În urmă cu vreo două decenii, în biroul meu de la Cuvântul, a intrat un domn cu o figură foarte sobră, aproape posacă, cu un aer preocupat, care mi-a strâns mâna, cumva stânjenit și mi-a spus doar că se numește Alexandru Ecovoiu și că a vrut să mă cunoască pentru că scrisesem despre o carte de-a lui fără ca el să mi-o fi trimis la redacție, ceea ce, atunci, ca și acum, era un fapt neuzual în lumea literară. La rândul meu, aflasem despre succesul internațional al romanului său, Saludos, destul de puțin comentat de critica literară din România și eram curios să aflu secretele acestui succes, într-o vreme în care literatura română era mai degrabă ignorată la nivel european. Cum niciunul dintre noi nu eram din cale afară de vorbăreți, discuția nu s-a mai prelungit după prezentări, omul a plecat așa cum a venit, iar eu am rămas cu o mulțime de întrebări nepuse în minte.
În anii care au urmat, ne-am întâlnit constant, dar la intervale mari de timp. De vreo câțiva ani ne vedem exclusiv la târgurile de carte, iar atunci când îl întreb ce a mai făcut îmi spune puțin blazat că a nimic ieșit din comun, a stat retras și a scris, dar că i-au apărut niște traduceri prin Spania, Urugay sau Germania, că o carte de-a lui urmează să fie tradusă în nu știu ce țară. Anii nu l-au schimbat, aceeași modestie comportamentală în contrast cu presupusul său succes internațional (pe care îl poate oricând proba cu printuri din presa spaniolă pe care le are mereu la îndemână) îi caracterizează fiecare ieșire în public.
Remarcam și cu alt prilej o calitate a scrisului lui Alexandru Ecovoiu specifică marilor autori: aceea de a se reinventa ca scriitor cu fiecare nouă care publicată. În momentul în care prozatorul pune punct unui roman, acel drum este pentru el definitiv închis. Nicio nostalgie a personajelor (care, la alți scriitori, migrează firesc de la un roman la altul), a locurilor sau a vreunui proiect anterior de inginerie a textului nu îl bântuie. Fiecare nouă carte a sa este un proiect cu totul nou, fără nicio legătură cu precedentele, ca și cum ar aparține unui alt autor. Poate de aceea proza lui Alexandru Ecovoiu este și atât de dificil de clasificat, iar autorul de încadrat într-o anumită schemă generaționistă.
Ambitus, cel mai recent roman al lui Alexandru Ecovoiu are toate datele unei distopii. Într-o localitate cu un nume bizar, Vergo (a cărui sonoritate poate trimite cu gândul la latinescul „virgo”/„fecioară”, mai ales într-o carte în care problematica religioasă abundă), nelocalizat în spațiu și timp, o călugăriță întâlnește un copil de trei ani, fără ombilic, iar din acel moment locuitorii acelei localități devin nemuritori. Firește, minunea stârnește interpretări care de care mai fanteziste, iar faptul că cea căreia i-a apărut minunea este o mireasă a Domnului trimite cu gândul , aș zice, firesc, la nașterea lui Hristos. Spuneam, în titlul acestui articol, că este vorba despre o distopie și nu despre o utopie pentru că atributul nemuririi, revărsat asupra tuturor locuitorilor din Vergo, nu le aduce doar beneficii celor în cauză. Pentru că, spre deosebire de basmele populare, în Vergo, el nu este dublat și de cel al tinereții fără bătrânețe. Oamenii din Vergo îmbătrânesc, își pierd puterile, se diminuează, dobândesc toate inconvenientele vârstei, dar nu mor. Cei foarte bătrâni și cei foarte bolnavi trăiesc agonii interminabile, fără posibilitatea de a se izbăvi. Iar atâta vreme cât nimeni nu moare, pe teritoriul localității, nici nu se poate naște cineva. Noua realitate schimbă din temelii viața locuitorilor urbei. Scăpați de sub presiunea morții ineluctabile, oamenii își modifică fundamental modul de viață, mentalitățile, cultura, morala, înțelegerea ordinii publice, etica muncii, relațiile cotidiene, raportarea la legi și la credință. Toți se adaptează la un mod de viață din care au fost excluse frica de moarte și de Judecata de apoi, morala se relaxează, încrâncenarea vieții se risipește, fiecare are certitudinea că indiferent de faptele pe care le săvârșește și de modul în care își duce existența, pentru el nu mai există sfârșit.
