Tihna mea

De-acum prezentul nu mai poate fi căutat nici în calendar nici pe ceasul la care te uiți numai pentru a stabili propria legătură cu trecutul ori pentru a te îndrepta cu un simulacru de conștiință către viitor. Eu, lucrurile și oamenii care mă înconjoară suntem adevăratul prezent.

Prezentul meu este alcătuit și el din mai multe timpuri: iată un prim foarte lung prezent: abandonarea afacerilor. Durează de opt ani. O inerție emoționantă. Apoi există evenimente foarte importante care îl fracționează: căsătoria fiicei mele spre exemplu, un eveniment trecut de-acum care se integrează în celălalt prezent lung, întrerupt – sau poate reînnoit ori, mai bine, rectificat – de moartea soțului ei. Nașterea nepoțelului meu Umberto și ea îndepărtată întrucât adevăratul prezent în raport cu Umberto e dragostea pe care i-o port, o cucerire a sa de care el nici nu știe și crede că i se cuvine prin naștere. Dar, în general, oare crede ceva sufletul acela minuscul? Prezentul său, prezentul meu în raport cu el, este tocmai pasul lui mic și sigur întrerupt de spaime dureroase care sunt însă tratate de droaia de păpuși atunci când nu știe să obțină ajutorul mamei ori pe al meu, al bunicului. Prezentul meu e și Augusta așa cum e acum – sărăcuța! – cu animalele ei, câini, pisici și păsări și cu indispoziția ei permanentă de care nu vrea să se trateze cu hotărârea necesară. Face puținul pe care i-l prescrie doctorul Raulli și nu vrea să mă asculte nici pe mine – care cu o putere supraomenească am știut să înving aceeași predispoziție, decompensarea inimii-, nici pe Carlo, nepotul nostru (băiatul lui Guido) întors de puțin timp de la Univesitate și care din acest motiv cunoaște medicamentele cele mai moderne.

Sigur, cea mai mare parte a prezentului meu provine de la farmacie. Acest prezent a început într-o perioadă pe care n-aș ști să o determin cu exactitate dar care a fost în fiecare moment intersectată de medicamente și teorii noi. Unde e timpul când credeam că avusesem grijă de toate nevoile organismului meu înghițind în fiecare seară o doză serioasă de praf de liquerizia¹ compozită sau din acele bromuri simple sub formă de praf ori de lichid? Acum, cu ajutorul lui Carlo, am la dispoziție cu totul alte mijloace de luptă împotriva bolii. Carlo îmi spune tot ce știe, eu, în schimb, nu tot ceea ce îmi închipui fiindcă îmi e teamă ca el să nu fie de acord cu mine și să-mi distrugă prin obiecții tot castelul pe care l-am creat cu atâta efort și care îmi oferă o liniște, o siguranță pe care oamenii de vârsta mea de obicei nu le au. Un adevărat castel! Carlo crede că eu accept atât de prompt orice sugestie de-a sa din cauza încrederii pe care-o am în el. Nici pomeneală! Eu știu că el știe multe lucruri și caut să mi le însușesc și să le practic pe toate dar cu discernământ. Arterele mele sunt în neregulă, ceea ce e neîndoielnic. Vara trecută am ajuns la o tensiune de 240 mm. Nu știu dacă din pricina aceea ori din alta am trecut printr-o perioadă de mare depresie. S-a rezolvat în sensul că, utilizând doze mari de iodură și-apoi un alt medicament special al cărui nume nu mi-l amintesc, tensiunea s-a redus la 160 unde a rămas până acum… M-am întrerupt o clipă din scris ca să mă duc să mi-o iau cu aparatul pe care îl am pregătit întotdeauna pe birou. E exact 160! Înainte mă simțisem mereu amenințat de un atac de apoplexie pe care chiar îl presimțeam că vine. E-adevărat, apropierea morții nu mă făcea bun căci nu-i iubeam pe toți cei care nu erau amenințați de atac și care aveau aspectul acela odios de oameni siguri pe ei care compătimesc, căinează și se amuză.

Dar sfătuit de Carlo mi-am tratat și organe care nu ceruseră în niciun fel ajutor. Dar se-nțelege că orice organ al meu se poate simți obosit după atâția ani de muncă și îi este util să fie ajutat. Eu le trimit acestora ajutorul nesolicitat. De-atâtea ori când te trezești cu boala, medicul oftează: -Am fost chemat prea târziu! E mai bine să previi. Nu pot face tratamente pentru ficat cât n-a dat semne că e bolnav dar nici nu mă pot lăsa să ajung precum băiatul unui prieten de-al meu care, la 32 de ani, deplin sănătos, într-o bună zi s-a făcut galben ca un pepene din cauza unei crize violente de icter după care în patruzeci și opt de ore a murit. – Nu fusese niciodată bolnav – îmi spunea bietul său tată – era un uriaș și a trebuit să moară. Mulți uriași o sfârșesc rău. Eu m-am examinat și sunt mulțumit că nu sunt un uriaș. Însă prudența e un lucru bun iar eu, în fiecare luni, îi trimit ficatului meu în dar o pastilă care să-l protejeze de boli acute neprevăzute, cel puțin până lunea următoare. Rinichii sunt supravegheați de mine prin analize periodice iar până acum nu au dat niciodată semne că ar fi bolnavi. Însă eu știu că ar putea avea nevoie de un ajutor. Dieta de marți, exclusiv cu lactate, îmi dă o anumită siguranță pentru restul săptămânii. Ar fi frumos ca unora care nu se gândesc niciodată la rinichi să le funcționeze bine pe când eu care le aduc săptămânal o ofrandă să fiu răsplătit subit cu surpriza cu care s-a trezit bietul Copler².

Cam cu cinci ani în urmă am fost deranjat de o bronșită cronică care mă împiedica să dorm iar uneori mă obliga să sar din pat și să petrec în fiecare noapte mai multe ceasuri așezat într-un fotoliu. Doctorul Raulli n-a vrut să-mi spună dar era cu siguranță vorba și de debilitate cardiacă. Raulli mi-a prescris atunci să sistez fumatul, să slăbesc și să consum carne puțină. Dat fiind că a sista fumatul era greu, am încercat să completez prescripția renunțând complet la carne. Nici să slăbesc nu era ușor. Pe atunci cântăream nouăzeci și patru de kilograme net. În trei ani am reușit să scad cu două kilograme, astfel încât pentru a ajunge la greutatea dorită de Raulli aș mai fi avut nevoie de alți optsprezece ani. Însă era cam greu să mănânci puțin când trebuie să te abții de la carne.

