„Cred că, atunci când asistaţi la o catastrofă – o explozie, să zicem –, există doar trei opţiuni principale. Prima: să o luaţi la goană cât vă ţin picioarele, iar cei care nu pot fugi n-au decât să ardă. A doua: să-i trimiteţi o scrisoare foarte indignată editorului ziarului dumneavoastră, cerând ca vinovaţii să fie daţi afară din serviciu. Sau să organizaţi o manifestaţie. A treia: să aduceţi o găleată cu apă şi să o aruncaţi peste foc, şi dacă nu aveţi găleată să aduceţi un pahar, şi dacă nu aveţi pahar să aduceţi o linguriţă – tot omul are o linguriţă. Da, ştiu că o linguriţă e mică, iar focul e imens, dar suntem milioane de oameni, şi fiecare are o linguriţă. Ei bine, aş vrea să fondez Ordinul Linguriţei. Mi-ar plăcea ca aceia care îmi împărtăşesc atitudinea – nu fuga, nu scrisoarea, ci linguriţa – să poarte întotdeauna la rever o linguriţă, ca să ştim că suntem în aceeaşi mişcare, în aceeaşi frăţie, în acelaşi ordin, Ordinul Linguriţei. Aceasta este filozofia mea, într-un cuvânt – sau într-o linguriţă, cu voia dumneavoastră.” Sunt cuvintele lui Amos Oz dintr-unul dintre eseurile incluse în cartea sa intitulată Cum să lecuiești un fanatic (traducere de Dana Ligia Ilin, București, Editura Humanitas Fiction, 2011). Iar ele exprimă convingerea marelui scriitor care s-a stins la sfârșitul anului 2018 că micile acțiuni ale oamenilor obișnuiți pot face – nu uneori, ci întotdeauna! – mai mult decât discursurile politicienilor abili și, cu siguranță, mult mai mult decât declarațiile prea puternicilor zilelor noastre.
Considerat pe bună dreptate nu doar una dintre vocile de marcă ale literaturii israeliene contemporane, ci şi un serios candidat la Premiul Nobel pentru Literatură, care, din păcate, nu i-a fost acordat, Amos Oz (1939 – 2018) s-a impus rapid, mai cu seamă după marele succes al romanului Soţul meu, Michael (1968), pentru ca, ulterior să-și consolideze poziţia prin alte apariţii editoriale remarcabile, cum ar fi Odihnă desăvârşită (1982), Cutia neagră (1987) sau Aceeaşi mare (1999). Opera sa a fost tradusă în peste patruzeci de limbi, iar autorul a primit numeroase premii și distincții internaționale, printre care Premiul Goethe (2005), Premiul Grinzane Cavour (2007), Premiul Príncipe de Asturias pentru literatură (2007), Premiul Heinrich Heine (2008), Premiul Franz Kafka (2013). În România, Editura Humanitas Fiction i-a dedicat o serie de autor, coordonată de Denisa Comănescu.
În afara activității literare, Amos Oz a militat activ pentru pace în conflictul israeliano-palestinan, fiind un adept al soluției „celor două state” (fiind conștient pe deplin că nici o confruntare armată nu poate reprezenta soluția vreunei probleme – în paranteză fie spus, el însuși a participat la Războiul de Șase Zile din 1967, dar și la Războiul de Yom Kippur din 1973). Iată, în acest sens, ce spunea scriitorul la ceremonia de decernare a Premiului Méditerranée Étranger, la Perpignan, în Franța, în toamna anului 2010 (traducere de Rodica Grigore, revista Viața Românească, nr. 11-12/2010): „Arabii privesc Israelul evreilor şi nu ne văd drept ceea ce suntem – o tabără de refugiaţi pe jumătate isterici. Ci dimpotrivă, văd în noi braţul atotstăpânitor, arogant, opresiv şi exploatator al colonialismului european. La rândul nostru, îi privim pe arabi şi, în loc de a-i vedea ca pe tovarăşii şi fraţii noştri de suferinţă, îi considerăm urmaşii celor care ne-au persecutat în trecut – anitisemiţii. Nazişti care au mustaţă şi s-au mai bronzat, dar care sunt la fel de dornici să ne ucidă. Acest conflict dintre israelieni şi palestinieni este unul tragic. Este, într-adevăr, o tragedie, iar nu un western, deşi în Europa am observat că există, în general, tendinţa ca lucrurile şi realitatea să fie reprezentate în alb şi negru. La originea conflictului despre care vorbesc se află ciocnirea dintre dreapta şi stânga şi, adesea, este vorba despre o confruntare dintre un rău şi un alt rău. Palestinienii se află în Palestina pentru că Palestina este pământul palestinienilor, la fel cum Grecia este patria grecilor, iar Norvegia este a norvegienilor. Evreii israelieni se află în Israel pentru că nu au nici o altă patrie şi, ca naţiune, n-au avut niciodată o altă patrie în afara Ţării lui Israel. Palestinienii n-au unde să se ducă, şi nici israelineii n-au unde să se ducă. Teritoriul aflat în dispută este, cu totul, mai mic decât Olanda – şi totuşi nu există altă soluţie decât să fie împărţit în două state, Israel şi Palestina. Israelienii şi palestinienii nu se pot transforma în unul şi acelaşi popor care trăieşte în una şi aceeaşi ţară şi nu are rost să încercăm să-i forţăm să se înghesuie într-un soi de pat dublu după un veac de ură şi de violenţe. Nimeni n-ar fi îndrăznit să viseze, imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, transformarea Germaniei şi Poloniei într-o singură ţară. Evreii israelieni şi arabii palestinieni nu pot, în acest moment, să devină o mare, unită şi fericită familie în primul rând pentru