În 1968, Lucian Pintilie, a cărui lipsă o vom regreta mult timp, lansa pe piața românească a filmului Reconstituirea. Cu câțiva ani înainte, nu mulți cred, fiind vizitat la Cluj, unde îmi pierdeam viața pe vremea aia, de Marius Robescu, l-am condus pe acesta la gară, ca să ia trenul de întoarcere spre București (care atunci mergea mai repede decât astăzi); în sala de așteptare el și-a scos din bagaj o cărțulie pe care aruncându-mi ochii, văzusem titlul: Reconstituirea și autorul: Horia Pătrașcu. Așa că atunci când am auzit că s-a lansat filmul, nu eram cu totul în necunoștință de cauză. N-am mai apucat să-l văd, însă, la timp, pentru că a rulat, numai la București și doar câteva zile, până și-a dat cineva, din conducătorii comuniști ai țării, seama că, de fapt, este o satiră la adresa orânduirii, ba mai mult, chiar a tovarășului, mai ales în scena finală, când procurorul salută ceaușescian masele populare care se întorc de la meci. Valoarea filmului constă desigur și în caricaturizarea iepocii (încă n-o numise așa, necum să-i spună de aur), dar mai ales în portretizarea cursivă și de o naturalețe nemaiîntâlnită până atunci în filmul românesc a fiecărui personaj, în general supuse limbii și comportamentului de lemn impuse de regim, felul cum erau legate în așa fel încât să rezulte o imagine coerentă a unei lumi abrutizate de alcool și de manifestările de masă, fie ele și numai strigătele unanime la un meci de fotbal. Peste toate plutea cortina aceea, de lemn, cre stăruit zeci de ani pe-aici, prin Est. Meciul de fotbal, cu uralele lui, constituia un fel de cortină sonoră a filmului, izbucnirile de bucurie sau de necaz ale mulțimii ritmând parcă desfășurarea reconstituirii unei bătăi între doi adolescenți proaspăt ieșiți din liceu, avându-l ca victimă colaterală și pe responsabilul bufetului pe terasa căruia s-a petrecut și unde se filma, acum, reconstituirea. Cei doi adolescenți sunt memorabil interpretați de Vladimir Găitan și George Mihăiță, cu o naturalețe și o prospețime care prevesteau două strălucite cariere de actori. Milițianul care supraveghează toată tărășenia, în persoana cunoscutului, în epocă, actor-personaj popular, Ernest Maftei, e un tâmpit cu grade, responsabilul e un umil supus forței publice, în persoana procurorului, iar cei doi băieți sunt terorizați de spaima că urmează să fie judecați și băgați în pușcărie. Personaj absolut remarcabil este Paveliu, fostul profesor al celor doi elevi, creat de Emil Botta, o mască tragică a omului din altă lume spirituală, condamnat să trăiască mizerabila epocă a comunismului îndobitocitor și eschivându-se prin alcoolizare. În fine, personajele sunt cu toate memorabile, inclusiv fata ce cască gura, baba cu gâștele, inclusiv Drăgan, un fel de șef al procurorului, ca să nu mai spun de acesta din urmă, o creație magistrală a marelui actor care a fost George Constantin. Fiecare gest al lui s-ar cuveni comentat, fiecare apariție a sa te – ca să zic așa – „ridică în picioare”. Până la salutul final, din IMS-ul condus de un militar tâmpit și somnoros, imitând ceea ce, mai târziu, avea să devină un simbol al regimului din România, practicat de Nicolae Ceaușescu.
În epocă, spuneam parcă mai sus, filmul n-a rulat, fiind repede scos din cinematografele bucureștene, dar România literară a reușit, totuși, să-i dedice două pagini, dacă-mi aduc bine aminte, în care Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Romulus Rusan, Valeriu Cristea, G. Dimisianu și alții apărau filmul de sancțiunea despre care se știa deja că va urma. De notat că lucrurile se petreceau înainte de celebrele catastrofae „teze” din 1971, care au dat înapoi cultura românească, după un scurt răgaz de iluzorie libertate.
Găsesc pe internet următoarele informații despre reacția de atunci a ștabilor de la partid, extrase dintr-o carte despre epocă, citată mai jos:
„La 10 Februarie 1970 a avut loc o discuţie la nivelul Secretariatului Comitetului Central al PCR despre filmul lui Lucian Pintilie, Reconstituirea, la care au luat parte Nicolae Ceauşescu, Manea Mănescu, Dumitru Popescu, Vasile Patilineţ, Virgil Trofin şi Ion Iliescu. Potrivit istoricului Armand Goşu, care publică stenograma discuţiei în volumul II din Istoria comunismului din România, „Ion Iliescu a fost cel mai vehement critic al filmului”.