Trebuie să mărturisesc aici că faptul că am slăbit i-l datorez cu siguranță lui Carlo. A fost unul dintre primele sale succese curative. El mi-a propus să sar peste una dintre mesele mele zilnice iar eu am hotărât să sacrific cina, pe care noi, la Trieste, o luăm la opt seara spre deosebire de ceilalți italieni care iau prânzul la amiază iar cina la șapte. În fiecare zi ajunez neîntrerupt timp de optsprezece ore.

Mai întâi am dormit mai bine. Am simțit imediat că inima, care nu mai era ocupată cu truda digestiei, își putea dedica fiecare bătaie a ei ca să irige venele, să îndepărteze deșeurile din organism, să hrănească mai ales plămânii. Eu, care experimentasem de-acum îngrozitoarea insomnie, agitația uriașă a celui ce dorește liniștea și tocmai de aceea o pierde, zăceam acolo inert așteptând liniștit căldura și somnul care sosea încet, o adevărată paranteză în viața istovitoare. Somnul după o masă bogată este cu totul altceva: atunci inima se ocupă numai de digestie și e scutită de orice altă grijă.

În acest fel s-a dovedit că, înainte de toate, eram înclinat mai curând să mă abțin decât să mă temperez. Era mai ușor să nu cinezi deloc decât să îți reduci mâncarea la prânz și dimineața. În aceste momente nu mai existau de-acum alte limitări. De două ori pe zi puteam mânca cât doream. Ceea ce nu făcea rău fiindcă după aceea urmau 18 ore de autofagie. Într-o primă fază prânzul constând din paste și legume era completat cu câteva ouă. Apoi le-am suprimat și pe acestea dar nu la solicitarea lui Raulli sau a lui Carlo ci ca urmare a sfaturilor înțelepte ale unui filosof, Herbert Spencer³, care a descoperit o anumită lege potrivit căreia organele care – prin supraalimentație – se dezvoltă mult prea repede, sunt mai puțin puternice decât cele care au nevoie de mai mult timp pentru a crește. Era vorba, evident, de copii, însă eu sunt convins că metabolismul reprezintă și el o creștere și că chiar și un copil de șaptezeci de ani procedează mai bine înfometându-și organele decât supraalimentându-le. După care Carlo a fost foarte de acord cu teorema mea, ba chiar uneori ar vrea să facă să se creadă că a inventat-o el.

În efortul acesta de a renunța la cină mi-a fost de mare folos fumatul cu care, pentru prima dată în viața mea, m-am împăcat și în teorie. Fumătorul știe să postească mai mult decât ceilalți. O duhăneală ca lumea îți amorțește orice apetit. Iar eu cred că tocmai fumatului îi datoreaz faptul că mi-am putut reduce greutatea corpului la optzeci de kilograme net. E o mare alinare să fumezi acum ca măsură igienică. Fumezi ceva mai mult cu conștiința perfect împăcată. În fond, sănătatea este o stare într-adevăr miraculoasă. Pe care o atingi printr-o colaborare a diferitelor organe ale căror funcții le cunoaștem dar niciodată în totalitate (lucru recunoscut chiar și de Carlo, care știe totul până și despre ignoranța noastră), putând considera că sănătatea perfectă nu există. Altminteri ar fi și mai miraculos să dispară.

Lucrurile care se mișcă s-ar putea mișca veșnic. De ce nu? Oare nu asta e regula în cer unde e sigur că dăinuie aceeași lege ca și pe pământ? Dar eu știu că de la naștere încolo inclusiv boala e prevăzută și pregătită. Din capul locului, unele organe sunt mai slabe și funcționează cu oarecare eforturi, obligând la sforțări câteva organe înrudite iar unde există efort se naște oboseala și drept urmare, până la urmă, moartea.

De aceea, numai de aceea, boala urmată de moarte nu dezvăluie nicio dezordine în natura noastră. Eu sunt mult prea ignorant ca să știu dacă acolo sus, în cer, cum se întâmplă aici jos, pe pământ, va exista în final și posibilitatea morții și a reproducerii. Eu nu știu decât că unele stele ba chiar și unele planete au mișcări mai puțin complete. E sigur că o planetă care nu se rotește în jurul ei e șchioapă sau oarbă sau cocoșată.

Însă printre organele noastre există unul care e centrul, aproape ca un soare într-un sistem planetar. Până în urmă cu câțiva ani se credea că era inima. La ora asta toată lumea știe că întreaga noastră viață depinde de organul sexual. Carlo strâmbă din nas în fața operațiilor de reîntinerire însă atunci când e vorba de organe sexuale și el își scoate pălăria. Spune: dacă s-ar ajunge la întinerirea organelor sexuale cu siguranță s-ar întineri întreg organismul. Acest lucru nu mi-a fost predat. Aveam să îl aflu eu singur. Însă nu se va reuși. E imposibil. Dumnezeu știe care este efectul glandei maimuței⁴. Poate că, la vederea unei femei frumoase, bărbatul operat se simte stimulat să se cațere pe copacul cel mai apropiat. Chiar și aceasta este o acțiune destul de tinerească.

Se înțelege: mama natură e maniacă, are deci mania reproducerii. Ține în viață un organism atâta timp cât poate spera să se reproducă. După care îl omoară și o face în modurile cele mai diferite din cealaltă manie a ei, de a rămâne misterioasă. Nu i-ar plăcea să își dezvăluie intenția recurgând mereu la aceeași boală pentru a-i suprima pe bătrâni. O boală care să facă limpede motivul morții noastre, un mic cancer mereu în același loc.

Eu am fost întotdeauna foarte întreprinzător. Excluzând operația, am vrut să o înșel pe mama natură, făcând-o să creadă că eram în continuare apt pentru reproducere și mi-am luat o amantă. Aceasta a fost relația cea mai liniștită pe care am avut-o vreodată în viața mea: înainte de toate nu am simțit-o ca pe o greșeală sau ca pe o trădare a Augustei. Ar fi fost un sentiment ciudat: mi se părea că hotărârea de a-mi lua o amantă echivala cu cea de a intra într-o farmacie.