că nu sunt şi n-au fost niciodată aşa ceva. Ci sunt, dimpotrivă, două familii nefericite şi tocmai din acest motiv este vital să împărţim casa în mai multe apartamente mai mici – la fel cum cehii şi slovacii au reuşit să facă fără a vărsa vreun strop de sânge. Diferenţele dintre poziţiile oficiale ale israelienilor şi palestinienilor la negocierile de pace nu sunt mici, însă e clar că ele sunt, acum, mai mici decât au fost vreodată de-a lungul acestui conflict vechi, deja, de un veac. E greu să fii profet, mai ales în Ierusalim – competiţia e acerbă! – însă daţi-mi voie să fac o mică profeţie: va veni o zi când vor exista o ambasadă israeliană în Palestina şi o ambasadă palestiniană în Ierusalim. Iar aceestea se vor afla la foarte mică distanţă una de cealaltă, căci una dintre ele va fi situată în Ierusalimul de Vest, capitala Israelului, iar cealaltă, în Ierusalimul de Est, capitala Palestinei. Extremiştii de ambele părţi vor continua să facă tot ceea ce pot pentru a împiedica ajungerea la un compromis şi la pace – dar pacea se va stabili oricum, deoarece marea majoritate a cetăţenilor celor două popoare doresc asta şi deoarece extremiştii nu sunt decât o minoritate, de ambele părţi.”
Luările sale de poziție împotriva fanatismului de orice natură l-au consacrat drept una dintre cele mai importante voci din spațiului public israelian, iar scriitorul nu a ezitat niciodată să aducă în discuție un subiect extrem de sensibil, și anume acela al extremismului, fie politic, fie religios ori naționalist. De multe ori acest fenomen, întâlnit în contexte diferite, poate fi dificil de recunoscut ca atare, luând forma bunelor intenții. Tocmai de aceea, este de părere Oz, trebuie să fim mereu vigilenți și să ne stabilim în minte, cu cât mai multă precizie, o hartă a răului pe care fanatismul îl poate produce. Convins că poate fi el însuși considerat specialist în „fanatism comparat” și, pornind de la experiența de viață într-o zonă a lumii deloc ferită de conflicte care au dat și continuă să dea naștere unor reacții și atitudini adesea extreme, Amos Oz abordează toate aceste aspecte și în volumul Dragi fanatici, cu o acuitate uimitoare a viziunii, pentru a schița cât mai expresiv portretul fanaticului, indiferent de natura lui sau de categoria în care ar putea fi încadrat din punct de vedere teoretic.
*
Atunci când vine vorba despre romanul israelian contemporan, cititorul este, în general, tentat să se gândească fie la experimentele narative sau la construcţia epică stratificată, prezente în multe dintre creaţiilor reprezentanţilor săi, de la David Grossman sau Zeruya Shalev, la A.B. Yehoshua sau Meir Shalev, fie la acele aspecte şi probleme abordate mai cu seamă în jurnalele de ştiri: violenţa din Orientul Mijlociu, tensiunile interetnice şi, în special, conflictele dintre israelieni şi palestinieni. În acest context, Amos Oz se individualizează încă de la primele texte publicate, nu atât prin nivelul strict tematic, cât mai cu seamă prin modul în care, pornind de la o serie de preocupări constante ale oamenilor de litere din acest spaţiu, reuşeşte să structureze un discurs aparte, deopotrivă tradiţional şi inovator la nivelul structurii, dar şi să sublinieze, cu fermitate şi precizie, multe dintre acele realităţi ori adevăruri (ale lumii israeliene şi nu numai!) pe care numeroşi contemporani ai săi le-au evitat cu grijă.
Aducând în discuţie romanul Cutia neagră, autorul spunea, încercând să definească modelul pe care îl utilizase, că respectiva carte, epistolară ca formă, reprezintă o meditaţie şi, deopotrivă, un efort de observare minuţioasă a condiţiei umane, totul fiind plasat într-un context israelian, dar fără ca el, ca autor, să fi dorit să transforme romanul într-o frescă a vieţii ori a societăţii israeliene de la finele anilor ‘80. Întrucâtva, acelaşi lucru poate fi spus şi despre cartea lui Oz apărută în 1994, Să nu pronunţi: noapte (traducere de Marlena Braester, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2010), unul dintre cele mai reușite texte ale sale. Desigur, protagoniştii de aici, Noa şi Teo, nu-şi scriu scrisori pe care să le trimită la mii de kilometri depărtare, aşa cum procedau personajele din Cutia neagră, în încercarea de a pune un diagnostic iubirii lor sfărâmate atât de brutal. Însă tema dorinţei (a nevoii) celor doi de a-şi evalua ori, mai precis spus, de a-şi reevalua sentimentele, este prezentă încă din primele pagini. Cu precizarea că, acum, totul este plasat într-un mediu familiar şi extrem de apropiat lui Oz: şi anume deşertul Negev, aflat în apropierea orăşelului Tel Keidar. (Iată, în paranteză fie spus, ce afirma autorul în cadrul ceremoniei deja citate, din anul 2010: „Locuiesc în Arad, un orăşel din deşert. De fapt, deşertul începe la depărtare de cinci minute de casa mea. Mă trezesc în fiecare dimineaţă la ora cinci şi ies să fac o scurtă plimbare prin deşert. Această plimbare mă ajută să am o viziune corectă asupra lucrurilor şi să păstrez proporţiile.”)
