Pornind de la faimosul şi paradoxalul panseu al lui Marcel Duchamp, cum că: „M-am forţat să mă contrazic, în scopul de a evita să mă conformez gustului meu”, am putea considera că arta este o sumă de contradicţii solemne şi măreţe. O stare de continuă levitaţie de la un oximoron la altul. Şi, totodată, de contrarietăţi. Una dintre ele este răspunsul pe care se spune că l-a dat Julio Cortázar unui student, atunci când acesta i-a pus cea mai posacă întrebare-clişeu: Cum scrieţi? Răspunsul a fost pe măsură: „Las în fiecare seară în maşina de scris o coală albă. Iar dimineaţa, când mă trezesc, o găsesc scrisă!”. Clar. Precis. Fără tăgadă. Absurd şi aiuritor, aidoma întrebării.
În artă, am impresia că sculptorul, făuritorul de forme (la fel ca şi scriitorul, făuritorul de fantasme), are mai multe oportunităţi decât pictorul, de pildă, de a-şi exprima voltele paradoxului ce-i vine în minte, ca o epifanie. Ceea ce pictorul poate face numai prin fisurarea semanticii (mă gândesc la un Adrian Ghenie, spre exemplu, care se cam bagă pe sub pielea bătrânului Freud!), la comanda impulsului de moment de linie sau cromatic (indelebil, ca şi timpul în sine!), sculptorul – acela care dă consistenţă nălucilor – e stăpânul şi autorul (uneori, chiar demiurgul!) oricărei cât de neînsemnate rupturi logice a formei. Cu nebănuite consecinţe semantice. Cu un determinism absolut particular, să ne înţelegem. Fiindcă „rupturile” lui Giacometti, de pildă, nu sunt aceleaşi cu ale lui Jan Fabre (mi-am îngăduit comparaţia tocmai pentru că i-am văzut pe amândoi împreună – Le Chien sau L’Homme qui marche alături de À la recherche de l’Utopia sau replica originală la Pietà, într-o expoziţie extraordinară, la Fundaţia Maeght, din Saint-Paul-de-Vence).
Un astfel de artist dinamitard al semantemului confortabil de fotoliu este sculptorul (şi, totodată, creatorul celor mai bizare obiecte, alcătuiri şi combinaţii de forme văzute vreodată) Nikolaus Otto Kruch. Unul dintre cei mai nărăvaşi şi insubordonaţi modelului de predictibilitate, un partizan fanatic al – că tot veni vorba de Freud – „frustraţiei aşteptării”.
Şi, fiindcă fiecare creator are modelul său unic, pattern-ul ce deschide recurenţa oricâtor vertiginoase aplecări analitice şi porneşte maşina cu aburi hermeneutici, la Otto Kruch această amprentă este zoomorful în descompunere. L’enseigne a unui animal ce se destructurează. Dar el nu optează pentru vietatea moale, de o vigoare plăpândă (cum ar fi iepuraşul sau broscuţa) ori cea dulceag de gingaşă, cum ar fi columba (expropriată însă de multă vreme de toate calităţile şi transferată ca simbol al păcii lui Picasso!)… Nu! Otto Kruch îşi alege alte embleme. Îşi construieşte figuri ce exprimă puterea, forţa, tăria, vitalitatea şi robusteţea. Cum ar fi rinocerul, calul sau taurul, poate cel mai reprezentativ pentru ideea pe care o urmăreşte.
Privind cu atenţie o lucrare deja antologică, Taur, bronz (2016), descoperim însă o viziune de un sarcasm infernal. Chiar dacă echivocă. Fiindcă avem în faţă o zeflemea, o caricatură, dar şi, dimpotrivă, o temă de meditaţie profundă, serioasă. Deşi, animalul este surprins în cea mai puternică ipostază a mândriei şi plenitudinii sale – coada flagelantă, piciorul din faţă dreapta flexat, ca la un început de paradă – observăm că trupul lui este aproape descărnat, descompus. Are numai scame, ca un înveliş zdrenţăros, acoperit doar cu nişte plăci strălucitoare defazate. Nu are schelet. Nu are nicio întăritură. E ca o carcasă inconsistentă de lepros. Altfel spus, o viziune grotescă, tragică şi ridicolă.
Rămân la părerea că ne aflăm în fața unei fascinante reprezentări a tauridei. Un animal destructurat, cu corpul descusut, cu pieile atârnânde, a cărui vigoare se risipeşte. E atâta durere în atitudinea acestui taur – altădată, la origine, o bestie furioasă și înspăimântătoare, gândiți-vă, de pildă, la o corrida – încât reacția indusă e de compătimire, de milosârdie. Este cea mai frumoasă și mai dureroasă ironie la adresa forței devastatoare. Dar, cum spuneam, şi o temă de reflecţie. Căci, mi se pare a fi o excelentă parabolă asupra vremelniciei puterii.
Dacă vreţi, taurul lui Kruch seamănă cumva cu decrepitudinea unui caudillo. Un cornut peticit, cu puterea scurgându-i-se printre crăpăturile istorice, ca o zeamă fetidă a neputinței și târându-și bărbățiile, atât de falnice odinioară, peste amintirea tuturor matadorilor învinși.
Fiindcă tot am amintit de Jan Fabre, ultra-originalul artist belgian şi-a rebotezat cu propriul nume strada unde stă în Antwerp, iar pe gard a aşezat o placă, pe care scrie: „Aici locuieşte şi creează Jan Fabre”.
Pe masa de disecţie a laboratorului de creaţie al lui Nikolaus Otto Kruch, scrie: „Aici locuieşte un taur hăcuit de propria-i grandoare”… Până la sfârşitul lumii.