Un daimon bântuie cetatea
În Etica nicomahică a lui Aristotel se presupunea că fericirea (eudaimonia) ar fi motorul imuabil al vieții umane, supremul scop al oricărui individ. Acesta este spiritul (daimōn) bun (eu) care bântuie visele oamenilor și le determină, în viziunea Stagiritului, nu doar viața contemplativă, dar și implicarea lor în viața cetății, fericirea devenind un fel de barometru al democrației1. Ideea va fi dezvoltată în vremea contractului social, când fericirea individului a trebuit să cedeze comunității o parte din visele ei, primind la schimb o fericire artificială, confecționată artizanal de gânditori așa-zis progresiști ai momentului pentru a acoperi visele unei cât mai largi majorități. Astfel, eudaimonia individuală, teoretizată cândva de Aristotel, devine o fericire participativă, gestionată de statul paternalist în numele unor concepte pur filosofice, precum: libertate, egalitate, fraternitate. La umbra lor, fericirea transcendentă a grecului antic, care mai credea că fericirea este motorul vieții morale și binele suprem al cetățeanului, a fost înlocuită de fericirea societății privită în ansamblu, Și pentru că fericirea socială trebuia să poarte un nume, s-a numit prosperitate. Un termen ambiguu și restrictiv, hedonic și mercantil, care nu poate acoperi toate frământările Stagiritului, care se întreba mereu dacă nu există riscul ca, dincolo de impunerea unui anume fel de viață fericită, să rămână în afara ei categorii de cetățeni condamnați la nefericire. Pentru aceștia din urmă, statul modern a inventat un surogat de fericire pe care îl numește protecție socială, o formă rudimentară de anestezie a conștiințelor.
Din păcate, comunismul a trivializat fericirea individului, făcând din ea o lozincă numai bună de fluturat într-un iluzoriu viitor „multilateral dezvoltat”. La rândul lui, neo-liberalismul a încorsetat fericirea în „îndatoririle” pe care statul i le strecoară cetățeanului turmentat de drepturi, iluziile pentru care el are mereu de luptat/ votat pentru a nu și le pierde.
Când fericirea stă la masă cu guvernul
În unele state, precum Buthan sau Emiratele Arabe Unite, există un minister al fericirii. Acest insolit departament guvernamental este menit să elaboreze programe și politici dincolo de ideologii, dar subsumate toate strict unui singur imperativ, de a face un număr cât mai larg de cetățeni fericiți. Nu știu dacă fericirea pe cap de locuitor este acolo mai mare decât, să zicem, în România, dar știu că politicile sociale2 ale unor asemenea state și-au propus să armonizeze fericirea materială cu cea spirituală, obiectiv care nu se aude formulat explicit pe malurile Dâmboviței. În termeni pur aristotelici, acest nou tip de politică, numită „economia fericirii”, își propune să unească „fericirea secundară”3, cea care decurge din ideologii și concepte, cu fericirea primară, a sufletului ce tânjește după virtutea desăvârșită, atributul considerat de Stagirit binele suprem al omului implicat în viața cetății. Redescoperim aici, ideea, datorată aceluiași Aristotel, că o societate perfectă înseamnă „punerea în acord a vieții fiecărui individ cu virtutea desăvârșită (zoes teleias energeia kat’areten teleian)”4. Altfel spus, o morală sănătoasă este condiționată de fericire, iar o societate fericită este condiționată de moralitatea fiecărui individ.
Aducerea virtuților individuale din plan metafizic (religios) în plan social, ca niște superhuman skils5, iată marea provocare a politicilor guvernamentale de împământenire a fericirii. Poate și de aceea, veți găsi în Emirate apologia progresului tehnic stând alături de apologia naționalismului cultural cel mai conservator. Astfel, conceptul generos de fericire ne arată că două ideologii diametral opuse pot încăpea într-un singur ideal. Cel al fericirii individului.
Din bunele practici ale acestor state citez6 aici doar declararea creșterii calității serviciilor publice (învățământul, sănătatea) ca politică guvernamentală de diminuare a inechităților sociale și, implicit, de creștere forțată a fericirii pe cap de locuitor.