Având acţiunea situată, din punct de vedere temporal, în anul 1989, Să nu pronunţi: noapte se centrează în jurul cuplului format din Noa şi Teo – el, proiectant de succes, iar ea, cu cincisprezece ani mai tânără, profesoară de literatură la liceul din Tel Keidar, unde cei doi se retrăseseră din dorinţa femeii de a-şi trăi iubirea departe de lume şi aproape de liniştea deşertului. Numai că, uneori, liniştea aceasta se dovedeşte a fi prea mare şi prea profundă, iar lumea din jur, prea mică. Astfel că, după şapte ani, Noa şi Teo descoperă că, aproape fără să-şi dea seama, s-au înstrăinat, fiecare trăindu-şi separat singurătatea şi neîmplinirile şi aşteptând, la fel, separat, să mai treacă o oră, o zi sau o noapte din viaţa lor care, rămânând comună, nu mai poate fi nicidecum numită împreună. Dincolo de sentimentele fiecăruia, domnind impasibil peste toate şi peste întregul univers uman din Tel Keidar, deşertul e mereu acelaşi, uriaş şi impenetrabil, trimiţând, din când în când, vântul fierbinte să bântuie viaţa şi visele locuitorilor – mai cu seamă în nopţile de vară, cele în care Noa şi Teo stau treji, fiecare în altă cameră, fiecare la fel de singur, însă ambii incapabili – sau doar neîndemânatici – să mai regăsească bucuria micilor amănunte care, cu ani în urmă, îi apropiaseră şi dăduseră sens vieţii lor împreună.
Peisajul şi implicaţiile spaţiului au fost întotdeauna esenţiale în literatura modernă, iar Amos Oz are această excelentă intuiţie a atmosferei deşertului, cu toate semnificaţiile sale posibile, în primul rând capacitatea unui astfel de mediu de a sublinia absurdul existenţial sau dificultatea unei reale comunicări în cuplu, subliniind parcă în fiecare pagină destinul comunităţii din orăşelul ars de soare şi supus, nu o dată, risipirii în simpla mecanică a cotidianului. Paradoxul apare chiar aici: pentru a scăpa de rutina vieţii din capitală, Noa şi Teo s-au refugiat la capătul lumii, însă nu sunt feriţi de pericolele care ameninţă să le transforme iubirea în obişnuinţă. Aşa ia naştere tensiunea care străbate cartea şi copleşitorul sentiment care cuprinde cititorul în faţa acestei poveşti aparent atât de banale, dar pe care Amos Oz ştie cum s-o transforme într-o istorie semnificativă, exact prin obişnuitul situaţiilor pe care el însuşi, ca autor, mizează cel mai mult.
Neştiind cum să facă faţă situaţiilor cu care, pe neașteptate, încep să se confrunte, Teo rămâne departe de Noa, dar suferind alături de ea, însă simţind-o cum se îndepărtează cu fiecare clipă. Părerile celor doi devin, treptat, divergente, nu mai găsesc nici o plăcere în ceasurile petrecute împreună. Să fie doar diferenţa de vârstă de vină? se va întreba Teo. Să fie, oare, vorba despre nevoia lui Teo de a-şi afirma, tacit, superioritatea, lăsând-o să greşească şi să eşueze? se va întreba Noa. Arta lui Amos Oz constă în capacitatea sa de a surprinde toate aceste întrebări, nu întotdeauna formulate până la capăt de protagonişti şi, deopotrivă, de a-şi face cititorul să mediteze şi asupra aspectelor delicate ale unei căsnicii sau ale vieţii de cuplu. Noa şi Teo vor descoperi, finalmente, calea de a vorbi din nou unul cu celălalt şi de a-şi spune lucrurile care contează. Cum? Nu doar ascultându-se unul pe altul sau ascultându-şi tăcerile, ci găsind în ei înşişi şi în amintirea iubirii lor, puterea de a-şi asculta, în tăcerea deşertului, care, în nopţile de vară, pare a le pătrunde în casă şi în suflet, gândurile nerostite. Şi de a-şi înţelege, astfel, unul altuia, singurătatea, rănile nevindecate şi nevoia de afecţiune şi de tandreţe.
