Motto
Oasele mele s-au îmbrăcat
într-un nou trup îndrăgostit.
Arthur Rimbaud
Spiritul ei pune în mine trupul jarului
topește prăslele iernii.
Nu am mai trecut cu vederea întregul, darul primind.
Aici dospește sufletul nostru.
Am deschis Poezia cu trupul de fosfor.
Îi simt fildeșul, deplasarea spre roșu,
depășind gradul de fierbere al ființei.
Nu mai avem greutate, mocnește în noi contopirea,
cum ideile miros tușele noastre.
Cărbunii pe cer înfrunzesc.
Intrăm în alt univers, unde fiind,
radiația de fond a cuvintelor.
Suntem doar două suflete pierdute,
Înotând într-un bol de pești, an după an.
Șofranul respiră curat,
prin cerc trece Canopus, lumina ei de început.
Uit cernele amare, patimi cu solzi aurii.
Ispitirea. Glasul ei răgușit.
Culeg pepitele treze reglez cardanele firii,
așez pe lucruri blândețe.
Încep să dezleg nevăzutele.
Nici puterea de înger nu ne-ar putea despărți.
M-au ros spaimele până la sânge, port cearcăne verzi.
În timpul spălării păcatelor scriam înnegrit,
de mers mergeam dar mâna visa să vegheze.
Patimi mai multe ca zorii?
Veghetori prin amontele cerului cât era de ucis?
Alo,
Este cineva înăuntru?
Fă un semn dacă mă poți auzi.
Acum scriu în nălbit.
Nu mai e nimic de ucis,
prin patimi au trecut magi vindecând.
Oamenii se îmbăiază-n oglinzi, copacii în alți copaci.
Cum lămâia abia despicată cum sarea pămîntului miroși Poezie.
Singurătatea ne este catifea și mănușă.
Oțele gingașe scutură floarea ta trezindu-mă fără o parte din mine.
Dimineți în care îngerul ne schimbă la față,
cine, în cine se scutură?
Cremenea cui te aprinde cum scorțișoara dincolo de vedere?
Când eram copil am avut o febră,
Îmi simțeam mâinile ca două baloane.
Acum am din nou aceeași senzație.
Pe scala răbdării mărar otrăvit toarce timpul.
Cu viața m-am învățat cu moartea învață-mă Poezie.
Cu ce ochi vezi după ce mori cu ce ureche auzi?
Dulcele și săratul îl mai simți?
Verdele mai încântă?
Uitând sudoarea de om, ajungând în lumină una cu ea,
Într-o matematică pură.
Hei tu, hei tu,
De acolo, din frig
Însingurat, îmbătrânit
Poți să mă simți?
Secrete matricele timpului cum snopul săgeților
dar timpul stejarului și timpul ferigei egale nu sunt.
Din ocne iese moartea desculță.
Am luat calea cerească, prin tăcerea noastră.
Ți-am luat urma, în timpul tău rămânând.
De care parte să uit când întreg nu mai sunt.
Ascunde-te, auzeam,
îți vor pune sub așternut scorpioni umbra îți vor ascunde.
Nu mai pot!
Lumină grasă între noi,
cu ochi închegați cum ochii de sfinți pipăi amprentele tale.
Timp al magneților când mă atingi aburesc.
Fumeg.
Scriu cu buricele roase cu unghii tocite.
Înăuntru ești tu înafară tot tu.
Suflet aici dincolo suflet,
până unde lumina ta se întinde?
Înnoptare nomadă.
Logaritm descifrat.
Stau într-o veghe sărată ca într-un început de biserică.
Am sare pe tâmple
Simt unduirea luminii la trecerea ta.
Unde este dorință
Mereu va fi și o flacără
Unde este o flacără
Cineva e sortit să se ardă
Dar pentru că arde
Nu înseamnă că vei muri.
Zvon de fiară tânără iese din iarnă.
Cu timpul jarului scriu
cu ochi rumeniți simt creșterea murelor.
Noaptea țipă-n cuțite adâncește fisura din panglici,
Încep zorile mărului primăvara ramelor verzi.
Luminați cei ce scriu căci umerii lor vor umbla cu dreptate.
Pe buzele dimineții Poezia nu minte.
O mână de gesturi care respiră.
Asta sunt eu.
Uleiul tandreții
Uleiul tandreții.
Ka mate. Ka mate!
Ka ora. Ka ora!
Ka upane. Ka upane!1
1 Versuri din haka, dans ritual al maorilor, simbolizând renașterea.
Ka mate – pot muri!
Ka ora – pot trăi!
Ka upane – pot biruiI