O carte dedicată tragediei de la Colectiv: Arsura umblă după trup, de Viorica Răduţă, Editura Next Page, Bucureşti, 2018, 80 p.
Poţi, în 80 de pagini, să găseşti sunetul țipătului mut al celor care şi-au găsit sfârşitul (sau traumele şi mutilarea pe viaţă) în carnagiul de la clubul Colectiv? Christian Crăciun ne asigură că da, căci în cazul Vioricăi Răduță, „«strigătul mut» al lui Munch i-a fost armătura textului”. Arsura de atunci a umblat după câte un nou trup, iar şi iar, iar acum umblă prin minţile noastre, ale supravieţuitorilor, ale contemporanilor, ale scriitorilor, după o nouă carte poate, după un nou mod de a înţelege solidaritatea în faţa morţii, prietenia în faţa morţii, iubirea în faţa morţii iminente sau deja survenite. Şi revolta în faţa morţii, unele dintre victime sperând până în ultima clipă că ar mai putea salva pe cineva, cu nonşalanţa şi cu dăruirea tinereţii.
Dincolo de Argumentul Vioricăi Răduţă, găsim o primă parte a volumului de poeme intitulată fiecare sac este frigul topit, a doua fiind: Catapeteasmă, numărătoare inversă. Poeme scrise cu ardoare, smerenie, talent, austeritate şi strângere de inimă. Aici, în Catapeteasmă… şi-au aflat locul şi numele, rânduiţi în durere, cei 65 de tineri. Ultimul a pierit la 21 decembrie 2015, 7 săptămâni şi ceva după noaptea concertului Goodbye to Gravity, noaptea care a oprit viața, noaptea care a oprit cuvintele: „nu mai sunt/ ori nu mai este decât zâmbetul de pe chipul fetei/ neatins de flăcări/ durerea se înfige în vânt// tânărul ar fi putut să fugă dar a vrut să ridice fata/ cu grinda de flăcări în ea/ aparatul de fotografiat se topea cu imaginile înăuntru/ toba şi faţa solistului curgând peste ele” (cuvintele s-au oprit). Viorica Răduță a primit recent Premiul Filialei USR București pentru, de astă dată, proză, în urma publicării romanului Orașul închis, în 2017.
Până la dispariție, de Vintilă Ivănceanu, col. Joben, Editura Muzeul Literaturii Române, 2018, 140 p.
După exact 50 de ani, recuperarea unui microroman care cu greu se poate închipui cum a trecut de cenzură la prima ediție. La Editura pentru Literatură, tirajul a fost de 4.140 exemplare. Pe cartea dăruită lui Nichita Stănescu, putem descifra dedicația lui Vintilă Ivănceanu: „Principelui Nichita, urletul de nădejde al unui sfânt în pijama.” Prin Dimov și Țepeneag, dar și prin Vintilă Ivănceanu, oniricii nu defilează (prin definiție) în cadrul plutonului, ci își permit uneori, în acele timpuri grele, chiar și schițarea unui univers kafkian, mărturie fiind această proză intitulată Până la dispariție: norii colorați de pe cer se retrag în fața unor neguri în formă de romb, un întuneric dens coboară apocaliptic peste oameni, iar purtătorii de insigne din nichel împresoară casele proaspăt văruite. Încă de la prima pagină, rombul și nichelul fac legea. În căutarea libertății, pentru a evada din spațiul concentraționar al romburilor și al roților de nichel, autorul face și reface drumul care trece prin Imposibil, Absurd, Paralogic, Miracol. Un drum care, de fapt, așa cum scrie Vintilă Ivănceanu, are mereu două sensuri. Ion Dragalina, un tânăr de 26 de ani, este prizonierul unui sistem concentraționar a cărui ferocitate poate fi învinsă numai prin adevăr sau prin vis. Sau prin nimic, după cum sugerează Vintilă Ivănceanu în ultimele rânduri ale cărții. Și totuși, ne spune Ion Dragalina, protagonistul acestei distopii de un, pe alocuri, terifiant naturalism: „execuţia s-a amânat din oficiu, râdeam, nu m-au putut executa”. Sau poate acesta este numai un vis. Și totuși, cât îngerii vor mai cânta în trompete, libertatea nu va fi exclusiv un vis. Vintilă Ivănceanu a avut curajul, chiar și înainte de a pleca în Austria, să scrie despre libertate și despre teme tabu într-o lume ce încă mai spera, deși sistemul politic luase în vizor speranța (până la dispariție):
„Mă invoc în numele libertăţii. […]
Gândacii se adună pe cocoaşa mea, mă voi răscumpăra cu rouă, seminţele se descojesc, doi oameni cu urechile umplute de nichel mă leagănă.
Mă spală.
Mă înfăşoară în scutece roz.
Sunt dus într-un cărucior lung de doi metri. O damigeană cu lapte şi un biberon. Roţile căruciorului n-au expresie. Fulgere albastre doboară pe unul dintre oameni. Slalom printre morminte. Burniţează.
Faruri şi reflectoare ne indică ruta precisă.
Amabilitatea.
Loialitatea.
Bunătatea.
Sinceritatea.
Dreptatea.