Ceea ce s-a observat, poate, mai puţin în studiile critice care au fost dedicate prozei sale, este însă uluitoarea capacitate a lui Amos Oz de a aduna şi de a pune alături, recompunând, astfel, din fragmente disparate, resturile unei căsnicii din care nu au lipsit în trecut afecţiunea şi pasiunea, dar care, cu toate acestea, s-a destrămat. Noa și Teo, la fel ca Ilana şi Alec din Cutia neagră (traducere de Marlena Braester, București, Editura Humanitas Fiction, 2012), de pildă, au disperată nevoie unul de celălalt, chiar şi după ce simt că le e imposibil să mai comunice unul cu celalalt. Pe de altă parte, protagoniștii din Cutia neagră se redescoperă în calitate de cuplu tocmai meditând până la capăt asupra consecinţelor rănilor pe care şi le provocaseră unul celuilalt. Şi, mai important, având răbdarea de a sta de vorbă. Chiar dacă, acum, a sta de vorbă înseamnă a-şi scrie lungi scrisori transatlantice, pentru a-şi mărturisi lucrurile esenţiale pe care, prea tineri, prea orgolioşi sau prea grăbiţi în anii căsniciei, nu ştiuseră cum să şi le spună vreodată. Se structurează astfel o adevărată arheologie a sentimentelor celor doi şi se evaluează cu atenţie efectele procesului de adevărată eutanasiere a pasiunii pe care Ilana şi Alec l-au iniţiat fără a-i bănui consecinţele reale. Iar „cutia neagră” pe care cei doi o descoperă, finalmente, nu va fi un posibil viitor mai mult sau mai puţin luminos împreună, ci capacitatea de a înţelege şi de a ierta, de a da, în acest fel, măcar amintirii şansa de a rămâne frumoasă. Romanul stă sub semnul unui lirism de profunzime, excelente fiind mai ales descrierile Ierusalimului noaptea sau ale zilelor caniculare din deşert.
În Să nu pronunți: noapte, deşertul devine chiar un adevărat personaj al romanului, prezent la tot pasul – şi, întotdeauna, în momentele esenţiale ale evoluţiei lente a conflictului, Amos Oz fiind apropiat, tocmai pe acest temei, de marii romancieri care au avut intuiţia importanţei atmosferei, de la William Faulkner la Saul Bellow. Mai mult decât atât, acest deşert fierbinte şi vântos e singurul care acompaniază vocile protagoniştilor. Cartea este compusă din mai multe capitole, nenumerotate şi lipsite de titlu, care îi au ca naratori pe cei doi eroi ai acestei noi poveşti despre dragoste şi întuneric, atât de specifică pentru maniera lui Oz de a scrie. Fragmentele relatând, adesea, aceleaşi întâmplări, dar privindu-le din unghiuri diferite, au darul de a orchestra un inedit dialog mut, dimensiunea muzicală a textului fiind în afara oricărei îndoieli. În plus, vântul, cerul albastru, căldura de la amiază, la fel ca şi străzile oraşului, aleile cimitirului sau micile metehne ale celor nouă mii de locuitoril din Tel Keidar sunt prezente la tot pasul, conturând un univers romanesc extrem de semnificativ şi de pregnant în contextul prozei ultimelor decenii. Acesta e acompaniamentul de fond care evidenţiază duetul solitar al celor doi protagonişti, duet care abia în final se va transforma în adevărat dialog. Tot în apropierea deşertului şi în preajma vântului său, care, în cele din urmă, nu va mai împrăştia gândurile şi sentimentele celor doi, ci le va aduce laolaltă, sub semnul unei regăsiri lipsite de spectaculozitate sau de asperităţi – şi care, aici, pare cel mai normal lucru din lume şi, de altfel, singurul care li se putea întâmpla lui Teo şi Noa. Cei care nu vor mai încerca să-şi explice de unde a pornit şi cum de s-a încheiat criza prin care au trecut, ci se vor mulţumi să se bucure de prezentul redescoperirii capacităţii (iubirii) lor de a depăşi obstacolele, convinşi, aşa cum va spune Noa la un moment dat, reluând o idee a unei eleve, că „cel mai puţin ştiu oamenii despre dragoste”, dar şi că cine reuşeşte să ofere celuilat un strop de căldură, va primi în dar, la rândul său, tandreţe.
