Pe 17 martie 1917, o schijă a unui obuz îl rănea grav la cap pe Guillaume Apollinaire, aflat în unul din tranșeele care ofereau o protecție iluzorie în fața gurilor de foc ale inamicului. A urmat, se știe, o operație complicată, de reușita căreia poetul n-a avut când să se bucure, deoarece a fost răpus curând de gripa spaniolă. Apollinaire citea, atunci când a fost lovit de schijă, un număr din revista Mercure de France. Era una dintre publicațiile-far ale începutului de secol, într-o perioadă fastă pentru revistele culturale, alături de Nouvelle Revue Française, La Revue des Deux Mondes, La Revue de Paris etc. Cu siguranță, Mercure de France a fost printre „modelele” Vieții Românești, la apariția ei în 1906. Revista de la Iași arată, de la primele numere, ca o revistă cu adevărat europeană. Își propune, de altfel, nu numai să fie o manifestare a unității culturale românești dar și să urmărească „armonizarea” cu cultura occidentală. Se vede, apoi, preocuparea de a oferi cititorilor texte variate, pe cele mai diferite subiecte. Așa se face că, pe lângă cronica literară, întâlnim cronica științifică, medicală, pedagogică, economică, internă, externă. Cu totul excepțională este secțiunea de „Revista revistelor”, unde sunt semnalate și comentate publicații din Franța, Anglia, Germania, SUA, Italia, Rusia, Austro-Ungaria. O asemenea deschidere și o asemenea promptitudine sunt, în anul de grație 1906, demne de admirație. De notat, în fine, că dobândesc treptat statutul unor rubrici fixe „scrisorile” din Basarabia, Bucovina și Transilvania (acestea din urmă semnate de I. Russu-Șirianu). Își face loc, din când în când, ideea unei posibile uniri cu Basarabia în timp ce, în privința Transilvaniei, sunt preluate mai degrabă tezele lui Aurel C. Popovici care preconiza, după cum știm, crearea unui stat federal, în speță „Statele Unite ale Austriei Mari”.
Să facem un salt de un deceniu și să vedem în ce măsură izbucnirea războiului și evoluția evenimentelor de pe fronturile de luptă au influențat atitudinea revistei. Mă voi referi la numerele din 1915 și la numerele 1-6 din 1916, pentru că, după intrarea României în război, Viața Românească își încetează apariția (va renaște în 1920). Trebuie observat mai întâi că revista are o structură mai rigidă și pare (și, de ce să n-o spunem, chiar este) mai sărăcăcioasă. În locul cronicilor variate se publică studii ample, unele de pură erudiție. Se simte o anume crispare, lucru perfect explicabil dacă ținem seama de context. Despre actualitatea politică și despre Basarabia scrie abundent Alexis Nour, un nume care a contat în cultura Moldovei de dincolo de Prut. Unul dintre textele sale vorbește despre Basarabia ca despre „Alsacia-Lorena româno-rusă”; altul, cu titlul „Ce este Basarabia ?”, este un studiu extrem de bine documentat, cu prețioase date statistice. C. Stere, prezent și el cu mai multe contribuții, abordează – doct și la obiect – chestiunea Ucrainei. Revista nu poate evita dezbaterea crucială a momentului: de partea cui se va situa România dacă va intra în război? Mai mulți autori (printre care Nour și Stere) nu fac nici un mister din sentimentele lor filogermane. Stere merge până acolo încât ne încredințează că Germania este sortită să ducă o politică diametral opusă oricărei idei de cucerire și cotropire ! Filologul G. Pascu, în „Știința germană și Românii” (nr. 4-5-6, 1916), dând exemple mai ales din lingvistică, pretinde că românii sunt cunoscuți mai bine în spațiile austriac și german, pe când francezii ne tratează superficial și cu abia disimulată ostilitate. Sigur, frica de Rusia e o temă recurentă, cu atât mai mult cu cât începe să se întrevadă posibilitatea recuperării Basarabiei (cum? prin ce alianțe? cu ce sacrificii? la aceste întrebări nimeni nu știe să dea răspunsuri clare). Prind contur visuri și mai îndrăznețe: Constantin Stere scrie că românii – inclusiv cei din Transilvania – vor forma până la urmă un singur organism politic (nr. 5-6, 1915, p. 181 și p.193-194). Afirmație temerară, într-un moment în care mai nimeni nu anticipa miracolul din 1918.
Un miracol pe care revista nu găsește cu cale să-l aniverseze nici în 1928, nici în 1938. Nici un articol, nici un rând care să amintească faptul că au trecut un deceniu și, respectiv, două decenii de la Marea Unire. Probabil că, pur și simplu, ritualurile memoriale nu intrau în practica revistei. Oricum, în 1928 revista pare obosită, lipsită de suflu, au dispărut aproape toate rubricile care îi confereau, în 1906, personalitate. Deși, ca ieșean, ar trebui să am puseuri de patriotism local, cred că mutarea redacției la București a fost salutară. În 1938, revista arată splendid: colaborări de prestigiu, extraordinară varietate a subiectelor, paginație aerisită. Într-unul dintre numere, la cronica literară sunt comentate niște romane englezești. De regulă însă cronica literară e dublă: una despre cărți românești, cealaltă despre cărți străine, prima îl are drept titular pe G. Călinescu, a doua pe A. Philippide. Și ce cărți prezintă Philippide! În numărul 4 – proaspăt apăruta carte a lui Albert Béguin, Sufletul romantic și visul, carte ce urma să cunoască un destin de excepție. În numărul următor cronica este consacrată lui Lautréamont! Pe lângă cronica literară, revista include, alternativ, cronica politică, legislativă, științifică, externă, dramatică, plastică, sportivă (!), lingvistică, cinematografică, economică, militară, pedagogică, muzicală… Sigur, situația internațională e din nou încordată, în Spania e război, apar întrebări firești despre echilibrul forțelor în Europa, despre posibile opțiuni în cazul ruperii acestui echilibru. Nimeni, însă, nu poate prevedea amploarea dezastrului care se va produce peste puțină vreme.
Iar cine citește acele numere din Viața Românească, în nici un caz nu și-ar putea imagina că, peste doi ani, revista va fi silită, din nou, să-și înceteze apariția. Va fi din nou în chioșcuri în 1944 dar de acolo începe o altă istorie, o istorie care continuă să fie scrisă.