Apoi firește lucrurile s-au complicat puțin. Sfârșești prin a realiza că o persoană în întregul ei nu poate fi folosită ca un medicament: este un medicament complex, conținând și un procent însemnat de otravă. Eu încă nu eram chiar bătrân. E o poveste de-acum trei ani și aveam deci 67 de ani: nu eram încă un moșneag. Dar și inima mea care, ca organ de importanță secundară, n-ar fi trebuit să intre în această aventură, a sfârșit prin a lua parte la ea. Și astfel s-a întâmplat că timp de câteva zile și Augusta a avut un avantaj de pe urma aventurii mele și a fost mângâiată, iubită, recompensată ca în perioada Carlei⁵. Faptul curios este că n-a fost surprinsă de acest lucru, nu și-a dat seama nici măcar de noutate. Ea trăiește în marele său calm și găsește normal ca eu să mă ocup de ea mai puțin decât în trecut, însă această inerție naturală nu atenuează legătura noastră care a fost pecetluită prin mângâieri și cuvinte afectuoase. Aceste mângâieri și cuvinte afectuoase nu au nevoie să fie repetate pentru a continua, pentru ca undeva să existe o legătură între noi mereu vie și întotdeauna la fel de intimă. Când, într-o zi, pentru a-mi liniști conștiința, i-am pus două degete sub bărbie și am privit-o lung în ochii credincioși, ea s-a apropiat de mine cu uitare de sine și mi-a întins buzele: – Tu ai rămas mereu tandru –. Pentru moment acest lucru m-a surprins puțin. Apoi, privind cu atenție în trecut mi-am dat seama că, într-adevăr, nu-mi lipsise afecțiunea astfel încât să tăgăduiesc dragostea străveche pe care i-o purtasem. Chiar o îmbrățișasem puțin distrat în fiecare seară înainte de a-mi închide ochii să adorm.

A fost destul de greu să găsesc femeia pe care o căutam. În casă nu exista niciuna care să corespundă unei atari necesități cu atât mai mult cu cât nu doream să îmi pângăresc casa. Aș fi făcut-o având în vedere nevoia în care mă aflam de a o înșela pe mama natură astfel ca încă să nu creadă că sosise momentul de a-mi trimite maladia finală, precum și marea, enorma dificultate de a găsi în afara casei ceea ce îmi trebuia mie, un bătrân preocupat de economia politică. Dar chiar nu era nimic de făcut. Cea mai frumoasă femeie din casa mea era tocmai Augusta. Exista și o copiliță de paisprezece ani pe care Augusta o folosea la diferite treburi. Mi-am dat seama că, dacă m-aș fi apropiat de respectiva, mama natură nu m-ar fi crezut și m-ar fi eliminat rapid cu ajutorul vreunui fulger care se află și el la dispoziția sa.

Inutil să povestesc cum am găsit-o pe Felicita. Din dragoste de igienă, mă duceam în fiecare zi să îmi iau țigări mult mai departe de Piața Unità⁶, ceea ce implica obligația unei plimbări de peste jumătate de ceas. Vânzătoarea era o femeie în vârstă dar proprietara debitului, care își petrecea acolo mai multe ore din zi ocupându-se cu supravegherea, era tocmai Felicita, o tânără cam de vreo douăzeci și patru de ani. La început am crezut că moștenise debitul; mult mai târziu am aflat că îl cumpărase cu banii ei. Acolo am cunoscut-o. Ne-am pus repede de acord. Îmi plăcea. Era o blondină ce se îmbrăca colorat, cu stofe care nu mi s-au părut scumpe însă erau întotdeauna noi și foarte frapante. Era mândră de propria-i frumusețe constând dintr-un căpșor mic umflat de părul tăiat scurt dar cu multe bucle și dintr-o siluetă grațioasă foarte dreaptă ca și cum ar fi avut în ea un par care o ținea puțin înclinată spre spate. Am intuit imediat gustul pentru culorile diferite. Acasă la ea acest gust se dezvăluia integral. Uneori locuința nu era bine încălzită iar odată i-am observat culorile: un batic roșu pe cap legat cum le place țărăncilor noastre, o broboadă de brocart galben pe umeri, un șorț brodat cu roșu, galben și verde peste fusta albastră și o pereche de papuci brodați cu lână de diferite culori. O adevărată figurină orientală, în timp ce micul ei chip palid era exact de prin satele noastre cu ochii aceia care priveau cu atenție lucruri și oameni pentru a putea trage întreg folosul de pe urma lor. A fost stabilit imediat un salariu lunar, să spun drept foarte consistent, pe care cu tristețe l-am comparat cu cele mult mai mici de dinainte de război. Iar începând din 20 ale lunii, draga de Felicita începea să vorbească de salariul care era pe terminate fapt ce perturba o bună parte din lună. Ea a fost sinceră, transparentă. Eu am fost mai puțin iar ea n-a aflat niciodată că venisem la ea după ce studiasem texte de medicină.

Curând am uitat și eu acest lucru. Trebuie să spun că la ora asta regret casa aceea în întregime rustică mai puțin o cameră aranjată cu bun gust, exact cu luxul corespunzător la ce plăteam eu, în culori foarte sobre și puțin luminată în care Felicita părea o floare multicoloră. Exista și un frate al Felicitei care locuia în aceeași casă: un om foarte serios, electrician care câștiga destul de bine. Părea extenuat însă nu de aceea nu se căsătorise ci din economie după cum pricepeai cu ușurință. Am vorbit câteodată cu el, când Felicita îl chema să se uite la siguranțele pentru lumină din camera noastră. Am descoperit că fratele și sora se asociaseră ca să strângă cât mai repede posibil ceva avere. Felicita ducea o viață foarte serioasă între debit și casă iar Gastone între atelier și casă. Felicita câștiga probabil mult mai mult decât Gastone dar acest lucru nu conta dat fiind că pentru ea – cum am aflat mai târziu – ajutorul fratelui aceluia i se părea necesar. El era cel care organizase afacerea cu debitul care s-a dovedit o bună investiție. El era atât de convins că duce o viață de om chibzuit încât avea cuvinte de dispreț pentru toți acei muncitori care cheltuiau tot ce câștigau fără să se gândească la ziua de mâine.

În sfârșit, ne simțeam destul de bine împreună. Camera, atât de sobră, ținută atât de îngrijit, amintea puțin de ambulanța medicului. Numai că Felicita era o doctorie puțin cam acrișoară pe care trebuia să o înghiți fără a da răgaz organelor palatului să o deguste prea mult. Imediat, dintru bun început, chiar înainte de a face contractul cu pricina și pentru a mă încuraja să-l fac, lipindu-se de mine, mi-a spus: – Te asigur că nu mi-e scârbă de tine. Era destul de delicat fiindcă vorbea cu mare blândețe, dar m-a surprins. Într-adevăr, nu mă gândisem niciodată că nu provoc scârbă. Ba chiar crezusem că m-am întors la dragoste, de la care mă abținusem timp îndelungat dintr-o falsă interpretare a legilor igienei, pentru a ceda, a mă dărui celei care m-ar fi dorit. Asta ar fi fost adevărata practică igienică către care tindeam și care altminteri ar fi fost incompletă și puțin eficace. Dar în ciuda banilor pe care îi plăteam pentru tratament, n-am îndrăznit să-i explic Felicitei cum o doream eu. Iar ea, foarte des, abandonându-mi-se, o strica cu deplină inocență: – Ciudat! Nu-mi provoci scârbă. Într-o zi, cu brutalitatea de care sunt capabil în anumite împrejurări, i-am șoptit dulce la ureche: – Ciudat! Nici tu nu-mi provoci scârbă. Ceea ce a făcut-o să râdă mult astfel că tratamentul a fost întrerupt.