Structura unui alt roman al lui Oz, Odihnă desăvârşită, apărut în anul 1982 (traducere de Marlena Braester, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2011), se foloseşte, pe de o parte, de opoziţiile stabilite între protagonişti (Ionatan – cel care vrea să plece din kibbutzul Granot, convins că, dacă va rămâne acolo, va fi pentru totdeauna prizonierul comunităţii, al familiei sale şi al unor idei în care nu crede şi pe care le consideră învechite; Azaria – cel care vrea să rămână în Granot şi să-şi descopere adevărata identitate, integrându-se într-o comunitate pe care o priveşte ca fiind apropiată de idealurile sale; apoi Iolek – secretarul kibbutzului, marcat de importanţa trecutului, opus lui Shrulik – cel care îi urmează în funcţie, având o viziune mai cuprinzătoare şi o mai mare capacitate de a stabili un dialog cu generaţiile tinere), iar pe de altă parte de un subtext biblic, pe care autorul îl va nuanţa mult, dar va menţine situaţia fundamentală din istoria sacră ai cărei protagonişti sunt Saul, Ionatan şi David. Toate acestea sunt integrate în viziunea de ansamblu a textului lui Oz, care a încercat și aici să anuleze clişeele de gândire conform cărora arabii ar fi prin excelenţă răi, iar evreii ar fi întotdeauna buni. În romanul acesta, scriitorul are în vedere acest aspect, pe care îl tratează pornind de la tensiunile tot mai evidente între generaţia întemeietorilor Israelului şi descendenţii lor. Amos Oz este, şi aici, un excelent analist al mecanismelor infinitezimale ce duc la destrămarea unei căsnicii – fie ea şi aparent liniştită –, dar, deopotrivă, un autor care ştie să indice, cu subtilitate şi înţelegere, unde poate găsi fiinţa umană necesarele puncte de sprijin în vălmăşagul lumii contemporane şi, în egală măsură, să sugereze, fără accente false, că renaşterea spirituală ori redescoperirea afecţiunii într-un cuplu aparent înstrăinat sunt întotdeauna posibile.
Acţiunea începe în iarna anului 1965, când e tot mai clar că o parte însemnată a celei de-a doua generaţii din Granot nu se mai regăseşte în modul de viaţă impus de cei mai în vârstă. Familia secretarului de kibbutz, Iolek, stă mărturie pentru această realitate: Amos, mezinul, alege cariera militară, nu atât pentru că spiritul cazon l-ar caracteriza perfect, ci mai mult ca să scape de destinul de agricultor, iar Ionatan, fiul cel mare, nu mai vrea să facă ceea ce alţii consideră că e bine ca el să facă (ori trebuie ca el să facă), ci încearcă să afle cine este cu adevărat şi să-şi croiască destinul aşa cum doreşte. Numai că asta înseamnă să-i rănească pe cei care-i sunt cei mai apropiaţi, părinţii şi soţia sa, frumoasa Rimona, afectată, la rândul ei, de neputinţa de a avea un copil. Cu toate acestea, el va pleca – şi nu oriunde, ci în deşert, visând chiar să ajungă la Petra, în Iordania, pentru a regăsi, acolo, strălucirea pierdută a unei vechi metropole. Şi pe el însuşi. Iar Azaria decide, în ciuda opoziţiei iniţiale a localnicilor, să se stabilească el în kibbutz, ajungând ca, după un timp, să suplinească în mai multe feluri absenţa lui Ionatan – chiar în sufletul şi în viaţa Rimonei. Ceea ce, în cazul multor altor autori contemporani ar fi putut să se transforme într-o soluţie facilă, a unei substituţii formale, devine, în cazul lui Amos Oz, excelent studiu psihologic, dar şi reactualizare a modelului biblic. Odihnă desăvârşită este şi o evaluare a opoziţiei contrariilor şi a semnificaţiilor acesteia în Israelul contemporan, dar şi o sinteză a numeroaselor tendinţe divergente care au determinat profilul aparte al acestei lumi în ultimele decenii.
Aşa cum se va întâmpla şi în romanele de mai târziu ale lui Amos Oz, căsniciile pe care le prezintă, aici, sunt surprinse într-un moment în care protagoniştii simt că nu mai prea au ce să-şi spună, că se plictisesc şi că momentele de singurătate în doi sunt tot ce a mai rămas din vechea pasiune pe care nu mai ştiu cum să o aducă la viaţă. Mariajul lui Iolek şi al Havei nu e prea diferit de cel al lui Ionatan şi al Rimonei, numai că, în cazul părinţilor, niciunul nu mai are temeritatea sau dorinţa de a face vreo schimbare. Pe când Ionatan e convins că e căsătorit cu un tablou care nu-l înţelege, iar nu cu o femeie, pierzând, însă, din vedere, că şi Rimona ar putea să simtă la fel… Astfel apar frustrările şi incapacitatea celor doi de a mai comunica dincolo de banalele conversaţii cotidiene (situaţia fiind asemănătoare cu cea descrisă în Să nu pronunţi: noapte): „Rimona şi Ionatan vorbeau puţin unul cu celălalt, strictul necesar, să se certe nu aveau motiv, iar alte lucruri aproape că nu aveau să-şi spună. […] În întuneric ea ştia că el nu doarme. El ştia că ea ştie. Amândoi ştiau şi tăceau.” Cu o viziune apropiată, în unele momente şi în anumite fragmente ale textului, de cea a lui Toni Morrison, Amos Oz utilizează tehnica punctului de vedere şi efectele polifoniei controlate, pentru a oferi cititorului o imagine cât mai exactă (nu neapărat şi cât mai frumoasă!) a prezentului, a cărui înţelegere adecvată poate determina o mai corectă evaluare a trecutului, dar şi o altă concepţie asupra viitorului. Căci pacea perfectă şi odihna desăvârşită vor fi atinse doar atunci când oamenii vor şti să se împace cu lumea în care trăiesc, cu cei din jur – şi mai cu seamă cu ei înşişi.