Patru argumente și o invitație
Cum s-ar putea armoniza un asemenea minister al fericirii cetățenilor cu realitățile din România?
În primul rând, prin acceptarea ca premiză politică a nevoii unei medieri între fericirea individului și existența unui stat birocratic, inert și refractar la problematica fericirii. Lui Josef K. din Procesul lui Kafka i-au trebuit 3 ani și 10 capitole ca să înțeleagă că odată intrat între rotițele ce articulează statul birocratic nu te așteaptă la final decât nebunia.
În al doilea rând, aș integra în acest minister al fericirii toți mediatorii care acum șomează sub titulatura pompoasă de „avocați în dreptul familiei”, transformându-i în petiționarii fericirii cetățeanului în raport cu opresiunea și nepăsarea statului de drept. Extinderea imediată a atribuțiilor acestora la Legea Contenciosului administrativ ar degreva instanțele de multe litigii apărute între persoane şi puterea publică. Dar mai ales, ar da încredere cetățeanului că puterea nu este și nu va fi discreționară, ca în Procesul lui Kafka, fiind supravegheată mereu, din proximitatea cetățeanului de rând de mediatorii democrației. Dar nu este acesta chiar rolul instituției Avocatului Poporului? – vor sări să vocifereze toți aceia care își fac acum vacanțele la Miami și se consideră mai îndreptățiți decât alții la împărțit fericirea. Impotența unei astfel de instituții, vizibilă azi cu ochiul liber, este încă un argument pentru înființarea unui asemenea minister!
În al treilea rând, cum vi s-ar părea obligativitatea ca 112 să direcționeze toate petițiile cetățenilor către instituții și să urmărească, de pildă, aplicarea Legii 544, privind liberul acces la informațiile de interes public?
În al patrulea rând, aș pune în fruntea acestui minister filosofi de carieră, nu politicieni. Lor li se adresează Aristotel fiindcă doar ei pot înțelege că esența fericirii este chintesența tuturor politicilor create de om pentru om. Căci legile statului nu pot fi pentru cetățean decât o condamnare la fericire.
Aceste câteva argumente nu vor decât să arate cât de ușor se poate împământeni un Minister al fericirii pe malurile Dâmboviței. De aici încolo rămâne deschis orizontul angajărilor civice și este chemată să se manifeste imaginația creatoare a fiecăruia…
O rezoluție pentru mondializarea fericirii
În anul 2012, Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția cu nr. 66/281/12.07.2012, a instituit ziua de 20 martie ca ,,Ziua Internațională a Fericirii”. Mai mult, rezoluția recunoaște importanța fericirii și a bunăstării ca obiective universale și ca aspirații ale vieții oamenilor din întreaga lume, cerând totodată „recunoașterea importanței introducerii acestor concepte ca obiective ale politicilor publice”7. Nu în ultimul rând, rezoluția evidențiază faptul că, la nivel mondial, modelul preferat de dezvoltare trebuie să devină, după exemplul scandinav, o așa numită „economie a fericirii”, cea care pune în mijlocul politicilor economice și sociale omul și fericirea lui.
Privită din perspectivă filosofică, Rezoluția face ca fericirea să redevină, ca în Eticile aristotelice, „sensul și scopul vieții, traiectoria și finalul existenței umane”. Altfel spus, el, omul, și nu legile, trebuie să primeze. Căci el, omul, are tot dreptul, revenind la Aristotel, să urce pe „culmi de fericire și beatitudine (makarízomen kai eudaimonízomen)”8.
Între gr. eudaimonía și sinonimul ei makaría, Evul Mediu a introdus o distanțare artificială pe care s-a întemeiat o întreagă schimbare de paradigmă politică. Asimilarea conceptului de stat de drept divin, cu ideea de legi imuabile, care provin (prin interpuși) de la Dumnezeu, a mutat scopul politicii dinspre moralitatea individului înspre moralitatea absolută a legilor, amintind mereu, cum formulează Sf. Ioan Gură de Aur în Omilia XXIII la Romani, că „Dumnezeu Însuși i-a înarmat pe magistrați cu putere… Dumnezeu se îngrijește de siguranța voastră prin ei” (112).