Și totuși uneori îndrăznesc să mă laud singur, să mă scot în relief, să mă simt mai sigur, mai demn, mai înalt, să uit că am dedicat o parte a vieții mele efortului de a nu provoca scârbă, că Felicita, în unele – scurte – momente ale lungii noastre relații, chiar m-a iubit. Iar atunci când caut o expresie sinceră de afecțiune a ei nu o aflu nici în blândețea mereu aceeași cu care mă întâmpina de fiecare dată, nici în grija ei maternă cu care mă proteja de curenții de aer, nici, odată, în solicitudinea de a mă îmbrăca cu un pardesiu al fratelui ei și de a-mi împrumuta o umbrelă pentru că, pe când eram împreună, afară se dezlănțuise o furtună, însă îmi amintesc o bâlbâială sinceră: – Ce scârbă mi-e de tine! Ce scârbă mi-e de tine!

Într-o zi pe când, ca de obicei, vorbeam de medicină cu Carlo, acesta mi-a spus: – Ție ți-ar trebui o copilă bolnavă de gerontofilie. Mai știi? Nu i-am mărturisit lui Carlo dar poate că eu găsisem odată copila aceea iar apoi o pierdusem. Numai că nu cred că Felicita a fost o gerontofilă pură. Îmi lua prea mulți bani ca să se poată crede că chiar mă iubea așa cum sunt.

A fost cu siguranță femeia cea mai costisitoare pe care am cunoscut-o în întreaga mea viață. Studia cu calm, cu frumoșii ei ochi senini, adesea întredeschiși pentru a examina mai bine până unde aveam să mă las jefuit. La început și pentru multă vreme s-a mulțumit exact cu salariul căci nu eram încă al ei din nevoia obișnuinței, dându-i de înțeles că nu suportam cheltuieli mai mari. A încercat de mai multe ori să îmi bage mâna în buzunar dar și-a retras-o pentru a nu risca să mă piardă. Însă apoi, odată, i-a reușit. A primit de la mine prețul pentru o blană destul de costisitoare pe care după aceea nu am mai văzut-o niciodată. Altădată i-am plătit o rochie, un model de la Paris și pe care după aceea mi l-a arătat. Dar, cât de orb eram, rochiile sale multicolore nu le uitai, și am descoperit că o mai văzusem îmbrăcată cu rochia aceea. Era o femeie econoamă și simula fandoseala numai întrucât credea că un bărbat înțelege mai ușor capriciul decât zgârcenia la o femeie. Și iată cum, împotriva voinței mele, relația a luat sfârșit.

Eu aveam permisiunea să merg la ea de două ori pe săptămână la anumite ore. S-a întâmplat ca într-o marți, după ce o pornisem spre casa ei, la jumătatea drumului am descoperit că m-aș fi simțit mai bine singur. M-am întors în biroul meu și mi-am dedicat la gramofon Simfonia a IX-a de Beethoven.

După care, miercuri n-aș fi simțit atât de puternic nevoia de Felicita dar a fost însăși avariția mea cea care m-a împins spre ea. Plăteam un salariu serios și într-un fel neprofitând de drepturile mele ajungeam să plătesc prea mult. Trebuie apoi amintit faptul că, atunci când eu încep un tratament, sunt foarte conștiincios în a-l executa cu toată precizia cea mai științifică. Doar așa în final se poate aprecia dacă tratamentul e bun sau rău.

Cu rapiditatea pe care picioarele mele mi-o permit am ajuns în ceea ce eu credeam camera noastră. Momentan aparținea altora. Masivul Misceli, un bărbat cam de vârsta mea, ședea pe un fotoliu mare într-un colțișor, în timp ce Felicita se tolănise comod pe canapea, savurând o țigară lungă extrafină dintr-acelea care nu se găseau la debitul ei. În fond era exact poziția în care ne aflam Felicita și cu mine când eram lăsați singuri; cu diferența că în timp ce Misceli nu fuma eu mă alăturam Felicitei fumând.

– Ce doriți? a întrebat Felicita cu o voce de gheață și privindu-și cu atenție unghiile mâinii în care ținea țigara.

Eu nu găseam niciun cuvânt să-i spun. Mi-a venit graiul mai ușor întrucât, ca să spun drept, n-am simțit niciun fel de resentiment față de Misceli. Masivul bărbat, bătrân ca și mine, însă aparent mult mai bătrân fiind jenat de greutatea lui mare, mă privea șovăind pe deasupra ochelarilor strălucitori sprijiniți pe vârful nasului. Eu întotdeauna îi simt pe ceilalți bătrâni ca fiind mai bătrâni decât mine.

– A, Misceli – am spus foarte hotărât să nu fac scene –, de când nu ne-am mai văzut. Și i-am întins mâna în care el și-a pus-o pe cea mare a lui lăsând-o foarte moale. Nici n-a suflat! Într-adevăr arăta mai bătrân decât mine.

Pe loc, cu obiectivitatea proprie înțeleptului, înțelesesem perfect că poziția mea era identică cu cea a lui Misceli. Ca atare mi s-a părut că susceptibilitatea nu avea niciun rost. În fond nu era altceva decât o întâlnire întâmplătoare pe un trotuar. Mergi mai departe murmurând un cuvânt de scuză oricât ar putea suferi partea eventual lezată.

La acest gând, gentilomul care am fost întotdeauna s-a reconstituit integral în mine. Mi s-a părut că e de datoria mea să-i ușurez situația Felicitei. Și i-am spus: – Știți, domnișoară, aș avea nevoie de vreo sută de cutiuțe de țigări Sport, dar bine alese, pentru că trebuie să fac un cadou. Moi, vă rog. Debitul e cam departe și mi-am permis să urc un moment.

Felicita a încetat să-și mai privească unghiile și a fost foarte amabilă. Ba chiar s-a ridicat și a vrut să mă conducă la ușă. Încet, pe un ton de mare reproș mi-a spus:

– De ce n-ai venit ieri? Iar apoi imediat: — Și de ce-ai venit azi?

M-a jignit. Era dezgustător să mă văd limitat la zile fixe și la prețul acela. Mi-am aflat imediat alinarea, dând frâu liber supărării mele: – Am venit aici doar ca să te anunț că nu mai vreau să știu de tine și că n-o să ne mai vedem!

Ea m-a privit surprinsă și, ca să mă vadă mai bine, s-a depărtat de mine lăsându-se și mai mult pe spate. Ca să spun drept, un comportament ciudat, care-i dădea însă o anumită grație de om sigur pe el care știe să-și păstreze cumpătul în situațiile cele mai grele.

– Cum dorești – a zis ridicând din umeri. Apoi, ca să fie sigură că m-a înțeles bine, în momentul când a deschis ușa m-a întrebat: – Deci nu ne mai vedem? Și m-a privit scrutându-mi chipul.