Devenit celebru după publicarea romanului Soţul meu, Michael, Amos Oz a experimentat în mod constant de-a lungul anilor, atât la nivel narativ, cât și la cel stilistic, mai cu seamă după apariţia, în anul 2002, a textului cu puternice accente autobiografice, Poveste despre dragoste şi întuneric (traducere de Dana Ligia Ilin, București, Editura Humanitas Fiction, 2008). Dragostea şi întunericul sunt cele două forţe care dau viaţă acestei extraordinare poveşti. Scriitorul ne poartă într-o călătorie insolită şi seducătoare prin copilăria şi adolescenţa lui petrecute pe străzile toropite de căldură din Ierusalimul anilor ‘40 – ‘50, prin istoria tumultuoasă a Israelului aflat la răscrucea vremurilor şi prin agitația vieţii de familie alături de o mamă romantică şi visătoare şi de un tată logic şi sobru, antrenaţi în nesfârşite discuţii intelectuale. Vorbind despre propriul trecut, Amos Oz va sublinia, de altfel, aceste aspecte și în discursul ținut în toamna lui 2010: „Mă consider o fiinţă mediteraneană, o persoană care a trăit mereu în mijlocul unor ţinuturi ale măslinilor şi ale cerurilor albastre, printre izvoare şi livezi de pomi fructiferi, alături de deşert, de mare, de vestigii străvechi şi de amintiri nepieritoare. Părinţii mei se considerau europeni, iar eu mă consider mediteranean. Majoritatea locuitorilor Israelului provin din zone mediteraneene ori s-au născut chiar pe ţărmurile Mării Mediterane. Prin temperamentul lor, prin exuberanţa, pofta de viaţă, entuziasmul şi căldura lor, israelienii par desprinşi dintr-un film al lui Fellini, iar nu dintr-unul al lui Ingmar Bergman.” Prins între cele două lumi, cea dinăuntrul şi cea din afara căminului părintesc, micul Amos se simte apăsat de greutatea trecutului şi a prezentului, iar prin ochii lui de martor inocent şi curios luăm parte la naşterea unei naţiuni. Iar dacă Rime despre viaţă şi moarte, datând din 2007 (traducere de Ioana Petridean, București, Editura Humanitas Fiction, 2009), era o (auto)evaluare nu o dată sardonică a artei scriitoriceşti, Deodată, în adâncul pădurii va adopta tonul unui soi de complicat basm contemporan, prezentând o lume rurală părăsită, în mod aparent inexplicabil, de toate păsările şi animalele.
Romanul Scene de viaţă campestră, publicat în 2009, (traducere şi note de Ioana Petridean, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2011), nu este, aşa cum titlul ne-ar putea face să credem, un elogiu adus paşnicei existenţe rurale, ci o meditaţie profundă asupra unor probleme spinoase nu doar dintr-o zonă rurală, nu numai din Israel, ci în general, ale lumii contemporane. Mica localitate Tel Ilan datează de o sută de ani iar pentru întemeierea ei niciun arab nu a fost silit să părăsească zona. Aici, turiştii au senzaţia că nu se găsesc în lumea israeliană, aflată de atâtea ori sub semnul violenţei, ci în sudul Franţei, în Provence, sau chiar în minunata Toscana. Cel puţin aşa afirmă unul dintre cei ce ajung aici, o persoană tentată să observe mai cu seamă casele vechi şi, aparent, pline de farmec de pe străduţele înguste, sau vilele cochete din cartierele mai noi, cu grădini pline de muşcate şi oleandri în floare. Dincolo, însă, de aceste detalii – frumoase, fără îndoială, şi care par a ne duce cu gândul la viaţa minunată a celor care trăiesc departe de marile şi zgomotoasele aglomerări urbane – se află întotdeauna şi altceva. Iată cum își descria autorul însuși universul ficțional: „Personajele trec dintr-un text în altul, astfel încât se întâmplă adesea ca protagonistul unei povestiri să reapară, în postură de personaj secundar, în povestirea următoare. În acest fel se constituie, pe îndelete, întreaga ţesătură a societăţii din localitatea respectivă. Iar micul univers al fiecărei povestiri se alătură celorlalte pentru a construi, în ansamblu, ţesătura completă a vieţii din Tel Ilan. Prin urmare, cartea poate fi citită ca un roman compus din mai multe secţiuni, un roman centrat pe spiritul locului, un roman despre o anumită localitate care se schimbă văzând cu ochii – şi, de fapt, chiar în faţa ochilor noştri, ca cititori, devenind, pe parcurs, mai puţin un sat de agricultori şi din ce în ce mai mult unul al proprietarilor de pensiuni, al turiştilor şi al amatorilor de chilipiruri. Tel Ilan e produsul propriei mele imaginaţii, însă Israelul numără mai mult de zece localităţi rurale mai vechi de o sută de ani, iar unele dintre acestea pot să semene puţin cu acel Tel Ilan pe care l-am descris în carte.”
