„Așa văzut-a Zaharia – improvizații într-o lume captivă” este titlul unei expoziții itinerante curatoriate de Muzeul Țăranului Român în parteneriat cu Asociația pentru Fotografie Documentară din Chișinău. Expoziția prezintă o selecție din clișeele fotografului amator basarabean Zaharia Cușnir (1912-1993), descoperite întâmplător în casa sa părăsită din regiunea râului Răut
Pământul e mereu impur. De o netezime îndoielnică, alăturare de smocuri, pietre, paie, gloduri, resturi de omăt. O geometrie variabilă de aglutinări în urma omului, a traiectoriilor sale inconsistente. Pare considerație, dar e multă indiferență în acest minimalism al configurației de covor exterior, combinație de action painting și arte povera. Omul are proiecte fugace, iar terenul rămâne mai mult neconsolat. Păstrează doar urmele unor eboșe timide. O piatră pentru a propti o bancă, un șirag pentru a evita noroiul, rebuturile de zid improvizat. Paie de staul ori răsfirate în urma chirpiciului. Mai îndrăzneață e neaua, dar plusul de acuarelă nu elimină senzația împovărătoare de realități discontinue. Ca o molimă cu care conviețuiești, relieful vag grunjos e pe măsura unei coerențe îndoielnice. Fără risc de implozie, elementele par lipsite de o chimie reactivă, implicit de promisiuni de metamorfoză. Prezența nu-i încremenită, ci mereu adăugată. Trece, lasă urme, dar te privește cu o doză de absență.
O asemenea înstrăinare vine din poză. Din atitudinea celui ce oprește o clipă naturalețea prezenței pentru a o prinde în cuiele unei perspective căutate. Artificiul e candid, nu are ambiții vinovate, dar chiar și cu un dram de patetism nu-ți invadează privirea. Cel vizat nu e absent din ignoranța mizei, din calcul ori din grabă, nici măcar din carența unei vitale cochetării. Nu vrea să lipsească, nici preț de un clișeu, nici nu e răpit aiurea. Nu i se inhibă prezența, nici nu se joacă de-a o existențială v-ați ascunselea. E precum copila moartă, vegheată ca o păpușă adormită pe un scaun. Sau ca puștii în linie, cu mâinile pe ghidon și bicicletele alături. Ca și militarul așezat fudul, cu butelca și paharul goale, cu instrumentarul fumătorului la picioare, înstăpânit cu talpa pe o stinghie de scaun stingher. Ori vânătorul pripășit între șine. Ori bărbații încotoșmănați sprijiniți neglijent de limuzina înglodată ca de un zid.
Nu e vorba de inadecvarea celui ce vrea să pară altceva. Nici de simple vise dezamăgite de o ostilitate imposibil de conjurat. Ci de realități care nu se îmbucă. Ca un subtil hiperrealism suprarealist. Un bărbat elegant, cu sacou și cravată, cu frizură aranjată, strânge vesel în palmă un iepuraș din gospodăria familiei. E așezat pe un scăunel în ogradă, într-o postură apropiată de a patrupedelor urecheate din preajmă. Se apropie de el tatăl, cu mâinile la spate, cu un pas și o căutătură ce par a-l ignora complet. Parcă ar fi două imagini suprapuse. În fundal, un perete al casei și un zid de pietre informe. Cel dintâi pare un cearșaf găurit de fereastră, acoperindu-l parțial pe cel din urmă, ca un decor amăgitor. Ca și cum locuirea s-ar reduce la un simplu parapet despărțitor. Oamenii, ca și iepurii, sunt strânși într-o ogradă.
Un prunc e întins pe o pernă vărgată în fața casei. Pe prag, picioarele, tot goale, ale părinților pe un preș încrețit. Dungilor uniform paralele ale pernei le corespund cutele răsfirate ale preșului și bezna interiorului slab luminat. O involuție, parcă, către un haos greu descifrabil. Două tinere, cu floricele proaspăt culese și rochii galeșe, se opresc din căutarea zglobie pentru o poză cu o gazetă de propagandă. Freamătul pădurii din spate e promițător cât lozincile mincinos ticluite. Contrastul e radical între codrul obscur și veșmintele primăvăratece, între vehiculul flanării și zidul ușor văruit, între slovele tipărite și albul hârtiei. Între ceea ce promite schimbare și nedefinitul așteptării.