– Sigur, nu ne mai vedem – am spus eu cu oarecare țâfnă. Mă pregăteam să cobor scările când s-a apropiat de ușă cu zgomot masivul Misceli urlând: – Așteaptă, așteaptă, vin și eu cu tine. I-am spus de-acum și eu domnișoarei de câte țigări Sport am nevoie. O sută. Ca și tine –. Am coborât scările împreună în timp ce Felicita, după o lungă ezitare ce mi-a făcut plăcere, a închis ușa.

Am coborât marea pantă care ducea la Piața Unità, încet, atenți unde puneam picioarele. În pantă, mai greoi, cu siguranță părea mai bătrân decât mine. A existat chiar un moment în care s-a împiedicat și a fost cât pe ce să cadă iar eu l-am ajutat prompt. Nu mi-a mulțumit. Era puțin obosit iar truda pe panta aceea încă nu se sfârșise. De aceea și numai de aceea nu vorbea. E-adevărat că atunci când am ajuns pe drum drept în spatele palatului municipal și-a dat drumul la limbă și a vorbit: – Eu nu fumez țigări Sport. Dar e țigara preferată a poporului nostru. Trebuie să-i fac un cadou tâmplarului meu și-atunci voiam să găsesc unele bune, din cele de care domnișoara Felicita știe să facă rost –. Acum că vorbea nu mai știa decât să înainteze pas cu pas. S-a oprit cu totul ca să caute într-un buzunar al pantalonilor. A scos o cutie de aur pentru țigări; a apăsat pe un mic buton și cutia s-a deschis. – Vrei una? – m-a întrebat.

– Sunt fără nicotină –. Am acceptat și m-am oprit și eu ca s-o aprind. El se oprise numai ca să-i găsească locul cutiei în buzunar. Iar eu m-am gândit: “Putea să îmi dea un rival care să fie mai demn de mine”. Într-adevăr, eu mă mișcam mai bine decât el, atât în pantă cât și pe teren drept. În comparație cu el eram pur și simplu un băietan. Fuma și țigări fără nicotină ce n-aveau niciun gust. Și ce viril eram eu care încercasem mereu să nu fumez însă nu mă gândisem niciodată la poltroneria țigărilor fără nicotină.

Cu voia Domnului am ajuns la poarta palatului Tergesteo unde trebuia să ne despărțim. Misceli vorbea de-acum de cu totul alte lucruri: afaceri la bursă la care el era foarte priceput. Dar mi se părea înfierbântat și puțin preocupat. În sfârșit mi se părea că vorbește dar că nu se ascultă. Era ca și mine care nu-l ascultam deloc dar în schimb îl priveam încercând să pricep exact ce nu spunea.

Și nu am vrut să mă despart de el fără să fi încercat să fiu mai bine informat despre ceea ce gândea. Iar în acest scop am început prin a mă descoperi în întregime pe mine însumi. Drept pentru care am izbucnit: – Felicita asta e o mare târfă. Misceli mi-a oferit un spectacol nou, cel al jenei sale. Marea lui mandibulă inferioară avea o mișcare ce amintea de aceea a rumegătoarelor. Oare se pregătea să vorbească mișcându-și mai întâi organul acela înainte de a ști ce avea să zică?

Apoi a spus: – Mie nu mi se pare. Are țigări Sport foarte bune. Voia să continue comedia aceea prostească la infinit. M-am înfuriat: – În sfârșit, deci tu te vei mai întoarce la domnișoara Felicita?

Un alt moment de ezitare: mandibula i-a ieșit în afară, s-a deplasat spre stânga și s-a reîntors la dreapta înainte de a se așeza la locu-i cuvenit. După care a vorbit și pentru prima oară a vădit o mare dorință de a râde: – Desigur, o să mă-ntorc la ea îndată ce voi avea nevoie de alte sport.

Am râs și eu. Însă am dorit alte explicații: – Atunci de ce ai părăsit-o astăzi?

A șovăit și am văzut că în privirile sale întunecate care se uitau fix către capătul străzii se citea o mare tristețe: – Am prejudecăți. Atunci când sunt întrerupt în ceva cred imediat că recunosc mâna providenței și las totul baltă. Odată plecasem spre Berlin pentru o afacere importantă dar m-am oprit la Sesanna⁷ unde, nu știu din ce cauză, trenul a fost împiedicat să meargă mai departe timp de mai multe ore. Nu cred că pe lumea asta lucrurile trebuie forțate… mai ales la vârsta noastră.

Nu mi-a fost de ajuns și l-am întrebat: – Nimic nu te-a făcut să îți dai seama că și eu mergeam să iau sport de la domnișoara Felicita?

A răspuns imediat cu hotărâre astfel încât mandibula nu a avut timp să se rotească: – Și ce mă interesează? Gelos eu? Niciodată! Noi doi suntem bătrâni. Suntem bătrâni! Câteodată ne putem permite să facem dragoste. Însă nu trebuie să fim geloși deoarece cădem ușor în ridicol. Niciodată geloși! Ascultă-mă pe mine, nu lăsa să se vadă că ești gelos căci s-ar râde de tine.

Cuvintele sunau destul de afabile, așa cum sunt scrise acum pe această hârtie, însă tonul era mai curând aspru, încărcat de furie și de dispreț. Cu fața-i mare înroșită se apropiase de mine și mă măsura; fiind mai mic ca mine privea în sus ca și cum ar fi încercat să descopere pe trupul meu punctul vulnerabil pe care să-l lovească. Oare de ce era supărat pe mine în același moment când declarase că nu e gelos? Ce altceva îi făcusem? Poate că era furios pe mine fiindcă îi oprisem trenul la Sesanna când el se pregătea să ajungă la Berlin.

Nici eu nu eram gelos. Adică aș fi vrut să știu cât îi plătea pe lună Felicitei. Mi se părea că dacă aș fi știut că – cum mi se părea corect – plătea mai mult ca mine, m-aș fi declarat mulțumit.

Însă nu am avut timp nici măcar să cercetez. Dintr-o dată Misceli a devenit mai blând și a făcut apel la discreția mea. Blândețea i s-a transformat în amenințare când și-a amintit că eram unul în mâna celuilalt. L-am liniștit: și eu eram însurat și știam ce importanță putea avea în cazul nostru o vorbă imprudentă.