Pornind, în linii foarte generale, de la acelaşi gen de univers aflat la depărtare considerabilă de aglomeraţia oraşelor, utilizat în Deodată în adâncul pădurii (traducere de Dana Ligia Ilin, București, Editura Humanitas, 2010), Amos Oz nu descrie, în Scene de viaţă campestră, doar locuri frumoase, ci dimpotrivă, utilizează numai acele detalii absolut necesare creionării unui spaţiu provincial în care toţi locuitorii se cunosc de când s-au născut şi fiecare ştie perfect care sunt problemele celorlalţi. Tel Ilan este o comunitate închisă, unde mai nimeni nu vorbeşte despre lucrurile cu adevărat importante, iar marile adevăruri sunt întotdeauna doar sugerate. Acestea sunt resorturile atmosferei realizate perfect, pentru accentuarea căreia autorul mizează pe câteva figuri relativ cunoscute cititorilor obişnuiţi cu maniera sa de a scrie: cupluri în care partenerilor le e imposibil să-şi (mai) spună ceva, părinţi în vârstă, capricioşi şi temători, îngrijiţi de copii ce încearcă să-şi ascundă resentimentele şi exasperarea, intelectuali care consideră locul în care îşi duc viaţa un adevărat capăt al lumii (doctoriţa Ghili îşi aşteaptă în staţie nepotul plecat la Tel Aviv, care, desigur, nu va veni, ci va fi prezentat aşteptându-şi, la rândul său, soţia). Ne aflăm pe teritoriul creaţiilor de până acum ale lui Amos Oz, însă, deopotrivă, pe acela al prozei lui Cehov, unul dintre scriitorii pe care Oz i-a admirat dintotdeauna. Iar ecourile cehoviene se întâlnesc la tot pasul în paginile acestei cărţi, atât în ceea ce priveşte notele sale melancolice, cât şi accentele de comedie de situaţie: primarul este părăsit de soţie, unul dintre locuitori e convins că palestinienii construiesc un tunel ce trece chiar pe dedesubtul casei sale, altul crede că descendenţii săi uneltesc pentru a-i lua casa şi a o înstrăina, mai târziu.
Dincolo, însă, de firul narativ, în majoritatea textelor incluse în acest volum domneşte o atmosferă de fabulă sumbră, câtă vreme toate lucrurile par a se metamorfoza odată cu asfinţitul, oraşul devenind, parcă, altul, după ce cad umbrele înserării. Iar notele caracteristice, acum, sunt alegorice sau lirice, în funcţie de situaţia prezentată, autorul afirmând că, la fel ca şi în Aceeaşi mare, a încercat să creeze, în Scene de viaţă campestră, mai multe naraţiuni care, privite în ansamblu, să funcţioneze după principiul unei suite muzicale camerale. Faptul este evident mai cu seamă în Săpători, una dintre cele mai reuşite povestiri din întregul volum. Aici, Rahel, văduvă încă tânără, profesoară de literatură, îl îngrijeşte pe tatăl său, fost membru al Knessetului, care începe să se plângă că liniştea casei sale e tulburată de un suspect zgomot, care se înteţeşte pe zi ce trece şi care îl face să fie convins că o echipă de muncitori desfăşoară lucrări de excavaţie sub locuinţa sa. Însă şi chiriaşul arab al celor doi aude aceleaşi zgomote, de unde rezultă, evident, o creştere a tensiunii care exista, şi aşa, de la bun început, între cei doi. Deşi având acţiunea plasată în Israelul zilelor noastre, cartea aceasta a lui Oz aduce rareori în discuţie în mod deschis conflictul dintre israelieni şi palestinieni, iar Săpători se individualizează şi în acest sens, determinându-ne să ne amintim ideile expuse de autor într-un eseu publicat în 1967 (în care afirma că până şi o ocupaţie ce nu poate fi cu niciun preţ evitată este o ocupaţie care în cele din urmă va distruge) sau de frecventa sa susţinere a unei soluţii paşnice pentru problema care i-a sfâşiat atâţia ani ţara, şi anume crearea a două state pentru cele două comunităţi în conflict.
Unii critici s-au întrebat, pornind de la exemplul acesta, dacă povestirile din Scene de viaţă campestră ar trebui interpretate ca ficţiuni prin excelenţă sau dimpotrivă, ca un soi de fabule (cu accente) politice, vizând probleme stringente ale actualităţii, fără să ţină prea mult seama de faptul că autorul ezită să ofere o cheie de lectură unică, decis să lase mai multe posibilităţi interpretării fiecărui text. Tehnica sa este remarcabilă, mai ales dacă avem în vedere ambiguitatea (ori ambiguizarea voită) a unor secvenţe – sau, dacă nu, rezolvarea cumva in extremis a aşteptării frustrate a cititorului. Astfel, zgomotul auzit de tatăl lui Rahel, săpătura cea exasperantă, ar putea fi, la fel de bine, după cum fiica sa chiar afirmă, doar efectul frământărilor conştiinţei încărcate a fostului politician. În plus, din depărtare, din munţi, se aud uneori focuri de armă; dar sunt ale vânătorilor, nu ale combatanţilor din vreun conflict. În cuvintele lui Amos Oz, „În fiecare din aceste povestiri există ceva straniu şi neliniştitor, ceva ce rămâne nerezolvat (niciodată nu mi-au plăcut finalurile închise). În spatele fiecărei povestiri se ascunde alta, una subterană, care se iveşte sau doar este sugerată către finalul textului. Aceasta nu este o carte de alegorii politice şi nici nu vorbeşte direct despre situaţia actuală a Israelului. Nu se referă la evrei şi arabi şi nici la evreii religioşi sau la cei nereligioşi. Însă e ca şi cum fiecare din aceste texte ar păşi pe o suprafaţă subţire, pe o crustă abia închegată, dedesubtul căreia sălăşluiesc forţe întunecate – există pretutindeni acest sentiment.”