În paralel, diabolizarea fericirii terestre, văzută în Evul Mediu doar ca o „memorie a păcatului”9, a scos fericirea din cetatea terestră și a mutat-o în cer, într-o utopică civitas Dei. Restricționarea fericirii la visio beatifica (Augustin) a făcut pierdută ideea aristotelică de fericire terestră (eudaimonía), substituită acum de makaría și, în transcripția lui latină, de beatitudo divina. De acum încolo, fericirea nu va mai fi binele imediat, ca în viziunea lui Aristotel, ci o sfințenie și o perfecțiune ce transferă visul fericirii în viața de apoi. Ulterior, dihotomia dintre civitas terrestra și civitas Dei a condus la diferențierea dintre omul cetății și omul pios. Altfel spus, dintre omul onest şi instruit, dedicat trup şi suflet, mai ales într-o democraţie, servirii cetăţii, pentru care fericirea este un scop cât se poate de terestru, și omul liber de obligaţii cetăţeneşti, retras întru studierea metafizicii, pentru care fericirea înseamnă ridicarea privirii spre cer. Despre aceste două tipologii, în fond diametral opuse, vorbește și Sf. Ioan Gură de Aur într-o glosă pe marginea celebrului pasaj din Matei (22, 21): „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. În viziunea teologiei, omul social are un caracter dual. Pe de o parte este omul care îi oferă cu necesitate Domnului sufletul şi trupul omului, adică întreaga lui viaţă, pe de alta, este omul care, supus Cezarului, îi oferă acestuia din urmă doar taxele.
Rezoluția O.N.U. din 2012 propune o cale de mijloc între fericirea absolută și fericirea terestră, invitând toate statele membre la o meditație comună asupra conceptului de fericire. Căci, dezvoltarea nu poate fi durabilă fără readucerea în centrul tuturor politicilor a adevăratului beneficiar: omul, și fără a reaminti scopul său: fericirea. Rezoluția O.N.U. arată că eudemonocentrismul nu mai poate fi ocolit, și că datoria de căpătâi a tuturor guvernelor trebuie să fie scoaterea fericirii de la naftalina filosofică și punerea ei în practica politică.
Să nu uităm, deci, cum spunea un autor drag mie, Boethius, care îl reinterpreta pe Aristotel, că fericirea poate fi destinul omului, fiindcă ea face parte din însuși A.D.N.-ul omului: „Muritorii au mai presus de toate o singură preocupare. Ei ţes mereu un păienjeniş de ţeluri, şi deşi merg pe căi diferite, cu toţii se străduiesc să atingă unul şi acelaşi ţel: fericirea. Iată binele care, odată atins, oferă certitudinea că nimeni nu mai poate dori nimic altceva. Acesta este într-adevăr binele cel mai înalt, care strânge într-însul toate lucrurile bune. Dacă i-ar lipsi vreun bine, nu ar mai fi cel mai înalt bine, fiindcă ceva care ar fi totuşi de dorit rămâne pe dinafară. În felul acesta, este clar că fericirea reprezintă starea de perfecţiune atinsă prin concentrarea a tot ceea ce e bine în ea. Toţi muritorii, aşa cum am mai spus, se străduiesc să o obţină pe diferite căi, fiindcă dorinţa pentru adevăratul bine este sădită de la natură în mintea omului, dar greşelile îl abat din cale, orientându-l spre un fals bine”…
1 cf. Aristotel, Pol., 1325a, 16-25.
2 v. UAE’s National Program for Happiness & Wellbeing, pe www.happy.ae/en
3 Aristotel, Etica nicomahică, 1178a, 10.
4 idem 1102a, 5.
5 v. UAE Ministry of Happiness, Global Happiness. Policy Report 2018, p. 10.
6 cf. idem, p. 11.
7 Rezoluția, la http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=%20A/RES/66/281
8 Aristotel, Etica nicomahică, 1101b, 22-24; cfr. Etica eudemică, 1219b, 13-16.
9 Augustin, Confesiuni, X, 20.