Iată cam ce credea I. Iliescu despre film și despre marele regizor care era Lucian Pintilie:
„Lucrul cel mai important este să se pună în practică ceea ce s-a stabilit aici, ca să existe un control riguros de la început până la sfârşit, de la concepţia însăşi asupra filmului, de la concepţia politică a regizorului şi să se dea la realizat numai filme care prezintă garanţiile din punct de vedere politic şi ideologic. Eu am discutat cu Pintilie, regizorul filmului Reconstituirea. Toţi sunt nişte tipi lipsiţi de orice receptivitate la orice observaţie critică, sunt nişte oameni înfumuraţi, desconsideră orice critică şi privesc cu desconsiderare capacitatea unor activişti politici de a-şi da cu părerea asupra a ceea ce înseamnă activitatea în cinematografie. El a încurajat o serie de elemente într-un mod deosebit de scandalos şi a folosit un sistem de relaţii care există în cinematografia noastră. A organizat o vizionare particulară cu toţi prietenii lui şi a creat un climat că cineva împiedică apariţia unor creaţii de mare valoare, că nu sunt în stare să priceapă noul în creaţie, curajul acestui mare creator.”
Probabil că acea „vizionare particulară” a dat naștere paginilor din România literară. Și, într-un fel, Ion Iliescu avea dreptate să fie indignat și speriat pentru siguranța regimului său: acest film submina credibilitatea regimului pe care-l slujea (Ion Iliescu, nu filmul), credibilitate care de fapt nici nu exista în ochii celor mai mulți români, doar oportuniștii și profitorii numărându-se printre cei care se dădeau convinși, deși, sunt sigur, nici ei nu erau, de minciunile propagate ca adevăruri de către comuniști. Cum și spectacolul care i-a umplut paharul cu păcate de les-regim lui Lucian Pintilie, cu piesa lui Gogol, Revizorul, din 1972. Și Revizorul a avut parte de aceeași soartă: pagini semnate de personalități culturale în România literară, printre care Matei Călinescu, Ana Blandiana, Lucian Raicu (autor al unei excepționale monografii Gogol), Valentin Silvestru, urmate de interzicerea spectacolului, după numai trei reprezentații. După interzicerea acestui spectacol, Lucian Pintilie a trebuit să plece din țară, iar Liviu Ciulei, directorul Teatrului Bulandra, unde se jucase o clipă Revizorul, n-a mai rămas nici el multă vreme, destituit fiind de către organele de partid și de stat.
Am avut norocul să văd Reconstituirea chiar înainte de 1990, iar după aceea să-l revăd de câteva ori. De curând (acest articol este scris la 10 decembrie 2018) a fost reluat la o televiziune și, nici de data asta, filmul nu m-a dezamăgit, dimpotrivă. Este o operă de artă adevărată, pe care o poți vedea ori de câte ori, căci vei descoperi mereu câte ceva nou, câte un gest, câte o semnificație care îți scăpase până atunci. El nu m-a dezamăgit nu atât pentru că îmi vedeam lumea în care trăisem fără voia mea, deși nici asta nu e de aruncat, cât pentru această prezență teribilă a spațiului concentraționar, redat(ă) într-o formă simplă și, aparent, banală, dar suficient de semnificativă pentru a trezi suspiciunea și, la urma urmei, spaima activiștilor de partid. Și, firește, bucuria spectatorilor, echivalentă doar cu aceea pe care o vor fi resimțit cei care ascultau Europa Liberă. Căci, într-adevăr, Lucian Pintilie era un om liber și ca un artist liber s-a manifestat și când a gândit și făcut acest film extraordinar, care spunea mai mult decât toate lozincile din lume despre o lume a terorii și a întunericului, programate. Or, regimul concentraționar nu putea tolera un om liber, un artist liber de tezele stupide ale partidului, care nu aveau alt scop decât să-i îndobitocească pe oameni.
Acesta era comportamentul comunist față de artiștii de valoare ai epocii, a căror creație era continuu cenzurată și interzisă, pentru a nu șifona imaginea, și așa oribil de mototolită de propriile sale acte, a regimului. Împotriva tuturor acestor bariere, marii artiști, cei de talia lui Lucian Pintilie, au reușit să lase opere cu adevărat nemuritoare, cum este această teribilă Reconstituire(a).