Lumea descrisă în cele opt povestiri – unde personajele reapar, îmbogăţite cu noi nuanţe, lectura globală oferind noi semnificaţii fiecărui text în parte – este, aparent, liniştită. Însă e atât de liniştită, încât, pe dată, sentimentul insecurităţii sau presentimentul unei catastrofe se insinuează. Desigur, cu o sută de ani în urmă liniştea era reală, întemeitorii îşi puteau cultiva pământul netulburaţi şi îşi puteau construi casele, însă prezentul e marcat de forţele modernităţii, care ameninţă să distrugă nu doar pacea zonei, ci însăşi existenţa oamenilor. Chiar dacă pretutindeni vezi flori împodobind grădinile şi dând senzaţia unei fericiri perpetue, în aproape fiecare casă locuieşte câte un vârstic care se teme că va fi deposedat de lucrurile care, fie şi vechi, dau sens unei existenţe altfel atât de monotone. Vom observa, apoi, că mai toate personajele din povestirile acestea sunt nefericite şi situate mereu sub semnul solitudinii, de la deja amintita Rahel, din Săpători, la Arie Tzelnik, din Moştenitorii sau la protagoniştii din Cântăreţi sau Abandonaţi – căci fiecare îşi trăieşte singurătatea în felul său: unii sunt singuri, alţii doar se simt singuri (şi niciodată nu se ştie ce este mai greu!), altora le-au plecat toţi apropiaţii, unii jelesc copii prea de timpuriu decedaţi, iar cei mai mulţi par captivi în mrejele unor vieţi care le rămân străine şi care le dau întotdeauna senzaţia că trec pe lângă ei fără să-i lase să le şi trăiască. În ciuda titlului, nu avem, deci, de-a face nicidecum cu pitoreşti scene de familie şi nici cu pastorale tablouri, ci dimpotrivă, cu o extraordinară evaluare a efectelor pe care teama şi incapacitatea de a mai comunica le au asupra oamenilor. Nu doar asupra oamenilor din Tel Ilan, Amos Oz subliniind chiar, în acest sens, că problemele personajelor descrise aici sunt, în fond, universale.
Citită astfel, şi ultima povestire din carte, Într-un loc îndepărtat, în alte vremuri, primeşte o nouă semnificaţie. Căci, după încă o sută de ani, în localitatea altădată înfloritoare sau cel puţin fermecătoare totul s-a degradat, iar într-un astfel de mediu mai poate supravieţui doar partea cea mai întunecată a vechii comunităţi. Fabulă apocaliptică, nouă variantă a unui Macondo în cheie israeliană distrus definitiv de nesăbuinţa oamenilor incapabili să mai aibă răbdare unii cu ceilalţi şi deloc dispuşi să se mai asculte unii pe ceilalţi până la capăt? Câte ceva din toate acestea – şi, desigur, ca întotdeauna în cazul prozei lui Amos Oz, şi ceva pe deasupra. Dovadă că, până şi atunci când toate inimile par a fi împietrit şi totul pare a fi căzut în degradare, mai există o rază de speranţă, o şansă de salvare, deci o soluţie, fie ea şi parţială: să faci armele să tacă prin intermediul muzicii, iar dacă armele nu pot fi reduse la tăcere definitiv, măcar să ştii cum să cânţi mai tare. Sau, după cum se exprima autorul însuși, în încercarea de a explica această excelentă carte, în câteva cuvinte care definesc, succint, întreaga sa operă: „În ciuda tristeţii, singurătăţii şi a acestui sentiment al declinului şi degradării, nu este vorba de o scriere menită să exprime deznădejdea. Protagonistul fiecărei povestiri nu încetează nici o clipă să caute câte ceva. Ei caută, în general, ceva ce au pierdut, însă nu-şi dau seama exact ce au pierdut. Şi încearcă să găsească acel ceva în pivniţe şi în poduri, în zidurile caselor şi în livezi întunecate, fiind mereu aflaţi în căutarea acelui lucru despre care nici măcar nu ştiu că le lipseşte, dar pe care niciodată nu renunţă să încerce să-l identifice. Cu adevărat, putem spune că toţi caută acel ceva pe care fiecare îl ascunde de sine însuşi. Fiecare personaj are un secret, însă nici unul nu ştie care este acesta. Cititorul poate doar să presupună, deoarece povestirile nu oferă nici un răspuns. Astfel că cititorul este invitat să călătorească alături de protagoniştii din Scene de viaţă campestră şi să caute împreună cu ei ceea ce aceştia au pierdut – şi, poate, chiar şi ceea ce el însuşi, cititorul, a pierdut la un moment dat.”