Contrastul e, uneori, mai clasic. Între născut și făcut. Panourile propagandist-publicitare, prinse într-un eșafodaj încropit pe câmp, despre ulițe înfloritoare și cirezi fericite, sunt bune doar pentru busturi zâmbărețe ori frunți furtive, în timp ce, mai jos de viscere, picioarele sunt proptite într-un pustiu cu case răzlețe și arbori golași. O tijă cu rol de susținere devine ramă pentru un tablou complementar, ca o dezmințire tăcută a utopiei imagistice. Stilistica fructiferă e, la nevoie, întregită de delirul cifrelor. Producția, la ordin, se va dubla, dar simbolica seceră expresionistă zace ca o amenințare în jurul capului femeii, care încă-și permite răgazul unei mâini îndoite la piept, prinsă între nasturii surtucului. O mână făcută și pentru altceva decât pentru a culege sfeclă. Săgeata recoltei ascendente o țintuiește chiar pe ea, așezată, întâmplător, în fața unui stâlp de susținere acoperit de panou. Un stâlp al potențialei infamii.
Înscrisurile sunt, totuși, rare. Sunt stinghere, chiar dacă imperative. Apar pe table, pe cartonașe, pe firme, dar mai ales pe panouri. Într-o lume obișnuită cu icoanele, literele și cifrele păstrează un iz școlăresc. Nu sunt decisive, chiar dacă emană de la autorități. Cifrele care contează desemnează mulțimi: familii, cârdășii, cârduri. Iar cuvintele care atârnă nu pot fi prinse în poză. Înscrisurile trec, vorbele rămân. Chiar dacă și radiourile, întrezărite prin ferestre, țin mai mult de mobilier decât de înțelesuri. Nu sunt de conceput, ca-n benzile desenate, bule cu vorbele personajelor. Atmosfera nu are aura tăcerii, nici contextul nu face de prisos spusa, dar glasurile par să fi nimerit într-un timp presărat cu răgazuri cum e un drum cu hârtoape. Sunt ca trioul de fetițe, pe care cușma și broboadele, gerul și poza, postura și profilurile mignone le fac să semene prea mult cu păpușile din brațe. Sunt tăcute ca niște păpuși eterne, rigide și expresive. Precum suratele tolănite-n perne. Mai vorbărețe par a fi animalele: vițelușul încă mirat, vaca țanțoșă de prieteșug, puii la taclale, iepurii la sfat, pasul tacticos al mâței. Când vrea să înșele tăcerea, omul mai degrabă sună: toba, tubele, trompetele, acordeonul. De dragul unei percuții cât mai atavice, îngenunchează la nevoie.
