avut conștiința și nici apăsarea că aș fi un ”academic”, un universitar care trebuie să citeze la greu, să dea note peste note de subsol. E un formalism care nu mi-a plăcut niciodată și de care am încercat să fug cît am putut de mult. Pe de altă parte, asta m-a făcut să mă simt foarte liber și să folosesc multe metafore critice. Dacă stau să mă gîndesc, scriam propoziții de critică a căror poezie implicită era cît se poate de evidentă. Și scriu. De asta, pentru că puteam camufla nevoia de a imagina, de a crea chiar în textele de critică literară, nu am simțit multă vreme nevoia de a scrie literatură. Era limbajul meu, în care eu mă recunoșteam suficient de mult, chiar și în textele de critică literară; eram eu acolo. Însă am trecut de 50 de ani și lucrurile s-au schimbat sensibil. Și mi-am zis: frate, am plecat pe celălalt deal, de ce să nu stau și să scriu niște amintiri, să mă scriu pe mine însumi de fapt și mai adînc decît o făceau în ceea ce scrisesem înainte. Și am început atunci să scriu proză-proză. Ce am trăit și ce nu trebuie, poate, să fie uitat, așa încît să citească acolo cei care vin după mine…
Re minor, sol minor, sol major – ce înseamnă toate acestea?
În primă instanță, sunt niște semne muzicale. Dar știu, desigur, unde vreți să bateți, știu intim aceasta, căci ele sunt notele care ghidează, de fapt, trilogia mea. Nu sunt trei romane, ci trei volume de povestiri; intenționat am vrut să fie povestiri. M-am ferit să scriu roman, pentru că nu am gândire de romancier. Sunt acordurile care compun blues armonia. Ceva de acest gen, de acest ordin, am intenționat să fac în cărțile mele de proză-proză. Cele trei volume povestesc, dar la scară diferită, același timp: din anii 1960 până în prezent. În primul volum, moare un sat de pe malul Dunării. În al doilea, moare un oraș de pe malul Dunării. Iar în al treilea volum, moare o țară. De pe malul Dunării. Adică, Bulgaria.
De ce mor acestea toate?
Nu am un răspuns ultim. Poate că așa e să fie. Multe țări au murit și vor muri; multe sate și orașe au murit și vor mai muri. Dar moartea e o temă mult mai mult prezentă în literatură. Literatura e mult mai mult despre moarte decît despre fericire. Literatura bună, vreau să spun. Și, fiind interesată de așa ceva, ea este, cum spuneam și mai înainte, doar aparent paradoxal, un supliment de viață.
Duc puțin mai departe ideea dumneavoastră: ce poate păstra din viață literatura? Sau, să întreb altfel: e ea aliata mai ales a vieții sau a morții?
A vieții. Ar fi ilogic să pretind contrariul. Dacă e un supliment de viață, ea e, în mod evident, aliata vieții. Și, în acest fel, poate că este și un fel de ambasadoare aici, pe pămînt, a nemuririi. Sau, aș spune altfel: literatura ne poate învăța că moartea e ceva din procesul verbal al vieții, că viața e eternă. Religiile ne spun, în subtext, că omul nu poate rezista la ideea de moarte. Sunt și eu parte din această omenire; prin urmare, nu sunt de acord că moartea este cea care triumfă. Iar literatura ne ajută foarte mult în chestiunea acestei credințe. Nu sunt de acord cu ideea: ce sens avea să trăiesc, dacă mor definitiv? Întrebarea aceasta e pusă și în Solenoidul lui Mircea Cărtărescu. Și literatura este o mare speranță, ea poate da speranță.
Știți muzică, ascultați foarte multă muzică, ați cîntat, ați gîndit cărțile trilogiei dumneavoastră și sub un raport muzical – întrebarea mea: cum raportați literatura la muzică? Cum stau acestea două în dumneavoastră, sub ce raport?