Un fel de elită a orașului alcătuiește un Club, ai cărui membri se strâng în fiecare zi de joi, acasă la astronomul Bernar și desfac firul în patru în legătură cu toate consecințele pe care le poate produce noul satut de nemuritori locuitorilor din Vergo. Onomastica bizară a acestor stâlpi ai comunității „vergone” nu poate oferi nicio sugestie geografică a locului acțiunii. „Amfitrionul, marchizul, care nu venea săptămânal, Elk, profesorul de științele naturii, Vyllz, tot profesor, de matematică, Herm, medic, director al Sanatoriului Lisko, cel mai bogat om din Vergo – nu era, se pare, chiar așa, dar astfel era socotit – , și Kroll, colonel în retragere (…); mai veneau uneori la întâlnirile de joi – nu erau titulari – doi frați gemeni, tineri încă, urâți, dar șarmanți, unul poet, celălalt romancier, buni actori mai degrabă, urmaseră în Capitală cursurile unui institut de teatru: Hont și Erg se numeau – oricăruia dintre ei i se spunea Honterg; nu se supărau.” (p. 78) Acestora li se va adăuga după un timp preotul Pergol. Precum în romanul lui Thomas Mann, Muntele vrăjit, toți aceștia vor dezvolta viziuni și teorii despre nemurire, religie, viață, în general, în funcție de domeniul fiecăruia de activitate. Ideile se completează reciproc, devin tot mai consistente, intră în circulație și ajung să modifice mentalitățile, credințele și behaviorismele oamenilor locului.
Jocul de-a nemurirea se încheie în momentul în care sora Irma se reîntâlnește peste ani cu băiatul minune, fără ombilic, Tiber, se lasă sedusă de acesta și dă naștere unei o fetițe. Neputând să-și imagineze păcatul, pe fondul pe care nu se mai născuseră copii în localitate, mama stareță e convinsă că se află în fața unei minuni. Așa că botează fetița cu numele nu foarte original Isusa Cristina, iar toată localitatea este convinsă că ea reprezintă varianta feminină a Mântuitorului.
Oricât de interesante ar fi discuțiile cu substrat religios și despre nemurire (care trimit vag spre o atmosferă de mister în stil Umberto Eco), miza cărții stă în altă parte. O sugerează chiar titlul romanului, Ambitus,cuvânt care, în limbaj muzical, desemnează intervalul dintre sunetul cel mai grav și cel mai înalt al unei melodii. Din această perspectivă întregul roman poate fi pus sub semnul procedeului mise en abîme. Romanul devine o carte despre întinderea nemărginită a literaturii în spațiu și timp, un teritoriu vast, care unește realitatea și ficțiunea, moartea și nemurirea, iadul și raiul, pe Dumnezeu cu Diavolul. La nivelul locuitorilor orașului Vergo, cele două personalități antitetice sunt Marchizul Helmez de Astriz și boemul Vusek, care, în alt plan, este și contraponderea la Maica Stareță: „Dacă Vusek putea fi luat drept măsura răului inofensiv, maica stareță nu putea fi decât aceea a binelui distrugător, asta datorită convingerii ei că este un fel de moașă predestinată să aducă pe lume un alt Isus.” (p. 187) Până la urmă, romanul din roman poate fi citit și ca o parabolă menită să ilustreze spațiul nemărginit al literaturii.
Acest roman al lui Alexandru Ecovoiu este un fel de joc al umbrelor, în care concretul se amestecă cu metaforicul și abstractul, imaginea cu gândul, ficțiunea pură cu judecata implicită despre literatură. O carte inteligentă, scrisă de un autor cu multă imaginație, dar și, în spirit postmodern, conștient, în fiecare clipă, că participă la efortul rece, calculat, al elaborării unui text literar.
M-am întrebat de mai multe ori de-a lungul anilor în ce constă secretul acestui autor discret pe piața românească, dar mereu în atenția unor reviste și edituri din lumea occidentală. Cel puțin la nivelul romanului Ambitus, dar într-o bună măsură și al celorlalte cărți, cred că principalul argument stă în forța de impact a ideilor, pe fondul descrierii unor lumi fictive, exotice, imposibil de identificat în viața reală, dar în care fiecare poate să recunoască mentalități, obiceiuri de viață, problematici, caractere familiare. Problematica romanelor lui Alexandru Ecovoiu, întrebările pe care le ridică sunt la fel de valabile și la București, și la Madrid, și la Montevideo, iar onomastica orașelor, străzilor, localurilor și a oamenilor nu impune constrângeri de specificitate etnică sau lingvistică. Există și în literatură un Ambitus, al cărui interval este foarte larg în cazul lui Alexandru Ecovoiu.
Într-o lume ideală, Alexandru Ecovoiu ar fi trebuit să fie un scriitor precum Caryl Férey, care să stea cu lunile sau cu anii în colțuri exotice sau tenebroase ale planetei de unde să vină cu romane îmbibate de specificul locului, care să ne lase fără respirație. De fiecare dată când îl revăd la târgurile de carte după câte o lungă absență, îmi imaginez că a parcurs o asemenea experiență. Apoi, când îl întreb cu o anumită însuflețire, îmi răspunde invariabil, cu un fel de modestie bonomă că a stat la țară. Chiar dacă fiecare rând al literaturii sale pare să îl contrazică.
La 75 de ani, pe care i-a împlinit la 3 noiembrie 2018, Alexandru Ecovoiu își caută încă locul pe care îl merită în tabloul literaturii române contemporane. Îi dorim la mulți ani și îi așteptăm viitoarele cărți.
Alexandru Ecovoiu, Ambitus, Editura Polirom, Iași, 2018, 248 pag.