Într-un Déjeuner sur l`herbe cu lapte proaspăt, mai puțin burghez și strict feminin, mama mulge vacile, iar fiica adolescentă, fără cochetărie, e în expectativă. Probabil visează, deși desculță nu ar putea fugi departe. Mâinile sunt împletite ca și cosițele, într-o cumințenie contestabilă. E adunată-n sine, deși totul pare împrăștiat: paiele, pietrele zidului, florile rochiei, petele bălțatei. Privirea ei e mai crudă decât a mamei, poate mai lucidă în ambiguele sale temeri. Altădată, tatăl are o prezență castratoare. Pantalonul său ușor bombat e cât pe ce să oculteze copilul din fundal, obligat la o ușoară aplecare. Celălalt băiat, parțial ascuns după o fustă, e chiar încruntat. Privește cu difidență, protejat de îndârjirea surorii mai mari. Cât timp autoritatea paternă stă cu mâinile în șolduri, fetița își permite o poză regulamentară, cu mâinile la spate și cu un mic medalion la gât. E în centru doar temporar, într-o dinamică familială greu de prevăzut. Alteori, concurența are alte mize. Pe aceeași bancă, fetița e așezată cu picioarele atârnate, în timp ce frățiorul mai mic, în picioare, e cu-n cap mai mare. Ea e deja încălțată, poate explora mai în voie rețeaua de ulițe instituită de garduri. El, desculț, nu poate depăși extensia exterioară a covoarelor casnice. Doar pisica își vede, nestingherită, de traseele imponderabile. Trece relaxată peste bariera improvizată, vegheată de un vameș marțial, cocoțat la înălțime și nepregătit să întindă mâna spre înțelegere. Fetița e cu pumnii strânși, încercând să-și îndrepte postura sprijinindu-se cu brațele întinse. Pare gata să coboare, dispusă să pună-n practică decizia șefului de post. Tovărășia se poate extinde și în perspectiva mișcării. Alt cuplu de frați sfidează ierarhiile. Copila, mai mică de data aceasta, e în șaua unei biciclete, mai la înălțime decât fratele care proptește vehiculul. Pare vizitiul unei domnișoare încântate de tură. Ea are chică nepăsătoare, el șapcă de puști cu frizură școlărească, iar bunica năframă ce-o lasă fără păr. Rochița ei cadrilată ori configurația șuvițelor se asortează mai bine cu spițele roților decât hainele lui uni ori bulinuțele de bunicuță. Ritmul potrivit e al ei, iar micul tron i se cuvine.
Bicicletele, într-o astfel de lume, sunt mijlocul de transport uzual. E și șansa, pentru copii și tineri, de a-și exersa neastâmpărul, curiozitatea și iuțimea vârstei. Mulgătoarea mai sus pomenită, cu același halat profesional, e prinsă între vită și căldarea cu lapte, ca într-un lanț productiv, dar fiica ei, acum încălțată și cu basma, se îndreaptă tiptil spre bicicleta sprijinită de perete. Ea încă are timp. Iar chipul îi e acum decrispat, fie și doar pentru a nu trezi suspiciunea vreunui cerber de ocazie. Bicicletele sunt mai mereu în așteptare, căci orice clipă e doar un răgaz. Stau rezemate sau chiar tolănite, atunci când lipsește vreun zid în preajmă. Uneori au prinse mici genți de piele, dovada unor intimități în mișcare, poate chiar resurse de cochetărie în cazul tinerelor. Alteori sunt simple vehicule de promenadă, ca a adolescentului fudul procopsit cu public feminin. Atitudinile celor intersectate sunt derutant de personale: își țin mâinile la spate, încrucișate la brâu, de-a lungul trupului, cu palmele apropiate. Drumul, ca și râul, poate coti, astfel încât privirile riscă să dispară curând. Satisfacția își merită clipa.
Nu sunt prea diferite. Singura variație, aproape nesemnificativă, e forma ghidonului. În rest, sunt subțiri, deși cam rigide și incomode la oprire pentru pici și domnișoare. Poate că fudulul menționat e conștient de podoaba unei lămpi frontale, alături de mai banala sonerie de atenționare. Cât despre micul portbagaj, e prea mic și vulnerabil pentru a-și intra în rost. Bicicleta nu-i remorcă, astfel că își păstrează umila noblețe a unei fugi.
La antipodul roților cu spițe stau ferestrele. Mereu imobile, permit ocheade și perspective. Când sunt deschise, trecerea dintr-un registru în altul nu pare salutar discontinuă. Acoperite, par ermetice ca niște hublouri opace. Există și varianta intermediară: perdeaua e trasă pe jumătate, oblic, pentru a exhiba un radio, semn de superioară integrare. Rar, designul lor depășește obișnuitele configurații cruciforme. Liniile sunt deviate, se înmulțesc, se încovoaie. Apar arcuri, un maxim de rafinament. În orice caz, nu prea te privește cineva de dincolo de ele. Mai degrabă de dincolo de ferestruica unei mașini, unde perdelele nu sunt paznici incoruptibili. Fie e o realitate tăinuită, fie o prelungire a celei exterioare.