E acolo, muzica e în cărțile mele. Eu am studiat vioară mulți ani, am studiat chitara. O folosesc din plin – muzica mă ajută să îmi structurez secvențele literare. Nu pun însă muzică deloc atunci cînd scriu. Pentru că, după ce am renunțat să cânt, am rămas doar un ascultător al muzicii și cred că am devenit unul atît de bun încît, dacă ascult muzică, nu pot face nimic altceva. La fel, dar schimbînd ceea ce e de schimbat, se întîmplă și cînd scriu: am nevoie de toată liniștea din lume ca să o pot face. Muzica e în mine; literatura, la fel. Și cu una, și cu alta, eu sunt acolo; le trăiesc. Cît despre faptul de a trece structuri muzicale în structuri literare, da, fac și aceasta, în privința chestiunilor celor mai primitive și prețioase, totodată. Spre exemplu, ritmul este, pentru mine, foarte important și în muzică, și în literatură. Textele mele literare dacă nu se așează pe un ritm al lor, atunci nu se pot scrie. Nu le pot scrie. Dacă propoziția nu îmi sună, nu pot să o scriu. Da, este ca și cum aș face muzică în literatură – iar poeții, toți poeții buni știu imediat ce vreau să spun cu aceasta. Eu gîndesc că literatura are, în literele și în cuvintele cu care lucrează, foarte multă muzică. Plus că atunci cînd faci structura și compoziția cărții, a romanului, poți să integrezi multe idei și multe trucuri muzicale. Da, întrebarea dumneavoastră este cît se poate de justă în raport cu viziunea mea despre literatură, o viziune care încorporează și multă muzică. Numai un exemplu de opțiune personală de proză care are trimitere directă la muzică în ceea ce fac eu: toate povestirile din această trilogie pleacă de la un motto și multe, foarte multe dintre motto-uri sunt din piese muzicale, din balade, din piese rock. Sunt versuri, de fapt – și, prin ele, eu vreau, de fapt, să introduc melodia acelei povestiri, sound-ul ei. Motto-ul dă tonul povestirii, dar nu numai tonul, ci și, într-un fel, sensul acesteia. Am de asemenea personaje care cântă sau chiar compozitori. Spre exemplu, Șostakovici – fapt real, el chiar a fost la Ruse, în 1957 și în 1962. E un fapt de care eu mă folosesc într-una dintre povestirile mele. Îmi place să iau uneori cîte un fragment de istorie reală și să îl plasez în textele mele, așa, ca un fundal, ca o notă de pastel. Nu ca să povestesc istoria – căci mie nu îmi place să povestesc istoria -, ci pentru a povesti un anume timp. Este altceva decît relatarea istorică; a povesti un timp e a povesti despre un duh al unor epoci, al unor ani. Nu rescriu istoria, ci vreau să o înțeleg, lucrând cu umbrele pe care le reflectează istoria. Folosesc însă faptele istorice ca pe o apă – nu de puține ori, murdară – în care botez personajele mele.
Apropo de titlul uneia dintre cărțile dumneavoastră, ce… amintiri despre apă aveți?
Ooo. Multe. Sunt amintiri despre apă peste tot și par că au fost tot timpul cu mine.
De fapt, întrebarea e: ce e apa în literatura dumneavoastră? Asta vreau să vă întreb cu adevărat…
Probabil că e cel mai pregnant personaj comun. Apa, trebuie să vă spun, este primul lucru pe care eu mi-l amintesc. E prima mea amintire. Când ești foarte mic și dacă stai pe malul Dunării și privești, vă dați seama cît de mare vi se pare? Pare că e ocean, nu? Cum se spunea popular: Dunărea mi-a făcut nodul vieții și eu, pe lîngă acest nod, am început să îmi împletesc viața. Dar e mai mult, legat de Dunăre: eu nu îmi pot imagina viața mea fără Dunăre, respir prin ea cumva. Așa cum există ”iubirea vieții”, la fel pot spune că există ”fluviul vieții”, iar fluviul vieții mele e Dunărea. Asta, vorbind personal. Dincolo de mine, apa e o mare metaforă. Apa e prima și cea mai mare stihie din care a fost creată lumea. Apa stă la începutul începuturilor. Deci, fiecare amintire despre apă, cum spune C. G. Jung, este foarte veche. Un vis cu apă atinge straturile cele mai de jos al subconștientului. Pe de altă parte, fiind râu, fluviu de la fapt, Dunărea e și locul în care nu poți să te scalzi de două ori. Te scalzi o dată și dacă vrei să repeți, nu mai poți să faci așa ceva; nici rîul nu mai e același, nici tu nu mai ești același. Apa, mai ales apa care curge e și ceasul acela care ne măsoară cît mai avem. Deci, apa e și timp. Bineînțeles că e și timp. Da: apa este personajul principal al operei mele literare. Apa aceasta care uneori vine de niciunde, vine din cer și care s-a urcat acolo. Dacă apa, Dunărea sau oricare altă apă, se urcă la cer, e într-o zi pe pământ și, dintr-odată, se urcă la cer și apoi revine, sub forma ploii, pe pământ, oare omul nu face și el același lucru? Nu mergem și noi undeva, la cer? Și nu rămînem aici, sub alte forme?
Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu