Astă seară: Maia Morgenstern
Cu ocazia împlinirii a 25 de ani de când se joacă la Teatrul Evreiesc de Stat vestitul spectacol Astă seară: Lola Blau, cu Maia Morgenstern în scenă timp de vreo 90 de minute și cu un succes afirmat și repetat și mai ales meritat, a avut loc un fel de spectacol festiv, dacă așa ceva poate să existe. Maia Morgenstern a fost în forma ei cea mai bună, a schimbat nu doar rochii și trenciuri, ci și înfățișări, după împrejurările vieții personajului și voci.
Lola Blau este o tânără evreică din Austria, interesată numai să joace teatru, să cânte și să danseze, fără a avea habar de ceea ce se petrece în jurul ei. Și se petreceau multe, căci Georg Kreisler, creatorul personajului și al povestirii dramatice și muzicale, a ales anul 1938, chiar înainte de anschluss, pentru momentul când Lolei Blau i se oferă un contract la Teatrul Național din Linz. Ea își cântă, acompaniată la pian de Tatiana Moroșanu și îmbăcată ca o fată cuminte din acea vreme, într-un deux pièces banal, aproape uniformă de gardiancă de lagăr, bucuria că în sfârșit va putea să facă ce-i place ei mai mult, să bucure oamenii cu vocea ei și cu mișcările ei. Numai că, exact atunci își găsește și Hitler să-și invadeze patria natală, ceea ce-i face pe conducătorii teatrului din Linz să se răzgândească. Iubitul Lolei o sfătuiește să fugă în Elveția, unde va veni și el în scurtă vreme, ea o face, dar el nu mai ajunge, aflăm spre sfârșit că a fost prins și închis într-un lagăr de concentrare, ea rămâne un timp la Basel, de unde cere o viză pentru America, paradisul tuturor exilaților lumii în acei ani (și-n cei de azi pentru hondurasieni, mexicani etc.), cam ca Europa contemporană pentru africani și arabi, o primește exact când era somată să părăsească Țara Cantoanelor și primește și acolo un angajament pe o scenă din New York, deducem. Cum în America n-a putut să ajungă Hitler cu anschlussurile lui, contractul rămâne în vigoare și iat-o pe Lola Blau alt om, altă femeie, cu altă voce, altă mișcare, alt personaj, adaptat la gusturile noii lumi căreia trebuie să-i facă față. Ea rămâne în continuare străină de ce se întâmplă în lume, familia ei este probabil în lagăr, probabil gazată, dar ea cântă și dansează, ca o tânără care-și poate trăi visul devenit realitate. Iar Maia Morgenstern este, din nou, plină de viață, plină de aplomb și în acest rol, cu alte veșminte, mai puțin acoperitoare, cum era moda vremii pe scenele americane de cabaret, căci trebuia să spun, totul se petrece într-un cabaret, iar cântecele sunt specifice genului și vremii. Astfel încât autorul piesei, mai precis al musicalului și one-woman-show-ului, poate trece rapid peste o istorie întreagă, peste o tragedie întreagă, sugerând de altfel cu ocazia asta și indiferența tinerei eroine față de cele ce se întâmplă în afara cabaretului ei, ca și cum ea singură și-ar fi scris istoria. Este găsită de Leo, iubitul ei dispărut cinci ani, acesta îi scrie și o cheamă la Viena, ea revine, cântă și dansează și aici, altă lume, alt personaj, dar tot Lola Blau firește, numai că arborând o altă mină, deloc influențată nici aceasta de tragedia poporului său. Viena, ocupată și ea un timp de armata roșie, scapă totuși, ca prin minune (chiar, prin ce minune?) de o ocupație de care Germania de Est n-a scăpat, astfel încât se poate relua viața dinainte și dansurile dinainte și cântecele specifice noului cabaret, în care, iarăși, Maia Morgenstern face figură de maestră.
Finalul apoteotic nu e, totuși, final, pentru că urmează un film unde apar creatorii spectacolului, cei de acum 25 de ani, printre care și regretatul Harry Eliad, director al TES până la dispariția sa din această lume, iar publicul are prilejul să ovaționeze încă o dată o actriță de virtuozitate pentru o creație remarcabilă.
