(Invitat la Festivalul Internațional de Carte „Transilvania” de la Cluj, din octombrie 2018, să vorbesc despre „România mea”, alături de alți colegi, scriitori români care trăiesc în afara țării, am scris și comunicat textul următor, pe care-l supun cititorilor Vieții Românești. Numărându-mă, astfel, și eu printre poeții în timpul intermediar la care m-am referit și mă voi mai referi în articolele publicate în această rubrică.)
Mărturisesc că titlul acesta, „România mea”, propus de organizatorii festivalului ca fir roșu al întâlnirilor între scriitorii din diaspora și publicul clujean, m-a pus de la bun început într-o situație intelectuală inconfortabilă, adică într-un loc care nu este un dat (« une donnée ») indiscutabil, sau mai bine spus nu acolo unde aș fi dorit să mă aflu pentru a fi la locul meu în dialogul, real sau virtual, despre ceea ce obișnuim să numim Marea Unire. Dacă unii înțeleg prin România în primul rând un spațiu geografic, teritorial, istoric bine delimitat, în timp ce alții îi conferă mai ales semnificația unui spațiu cultural, lingvistic, inter-uman, și, nu în cele din urmă, spiritual, gestul de apropriere sau re-apropriere al acestui spațiu simbolizat de articolul posesiv, poate căpăta o semnificație diversă, multiplă, și uneori chiar incompatibilă cu intenția inițială. Acest polisemantism se manifestă cu atât mai pregnant pentru un poet, un intelectual sau un artist rebel, care trăiește, scrie, creează, de mulți ani, de voie sau de nevoie, într-un spațiu cultural și lingvistic diferit de cel al țării de origine. Orice tentativă de a impune o identificare exclusivistă cu tărâmurile natale nu conduce, în acest caz, decât la o formă de autoiluzionare, cu consecințe cel mai adesea nedorite.
In ceea ce mă privește, proiectul îndepărtării pentru o lungă perioadă de timp (nu am gândit niciodată plecarea mea ca fiind definitivă, acest termen aparținea doar limbajului oficial politico-administrativ al epocii comuniste) de țara unde m-am născut se datorează big-bang-ului provocat in imaginarul meu, un loc esențial, în jurul vârstei de 18-19 ani, de descoperirea unor meteoriți ca Tristan Tzara, Eugen Ionescu, Constantin Brâncuși sau Victor Brauner, serie continuată în viața mea de proaspăt exilat, de prezenta lui Jacques Hérold și a lui Gherasim Luca, pe care i-am cunoscut la puțină vreme după sosirea la Paris, în februarie 1973.
România „mea” (cu sau fără ghilimele) aș putea-o defini ca pe un loc imaginar al libertății și al posibilului, de o plasticitate incredibilă, un loc în care deveneam ce vroiam eu, rămânând mereu o potențialitate care mă facea să visez, ca și Dunărea lângă care am crescut și care reprezintă cea mai veche și mai puternică amintire din copilărie. Un alt loc al libertății și visului a fost dintotdeauna maidanul („le terrain vague” în franceză) despre care aveam să scriu, peste trei decenii, un lung text în proză, intitulat En chair mais sans os ( Încarnat dar fără oase), publicat în 2003, în cartea mea Cage centrifuge (Cușca centrifugă), din care voi cita câteva fragmente:
„Amintirea cea mai obsedantă din copilărie este aceea a unui maidan dedicat supraviețuirii. În curtea unei case abandonate, aproape în ruină, în orașul unde m-am născut, mă văd, în pragul adolescenței, lansat în aventura care începea de cum mă strecuram prin grilajul unui gard etern demodat, în căutarea urmelor vieții din vremea când acolo existase un castel. […] Acest spațiu precis, în afara casei, unde totul ar fi trebuit să fie imprevizibil, surpriză, plăcere, și unde figurile cele mai familiare deveneau măști modelabile după voința fiecăruia, gata să se metamorfozeze dacă sentimentul stranietății devenea prea apăsător.”
Aceste două citate lasă poate superficial să se înțeleagă că maidanul ar fi avut doar o valență spațială, în realitate trăirile din copilărie nu au fost altceva decât semnul precursor al destinului meu de exilat și de rebel bilingv, rebel fiind în sensul cel mai propriu și detașat de orice contingente istorice sau politice sinonim cu poet.