– A – făcu el cu un gest liniștitor –, nu-ți cer discreție din pricina soției. Nevastă-mea nu se mai ocupă de anumite lucruri de ani buni. Dar știu că și tu te tratezi la doctorul Raulli. M-a amenințat că mă părăsește dacă nu-i respect prescripțiile, dacă beau un singur pahar de vin, dacă fumez mai mult de zece țigări și alea fără nicotină pe zi și dacă nu mă abțin… de la tot restul. El spune că trupul unui om de vârsta noastră este un corp ce stă în echilibru numai pentru că nu se poate hotărî în ce parte să cadă. Ca atare nu trebuie să-i arăți partea aceea pentru că atunci hotărârea sa ar fi ușoară –. A continuat autocompătimindu-se: – În fond e ușor să-i prescrii altuia: nu face asta, nici asta, nici astălaltă. I s-ar putea chiar spune că, decât să trăiască așa, se poate resemna să trăiască mai puțin cu câteva luni.

A mai rămas câteva minute cu mine, informându-se asupra sănătății mele. I-am spus că odată ajunsesem la 240 milimetri tensiune ceea ce i-a plăcut mult fiindcă el nu atinsese decât 220. Cu un picior pe treapta care duce către Tergesteo mi-a făcut un salut amical și mi-a spus: – Mormânt, te rog.

Acea frumoasă figură retorică a lui Raulli despre corpul bătrânului care rămâne în picioare pentru că nu știe în ce parte să cadă m-a obsedat câteva zile. Desigur, bătrânul doctor, când vorbea de «parte» voia să spună organ. Iar acel echilibru avea și el semnificația sa. Raulli trebuie că știa ce spunea. În cazul nostru, al bătrânilor, vorbind de sănătate trebuie să ne închipuim o slăbire progresivă și simultană a tuturor organelor. Vai de el dacă unul dintre ele rămâne în urmă, adică e prea tânăr. Eu îmi imaginez că atunci colaborarea se poate transforma în luptă iar organele slabe pot fi luate la bătaie, ne putem închipui cu ce rezultat măreț pentru economia generală. Intervenția lui Misceli putea prin urmare să fi fost dorită de providența care îmi tutela viața și care ajunsese chiar să îmi dea de știre cum să mă comport cu ajutorul gurii aceleia cu mandibula rătăcitoare.

Și m-am întors gânditor la gramofonul meu. În simfonia a noua am aflat organele colaborând și luptându-se. Colaborând în primele măsuri, îndeosebi în scherzo unde până și timpanelor le este permis să sintetizeze cu două note ceea ce murmură toți în jurul lor. Bucuria ultimei măsuri mi s-a părut revoltă. Aspră, de o forță care e violență cu ușoare, scurte regrete și ezitări. Nu degeaba a intervenit în ultima parte vocea omenească, sunetul cel mai puțin rațional din întreaga natură. Este adevărat că alteori eu interpretasem în mod diferit simfonia aceea drept cea mai intensă reprezentare a unei concilieri între forțele cele mai divergente în care, în sfârșit, este primită și topită și vocea umană. Dar în ziua aceea simfonia executată pe aceleași discuri mi s-a părut așa cum v-am spus.

– Adio, Felicita – am șoptit când muzica s-a sfârșit. Nu trebuia să mă mai gândesc. Nu merita atât încât să risc pentru ea o cădere neprevăzută. Existau atâtea teorii medicale pe lumea asta că era foarte greu să te lași călăuzit de ele. Poltronii aceia de doctori contribuiseră numai la a face viața mai grea. Lucrurile mai simple sunt prea complicate. A te abține de la băuturile alcoolice este o prescripție al cărei adevăr e evident. Dar pe de altă parte se știe că uneori alcoolul are proprietăți curative. Oare va trebui să aștept intervenția medicului pentru a-mi acorda consolarea unui atare medicament forte? Nu încape îndoială că moartea este uneori opera unui capriciu neașteptat și care ar putea fi trecător într-un organ ori rezultat al convergenței întâmplătoare momentane a mai multor defecte. Ar fi momentană – vreau să spun – dacă nu e urmată de moarte. Trebuie să faci în așa fel încât să fie momentană. Deci intervenția trebuie să fie rapidă și eventual să prevină crampa cauzată de activitatea excesivă ori colapsul din inerție. De ce să aștepți doctorul care vine și dă fuga să își noteze vizita? Numai eu pot fi avertizat la timp printr-o ușoară indispoziție de necesitatea unei intervenții. Din păcate medicii nu au studiat ceea ce ar putea fi de ajutor într-un asemenea caz. Ca atare atunci eu înghit diverse lucruri: iau un purgativ cu o gură de vin iar apoi mă studiez. Poate fi nevoie de o altă intervenție: un pahar cu lapte dar și câteva picături de digitală. Cantitățile minuscule care au fost recomandate de eminentul bărbat care a fost Hahnemann⁸. Acele cantități minuscule a căror simplă prezență era suficientă să producă reacțiile necesare dinamizării vieții ca și cum un organ are mai curând nevoie să fie pomenit decât să fie hrănit ori stimulat. Văzând o picătură de calciu, exclamă: «A, uite! Uitasem acest lucru. Datoria mea e să lucrez».

Aceasta era pedeapsa Felicitei. Nu putea fi dozată.

Seara a venit la mine fratele Felicitei. Văzându-l am încremenit de spaimă cu atât mai mult cu cât a fost chiar Augusta cea care l-a condus până în biroul meu. Temându-mă de ceea ce avea să-mi spună am fost bucuros că Augusta a plecat imediat. El a desfăcut nodurile unei băsmăluțe din care a scos un pachet: o sută de cutiuțe de carton de țigări Sport. Le-a împărțit în cinci părți, fiecare de douăzeci de cutiuțe, astfel încât a fost ușor de verificat numărul. Mi-a arătat apoi cum fiecare cutiuță era moale la pipăit. Fuseseră alese una câte una dintr-o partidă mare. Era sigur că aveam să fiu mulțumit.

Eu eram într-adevăr foarte mulțumit pentru că, după ce fusesem atât de înspăimântat, mă simțeam absolut liniștit. Am plătit imediat cele 160 de lire pe care i le datoram, ba chiar i-am mulțumit bucuros. Bucuros și pentru faptul că simțeam că îmi vine să râd. Curioasă femeie Felicita aceea care, deși părăsită, nu neglija interesul debitului său.

Însă bărbatul cel palid, lung, costeliv, după ce și-a băgat în buzunar lirele primite, nu dădea încă semne de plecare. Nu părea fratele Felicitei. Eu îl mai văzusem și în alte rânduri însă mai bine îmbrăcat. Acum era fără guler iar costumul lui era elegant dar pur și simplu descusut. Straniu că simțise nevoia de a avea și o pălărie deosebită într-o zi de lucru: ea era cu adevărat murdară și deformată de lunga întrebuințare.