Oxygen de Ivan Vîrîpaev
Într-un teatru improvizat undeva, într-o sală de la Centrul Creației Populare etc. din Piața Lahovary (București), se joacă un spectacol regizat și interpretat de Antoaneta Cojocaru și Daniel Pascariu. Cea dintâi cu binecunoscuta-i (pentru cei care văd teatru mai frecvent) mobilitate și expresivitate și sensibilitate, cel de-al doilea mai macho și mai imobil, cu o voce tunătoare când trebuie și, uneori, când n-ar trebui.
Piesa dramaturgului rus, deopotrivă regizor de teatru și film, este un fel de poem despre brutalitatea rusească de azi, foarte asemănătoare celei de pe la noi, povestea unei crime conjugale, edulcorată și parfumată cu citate biblice și metaforizări, îndoielnice după părerea mea, cum ar fi aceea cu plămânii care sunt, cică, „doi dansatori, dreptul și stângul” (sic), spusă la început de tânărul protagonist tinerei, protagoniste și ea, căci aici nu există personaje secundare, cum nu există nici decor propriu zis în spectacol, în afara unor draperii oblice și a unui pat care alunecă pe rotile la un moment dat în scenă, și preluată, apoi, de fata protagonistă, cea care îl interoghează la început pe el asupra idolului său. Răspunsul la această întrebare e cam stupid, căci e stupid să spui că sexul e idolul tău (asa îi răspunde el), mai precis obsesia, ceea ce nu-i deloc unul și același lucru cu un idol. Violența domestică e provocată, înțelegem dintre despletirile povestirii, de faptul că ucigașul iubește pe alta dar și de un fel de autism al său, care stă cu căștile pe urechi și nu-și aude nici amicii, derbedei ca și el, care strigă la el, indignați totuși de ceea ce a făcut. Avem, în treacăt, și aluzii la flagelul care bântuie în Rusia, vodca, dar care mai bântuie ea și prin alte părți și nu de ieri de azi, avem și aluzii la mizeria rusească modernă, dar totul înfășurat în această aură poetică și poetizantă care face povestea să dureze mai mult decât cele câteva fraze în care s-ar fi spus totul. O să spuneți că asta e arta (mă rog, Beniuc zicea că e când va izbi el cu barda – fiecare cu arta lui), într-adevăr, „dar însă totuși”, vorba lui Geo Dumitrescu.
Spectacolul Antoanetei Cojocaru și a lui Daniel Pascariu „are părțile lui” (citat din Gore Pirgu din Craii de Curtea Veche), este învăluit într-o muzică deloc asemenea celei de la locul crimei abominabile, mai precis în muzici alese cu grijă și gust, Intermezzo din Cavalleria Rusticana de Pietro Mascagni, Once Upon a Time in Paris de Erik Satie, Clair de Lune de Claude Debussy, Un Sospiro de Franz Liszt, Intermezzo din Manon Lescaut de Giacomo Puccini, pentru a sfârși en fanfare cu un Aznavour. Remarcabile sunt scenele de balet, aproape de nivelul profesioniștilor genului, care se dezlănțuie pe unele dintre aceste fragmente muzicale ce îmbogățesc substanța cam rarefiată a textului. Mișcarea este, la un moment dat, în primele scene, enervantă, cu schimbarea mecanică de poziție a celor doi protagoniști la fiecare replică, dar alunecarea în balet corectează totul, ba chiar dă ideea că mecanica inițială nu era decât o pregătire pentru ceea ce urma să devină armonie, muzică a corpurilor. Cu ceea ce mi-e greu să mă împac este apa de trandafiri aruncată în final cu îmbrăcarea fetei protagoniste în mireasă și a băiatului, protagonist – nu-i așa? – și el, cu ceva transparent sugerând puritatea. Final de film american, firește extrem de gustat de publicul din sala din Piața Lahovary. Dreptul publicului, nu-i așa? Este, cu toate hurducăturile povestirii despre atrocitatea crimei dintr-un orășel rusesc, o evoluție în ceea ce vezi, de la replica stupidă a sexului ca idol și până la gesturile finale, evocând cumva purificarea prin invocarea periodică a unora dintre cele zece porunci ale creștinătății, începând cu „să nu-ți faci ție idol” și continuând cu „să nu ucizi”, tocmai în momentul crimei povestite cu – parcă – plăcerea violenței, în amănunt, cum îi taie bărbatul nebun plămânii („cei doi dansatori”, puah!) cu lopata etc. etc. Poate că personajul feminin, nu cel ucis, ci cel de pe scenă, este acela care-l aduce pe tânărul cam tembel de la început la situația finală.