„Infinit mai dezorientant decât să te citești tradus într-o limbă străină, răsună ecoul cuvintelor găsite de un altul în limba sa maternă (care este și a ta) pentru a traduce ceea ce ai scris în limba mereu nouă, altfel spus de adopție. […] Să revii pe acest drum la limba copilăriei, aproape împotriva voinței tale, ca și cum ai realizat brusc că întreg proiectul e sortit eșecului, sau chiar ca o renunțare abia deghizată? Ar trebui traversat din nou, dar în sens invers, maidanul unde toate limbile sunt aidoma, sub bolta unei limbi întâlnite sub hipnoza care te ghidează. […] Contrariul absolut al unui non-lieu, maidanul este prin excelență un loc al transmutației, unde vechiul și noul stau cot la cot și unde ceea ce părea într-o zi că dispare renaște și mai puternic într-un alt loc și un alt timp.”
In acest sens pot spune că pentru mine granițele României s-au situat între Dunăre și maidan. Deloc peiorativ, ceea ce am numit maidan este de fapt Athanorul omniprezent în copilărie dar și în prezentul post-exilatului care am devenit, după regăsirea țării în care m-am născut cu Europa și cu lumea de dincolo de limitele Europei.
N-am proiectat niciodată o patrie imaginară și nici nu m-am simțit jignit că România nu are dimensiunea Chinei și destinul Franței. Am simțit întotdeauna că o patrie este de fapt un loc în care te simți acasă dar integrezi lumea și lumea te receptează ca fiind parte din ea – un spațiu al cunoscutului dar și al alterității, altfel orice patrie devine un loc asfixiant.
Și dacă tot vorbim despre locuri, Comana – unde Gellu Naum, pe care am avut șansa unică de a-l întâlni la 20 de ani și cu care am devenit prieten pentru eternitate, m-a incitat să devin ceea ce sunt – nu a fost un alt Macondo – o proiecție sau un univers mitizat, ci un spațiu în care am rămas conectat, deschis, iar granițele Europei, deși atunci închise, vă pot afirma că treceau prin Comana.
Legătura mea cu oamenii pe care i-am iubit, care m-au format și m-au informat ține și a ținut de această geografie și istorie poetică, spirituală și afectivă. În sensul acesta România a fost cu mine oriunde m-am dus : la Paris în 1973, la Berkeley și New York în 1982 și 1983, la Praga și București, după topirea cortinei de fier, la începutul anilor 90.
Contrar poncifului care afirmă că limba în care scrie poetul este adevărata sa patrie, mă recunosc mai degrabă în cuvintele poetului rus Iosif Brodsky din eseul său In the shadow of Dante (În umbra lui Dante), în Less Than One (Mai puțin de Unu) – Selected Essays, Penguin Books, 1986): „Poetry after all in itself is a translation; or to put it another way, poetry is one of the aspects of the psyche rendered in language. It is not so much that poetry is a form of art that art is a form to which poetry often resorts. […] This suggests that poetry is somehow also alien or resistant to language, be it Italian, English, or Swahili, and that the human psyche because of its synthesizing nature is infinitely superior to any language we are bound to use […]”. („Poezia, în cele din urmă, este ea însăși o traducere; sau altfel spus, poezia este unul dintre aspectele psihismului exprimat prin limbaj. Nu contează atât de mult că poezia este o formă de artă cât că arta este o formă de care poezia se folosește adesea. […] Aceasta sugerează că poezia este, într-un anumit sens, și rezistență la limbaj sau străină de acesta, fie el italian, englez, fie swahili, și că psihismul uman datorită naturii sale sintetizatoare este infinit superior oricărui limbaj pe care suntem ținuti să-l utilizăm.”
Acest citat mi se pare congruent cu ceea ce a vrut să spună Jacqueline Chesnieux-Gendron, specialistă a suprarealismului, profesoară la Sorbona, în cadrul unei seri consacrate de Centrul Georges Pompidou poetului Gherasim Luca, la scurt timp după ce acesta se sinucisese aruncându-se în Sena, în aprilie 1994, vorbind despre specificitatea limbii poemelor acestui important poet francez de origine română, ca fiind o limbă de înaintea limbii materne.
In ceea ce mă privește, semnificația profundă a alegerii mele de a scrie doar în franceză a fost aceea a unei utopii a limbii universale. Pot numi această schimbare o conversiune lingvistică izvorâtă dintr-o voință utopică. Revenirea mea la limba română la mijlocul primului deceniu al noului secol nu s-a datorat însă aceluiași tip de voință utopică. Dacă utopia nu are prin definiție un loc predeterminat (u-topia), faptul de a reîncepe a scrie din nou în română, fără a abandona însă limba franceză, corespunde probabil unei nevoi psihice de de-construcție a locului „potențial al libertății și posibilului” din adolescența și anii „uceniciei” poetice.
(Nota: Traducerile din Cage centrifuge și Less Than One aparțin autorului.)