Mă privea încordat și ezita să vorbească. Părea că privirea sa puțin posomorâtă în care lumina strălucea nelalocul ei mă invita să ghicesc ceea ce trebuia să îmi spună. Când în sfârșit a vorbit privirea i s-a făcut mai rugătoare, atât de rugătoare că a sfârșit prin a mi se părea amenințătoare. Oricum a ruga intens pe cineva frizează amenințarea. Înțeleg foarte bine că, lăsate la cheremul anumitor țărani, imaginile Sfinților cărora le-au fost adresate rugăciunile sfârșesc drept pedeapsă sub pat.

În sfârșit a spus cu un glas sigur: – Felicita spune că suntem în zece ale lunii.

Am privit calendarul din care eu rup în fiecare zi o filă și am zis: – Chiar, ai dreptate. Suntem în zece ale lunii. Nu încape îndoială.

– Păi atunci – a spus el șovăind – ea e creditoare pentru întreaga lună.

O clipă înainte de a vorbi înțelesesem de ce mă determinase să privesc calendarul. Cred că roșisem în momentul în care descopeream că între frate și soră totul era limpede, sincer, onest pe baza unor socoteli exacte. Unicul cuvânt care m-a surprins a fost cererea expresă de a plăti pentru întreaga lună. Chiar mă îndoiam dacă într-adevăr trebuia să plătesc ceva. În relația mea cu Felicita nu ținusem socotelile cu atâta exactitate. Oare nu plătisem eu întotdeauna anticipat și ca atare nu era achitată și fracțiunea aceea de lună prin plata pe care o făcusem? Și am rămas puțin cu gura căscată privind la ochii aceia ciudați ca să pricep dacă erau rugători ori amenințători. Este caracteristic unui om cu o mare și lungă experiență ca mine faptul de a nu ști să se comporte fiindcă dintr-o vorbă, dintr-o acțiune a sa pot rezulta lucrurile cele mai neașteptate. E suficient să citești istoria universală pentru a afla cum cauze și efecte se pot situa în relațiile cele mai ciudate. Continuând să șovăi am scos totuși portofelul, ba chiar am și numărat banii preocupat să nu iau cinci sute de lire în loc de o hârtie de o sută de lire. Iar după ce am numărat bancnotele i le-am înmânat. Astfel totul a fost făcut în timp ce eu credeam că mă mișc ca să câștig timp. Și m-am gândit: “Până una alta plătesc iar apoi am să mă gândesc”.

Dar fratele Felicitei nu s-a mai gândit, privirea lui a încetat să mă mai fixeze, pierzând orice intensitate. A pus banii în alt buzunar decât cel unde băgase cele o sută șaizeci de lire. Ținea socotelile și banii separat. M-a salutat: – Bună seara, domnule, și a ieșit. Dar s-a întors imediat pentru că uitase pe un scaun unde-l pusese un alt pachet asemănător cu cel pe care mi-l adusese mie. Ca să se scuze că s-a întors mi-a spus: – Sunt alte o sută de cutiuțe de Sport pe care trebuie să i le duc altui domn.

Sigur erau pentru bietul Misceli care nici el nu putea suferi țigările acelea. Eu însă le-am fumat pe toate mai puțin câteva cutiuțe pe care i le-am dăruit chauffeur-ului meu, Fortunato. Atunci când am plătit un lucru mai devreme sau mai târziu sfârșesc prin a-l consuma. E o dovadă a simțului de economie care este în mine. Și de fiecare dată când aveam în gură gustul acela de paie îmi aminteam mai tare de Felicita și de frate-său. Tot gândindu-mă mi-am amintit cu deplină certitudine că, într-adevăr, eu nu plătisem anticipat salariile pe care le datoram. După ce m-am gândit că am fost înșelat cu mult a fost o ușurare pentru mine să descopăr că mă puseseră să plătesc numai pentru douăzeci de zile în plus.

Cred că apoi m-am mai întors odată la Felicita, înainte să fi trecut cele douăzeci de zile pentru care plătisem, doar din acel sus-amintit simț al economiei care m-a făcut să devorez și țigările Sport. Mi-am spus: “Întrucât am plătit, vreau să mai risc o dată – ultima – pericolul de a-i indica organismului meu în ce parte se poate prăbuși. O dată! Nu o să-și dea seama de prilejul cel bun”.

Poarta locuinței s-a deschis chiar în clipa când mă pregăteam să sun. În obscuritate am văzut cu surprindere micul și frumosul chip palid închis ca într-o vizieră în pălărioara roșie care îi acoperea capul până la urechi și la ceafă. Un cârlionț blond, unul singur, ieșise de sub pălărie pe frunte. Știam că aproximativ la ora aceea ea obișnuia să se ducă la debit ca să supravegheze acea parte a gestiunii sale comerciale, cea mai complicată. Însă sperasem s-o determin să întârzie cu acel puțin timp de care aveam eu nevoie.

Ea nu m-a recunoscut imediat în obscuritate. A spus sub formă de întrebare un nume care nu era nici al meu nici al lui Misceli, dar pe care nu l-am auzit bine. Când m-a recunoscut mi-a întins cu amabilitate mâna fără umbră de supărare și cu oarecare curiozitate. Eu i-am reținut mica ei mână rece cu amândouă mâinile și am devenit agresiv. Ea și-a lăsat mâna moale dar și-a tras capul. Niciodată parul pe care era construită nu se înclinase atât de mult înapoi, într-atât încât am fost tentat să dau drumul mâinii aceleia și s-o apuc de mijloc, nu cu alt scop decât ca s-o țin.

Iar fața aceea depărtată împodobită cu acel unic cârlionț mă privea. Oare chiar se uita la mine? Nu se uita mai degrabă la o problemă pe care și-o impusese și care avea nevoie de o soluție rapidă, imediat, acolo, pe scările acelea?

– Acum e imposibil, a spus după o lungă ezitare. M-a privit din nou. După care orice șovăială i-a dispărut. Silueta a rămas în poziția sa atât de periculoasă, nemișcată, iar fața ei mică a rămas palidă și sobră sub cârlionțul acela blond, dar, fără grabă, ca și cum ar fi acționat ca urmare a unei hotărâri serioase, și-a retras mânuța.

– Da! E imposibil, a adăugat. Se repeta pentru a da de înțeles că încă mai studia dacă totuși n-ar fi fost vreun mijloc să mă mulțumească, dar în afară de această repetiție nu exista în ea un alt semn că într-adevăr studia și se gândea. În acel moment hotărâse de-acum, definitiv.

Iar apoi mi-a spus: – Ar trebui, dacă poți, să te întorci la întâi ale lunii… am să văd… o să mă gândesc.