Pereții caselor nu sunt singurii care nu-s suficient de compacți. La fel sunt gardurile. Unele sunt din pietre informe suprapuse. Mamele cu prunci în brațe și înfățișare de bunici, strânse pentru poză în fața unuia, par de asemenea unite într-o asimetrică întovărășire, suficient de solidare pentru a nu-și renega ușor identitatea de grup. Dar cine ia în seamă rebuturile risipite în preajmă? Pietrele prea mici ori prea strâmbe pentru a putea construi ceva cât de cât trainic. Chiar și într-un univers fără stridente discrepanțe, marginalii sunt greu de privit. Sunt dosiți ca niște avortoni sociali. Pe ei nu-i prea distingem, deși poate sunt pierduți în mulțime. Bețivii jalnici, schilozii războiului, nebunii satului.
Gardurile de stuf, în schimb, sunt lipsite de straturi. Nimeni nu s-a cocoțat pe altcineva, doar se sprijină reciproc într-o verticalitate de grup, ca la o paradă ordonată. În fond, grupurile nu se structurează la întâmplare. Uneori membrii săi șed împrejurul unei mese, fie în semicerc, având în mijloc butelca, autonomă, străjuită de pahare goale în stare de veghe, fie etajat, cu oficianți ai băuturii și pahare umplute spre închinare. Alteori înconjoară un pridvor, într-o spirală cu balcon. Sau pot sta în rând la priveghiul unui prunc într-un sicriu ca de jucărie. Ori înșirați pe o aceeași bancă, într-o alternanță de vârste. Alteori, stratificările par categoriale: bărbații așezați, femeile în picioare, copiii în brațe sau întinși pe jos. Ori bătrânii în față, pe o bancă, iar fetele mult în spate, în picioare, cu mâinile la spate. Adulții pot înconjura un scaun rotund, postament improvizat pentru doi prunci. Sau se poate constitui un careu în jurul coșciugului, icoanei și pomenilor. Iar puștii cu biciclete stau în rând ca la startul unei curse, deși diferențele de vestimentație lasă alternativa unor treburi distincte. Sau împart ghidonul uneia, ca niște înainte-mergători, îngândurați ori încrezători, ai familiei. Doar nunțile și înmormântările antrenează coregrafii mai pretențioase.
Ce deosebește un tată de un fiu? Sunt îmbrăcați aproape identic, au frizuri asemănătoare, postura e similară, așezați picior peste picior, cu palmele încrucișate. Și căutătura pare aceeași, doar cutele feței și mâinile muncite trădează diferența de vârstă. Tânărul e mai ezitant, celălalt mai circumscris, dar filiația tăcerilor e elocventă. Alteori, fluxul generațiilor e mai sacadat, dependent de succesiunea modei: până vor crește surioarele, pantalonii evazați, curelele late și modelul de ceas de mână, acum purtate cu cochetărie de fratele mai mare, vor fi poate doar o amintire.
Nu pare o lume cu prea multe obiecte. Diversitatea de pe rafturile magazinului sătesc e pe măsură: ceasuri deșteptătoare, oglinjoare, nasturi, șampoane, ațe de cusut, caiete, mărgele de plastic, săpunuri, chibrituri, un ceainic, o găleată. Pentru socotelile tranzacțiilor, un abac. De fapt, obiectele vandabile sunt ca bilele acestuia, interșanjabile, pasibile de acumulare, dar nu de semnificativă comparație. Natura însăși pare imperfect diferențiată. Nici chiar frunzișurile verii nu reușesc să alunge impresia de improvizație. Crengile sunt ca și casele, mai mult răsfirate. Astfel încât gardurile din pietre de pe câmpuri aduc mai mult a metereze contra barbarilor.
Nu e de neglijat, însă, caracterul selectiv al acestui decupaj. Rama imaginii de ansamblu e pusă de curatori fideli atmosferei căutate. Alte clișee ale fotografului, necuprinse aici, lărgesc orizontul cotidian dincolo de tonalitatea presupusei captivități. Memoria nu e niciodată inocentă.