De puțin timp, doar de când am așternut pe hârtie povestea amorurilor mele cu Felicita am devenit destul de obiectiv pentru a mă judeca pe mine și pe ea cu suficientă echitate. Eu mă aflam acolo pentru a-mi susține dreptul meu la cele câteva zile care îmi mai lipseau din abonament. În schimb, ea îmi comunica faptul că, prin renunțarea mea, eu îmi pierdusem acel drept. Cred că dacă mi-ar fi propus să plătesc pentru a începe imediat un nou abonament, aș fi suferit mai puțin. Apoi sunt sigur că nu aș fi fugit. În clipa aceea eram pornit pe dragoste și tocmai la vârsta mea semeni cu crocodilul pe uscat despre care se spune că are nevoie de mult timp ca să-și schimbe direcția. Aș fi plătit imediat pentru toată luna chiar și să fi fost hotărât s-o fac pentru ultima oară.

Pe când așa m-am înfuriat. Nu am găsit cuvinte; aproape că nu mai aveam. Am spus: – Of – cu maximă indignare. Am crezut că am spus ceva, ba chiar am rămas o clipă nemișcat ca și cum m-aș fi așteptat ca la ”of”-ul meu, un strigăt care trebuia să o rănească, dând glas profundei mele deprimări, ea avea să răspundă ceva. Însă nici ea, nici eu nu am spus altceva. Eu am început să cobor scările. După ce-am făcut câțiva pași m-am întors să o revăd. Poate că acum pe chipul acela palid se citeau unele semne care infirmau egoismul dur, calculul acela rece. Nu i-am văzut fața. Ea era cu totul preocupată să bage cheia în broască pentru a închide micul apartament ce trebuia să rămână gol pentru câteva ceasuri. Eu am mai zis odată: – Of –, dar nu cu un glas tot atât de tare ca să fie auzit de ea. O spuneam întregii lumi, societății, instituțiilor noastre și mamei natura care cu toții îngăduiseră ca eu să mă aflu pe scara și în poziția aceea.

A fost ultima mea dragoste. Acum că întreaga aventură s-a rânduit în ordinea trecutului, nu mai consider acest lucru atât de rușinos, fiindcă Felicita, cu părul ei blond, cu chipul palid, cu năsucul ascuțit, cu ochii misterioși, scumpă la vorbă, fapt ce adesea nu dezvăluia cât de rece îi era inima, poate fi regretată. Însă după ea n-a mai fost loc pentru alte iubiri. Ea mă educase. Până atunci, eu, când întâmplarea îmi îngăduia să zăbovesc mai mult de zece minute lângă o femeie, sințeam cum îmi izvorăște din inimă speranță și dorință. Desigur, doream să le ascund atât pe una cât și pe cealaltă, dar și mai mult doream să le amplific pentru a simți mai bine viața și apartenența mea la ea. Pentru a le amplifica nu exista altă metodă decât să le îmbrac în cuvinte și să le dau pe față. Cine știe de câte ori se va fi râs de mine? La cariera de moșneag la care sunt condamnat acum am fost educat de Felicita. Eu abia acum aflu că în dragoste nu am altă valoare decât pentru ceea ce plătesc.

Iar urâțenia mea îmi e veșnic prezentă. Trezindu-mă în dimineața asta am studiat în ce poziție mi-aș fi găsit gura în momentul când am deschis ochii. Mandibula inferioară atârna în partea pe care zăcusem și am simțit nelalocul ei și limba inertă și umflată.

M-am gândit imediat la Felicita la care mă gândesc adesea cu dorință și ură. În momentul acela am murmurat: – Are dreptate.

– Cine are dreptate? a întrebat Augusta care se îmbrăca.

Iar eu am răspuns imediat: – Are dreptate unul Misceli cu care m-am întâlnit ieri întâmplător și care mi-a spus că nu pricepi de ce te naști, trăiești și devii bătrân .

În felul acesta îi spusesem absolut tot fără să mă compromit deloc.

Iar până acum nimeni nu a mai înlocuit-o pe Felicita. Caut totuși s-o înșel pe mama natură care mă urmărește ca să mă ucidă imediat ce își va da seama că eu nu mai sunt apt pentru reproducere. Într-un dozaj judicios, exact în cantitățile recomandate de Hahnemann, eu iau zilnic puțin din medicamentul acela. Privesc femeile care trec, le însoțesc pasul încercând să văd în picioarele acelea ale lor altceva decât un instrument de mers și simt din nou dorința de a le opri și a le mângâia. Iar în acest caz doza devine și mai mică decât ce am vrea eu și Hahnemann. Adică trebuie să îmi supraveghez ochii ca să nu dezvăluie ce caută și astfel se înțelege că doctoria folosește foarte rar. Poți renunța să fii dezmierdat de altcineva ca să ajungi la un sentiment întreg dar acest lucru nu se poate face fără riscul de a-ți răci sufletul, simulând o indiferență absolută. Iar după ce am scris acest lucru înțeleg mai bine aventura mea cu bătrâna Dondi⁹. Eu am salutat-o ca să-i fac ceva și să îi simt mai bine frumusețea. E soarta bătrânilor să facă saluturi frumoase.

Nu trebuie să crezi că asemenea relații trecătoare și care sunt făcute numai cu scopul de a te salva de moarte nu lasă urme, nu înfrumusețează și nu tulbură viața exact ca relația mea cu Carla ori cea cu Felicita. Uneori – rar – ajung să lase o amintire de neșters datorită impresiei puternice pe care ai avut-o. Eu îmi amintesc de o domnișoară așezată în fața mea în tramvai. Am ajuns la o oarecare intimitate pentru că eu i-am dat un nume: Anfora. Nu avea un chip foarte frumos, însă ochi vii, puțin rotunzi, care priveau totul cu mare curiozitate și șiretenie cam infantilă. Să fi tot avut poate peste douăzeci de ani însă nu m-aș fi mirat dacă ea, ca să se amuze, ar fi tras-o pe furiș de codițele subțiri pe o fetiță care întâmplător ședea alături. Nu știu dacă pentru forma ei rară ori pentru că așa îi era simulat de rochie, bustul său deși subțire semăna cu o amforă elegantă sprijinită pe bazin. Iar eu am admirat mult bustul acela și m-am gândit, pentru a o înșela mai bine pe mama natură care mă urmărea: “Cu siguranță, eu nu trebuie totuși să mor pentru că, dacă această copilă ar vrea, eu aș fi încă dispus să procreez”.

Chipul meu trebuie că luase o înfățișare curioasă privind la amfora aceea. Însă exclud să fi fost cea a unui satir pentru că mă gândeam la moarte. Pe când alții mi-au citit pe față dorința. După cum mi-am dat apoi seama, fata, care trebuie că aparținea unei familii înstărite, era însoțită de o servitore bătrâioară care a acompaniat-o atunci când a coborât din vehicul. Și a fost bătrâna aceasta cea care, trecând pe lângă mine și privindu-mă, a murmurat: – Satir bătrân. Mă făcea bătrân. Chema moartea. I-am zis: – Babă imbecilă. Însă ea s-a îndepărtat fără să-mi răspundă.

În românește de Mihai Banciu