Cuvinte cu care se ispitesc funcţionarii din birourile de contabilitate. Un martor fidel – sângele. O sală ovală. Scaunele bătute în ţinte de nichel se aliniau închipuind un cerc în centrul căruia trona o roată de nichel cu spiţe de aur cât braţul meu. Pe fiecare scaun, o bară de nichel terminată cu un glob de aur roşu. Între scaune, cărămizi şi mistrii. Mă dau jos din cărucior. E o capcană? Se va deschide o trapă?” La obsedanta întrebare pusă de torționari de zeci de ori în acest microroman, Care e numele tău conspirativ?, Ion Dragalina are un răspuns secret: L.I.B.E.R., fiindcă ispita libertății te poate propulsa dincolo de linia orizontului unui alt vis. Și viața lui Vintilă Ivănceanu, mereu atras de experiment și de alte noi limite, este emblematică în acest sens.
Nemaipomenitele pățanii ale lui Milorad de Bouteille, de Vintilă Ivănceanu, col. Joben, Editura Muzeul Literaturii Române, 2018, 328 p.
Născut în 26 decembrie 1940, oniric pe nedrept uitat în ultimele decenii, Vintilă Ivănceanu a debutat cu volumul intitulat în răspăr Cinste specială (poezie, 1967), în țara onorurilor acordate exclusiv nomenclaturii și politrucilor, unde neoavangarda era privită acum 50 de ani ca fiind evident subversivă. Lasă în urmă câteva volume publicate – poezie și proză –, lasă prietenii și repere ale lumii literare românești (Miron Radu Paraschivescu, Dumitru Țepeneag) pentru a se stabili, în anii ’70, în Austria, împreună cu soția lui, lingvista și traducătoarea Heidi Dumreicher. Este considerat un reprezentant al postmodernismului vienez, fiind angrenat în viața culturală și premiat în câteva rânduri ca prozator, poet, eseist – prin numeroase titluri, încă netraduse din limba germană în română. Regizor de teatru, profesor asociat la Institutul de Științe Teatrale și la Institutul pentru Muzică Electroacustică din Viena, Vintilă Ivănceanu se îndreaptă spre experiment și spre absurd. Editarea de carte și regia de teatru au fost domeniile lui predilecte. A murit în 7 septembrie 2008, în Maroc, la Essaouira.
Nemaipomenitele pățanii ale lui Milorad de Bouteille, roman funambulesc apărut în 1970, se alătură scrierilor mai vechi sau mai noi ale unor nume ca Grigore Cugler, Virgil Tănase sau Boris Vian (pe care Ivănceanu l-a și pus în scenă, în 1984, la Salzburg, cu spectacolul Die Reichsgründer oder das Schmürz). Ludică și polifonică, scriitura lui Vintilă Ivănceanu dă de gândit nu numai scriitorilor (și autorilor) români sau austrieci, unele dintre titlurile lui fiind traduse în germană, suedeză și japoneză: ,,Şi acum textele celorlalţi copii de aceeaşi vârstă.
«Tatăl meu este înalt. El are un papagal şi merge la club. Duminica tata joacă bridge şi bea bere. Uneori tata o sărută pe mama pe frunte. Eu nu-l iubesc fiindcă nu îmi dă bomboane» şi […]
«Eu nu am tată. Fratele meu mai mare zice că e foarte bine că nu avem tată şi că e bine că trenurile se ciocnesc şi taţii mor. Dacă aş avea tată, aş putea să chiulesc atât de des de la şcoală?» şi […]
«Tatăl meu este un bou» şi
«Tata mă bate cu bretelele. Îl urăsc. Nu vreau să scriu despre el» şi
«Tatăl meu se împrumută de la toţi amicii. Când nu mai are bani, cerşeşte. Deşi e marchiz, mama îl bate cu umărul de haine.»
Ce diferenţă între tatăl lui Milorad şi taţii tuturor acestor băieţi de condiţie bună! Snobi, sclerozaţi, proşti, răi, escroci, cerşetori, pe când tatăl lui Milorad, ce personalitate fascinantă, ca şi mama lui! Oh, tatăl lui Milorad, fire voluntară, nesuportând disciplina, demitizând totul, poate alchimist, poate vivisecţionist, bufon, exhibiţionist, matematician, istoric, filozof, eminenţă cenuşie, destrăbălat, coleric, poet, asasin, vicerege, cameristă, […] violonist şi 16 ore papă, şef de trib, crupier, feldmareşal şi tutungiu, şopârlă, dulap şi autoportret, ah, tatăl lui Milorad, formidabilul Nevermoor de Bouteille!“
Cornel Regman. A fi critic literar, de Florina Lircă-Moldovan, col. Aula Magna, Editura Muzeul Literaturii Române, 2018, 722 p.
O lucrare de doctorat bine documentată, pentru care elogiile au tot venit, de la nume ca Virgil Nemoianu, Ion Bogdan Lefter, Dumitru Chioaru.
Al. Cistelecan, poate cel mai regmanian dintre criticii literari de acum, consideră că: „Relectura «tematică» a cărților lui Regman e riguros atentă la mișcările de concept și concepție, notate într-un grafic al spiritului critic și al supleții sale. Acțiunea critică nu e doar scoasă în pregnanță, ci și evidențiată prin diferențe și contraste față de/cu alți critici ai momentului (îndeosebi cu cei din generația ʼ60). Se argumentează treptat, gradual, și capătă consistență – un fel de «unicitate» a criticii lui Regman, dovedită atât prin stilul critic – mereu pus în valoarea sa ireductibilă –, cât și prin atitudine și viziune. Acestea sunt lucrurile care motivează «singurătatea» criticului, înțeleasă în sensul strict al dialogului franc dintre interpret și operă, fără fluidități de atitudine.“
Florina Lircă-Moldovan explorează cu acribie și cu talent viața-și-opera lui Cornel Regman pornind de la originea și ascendența lui, trecând prin anii Cercului Literar de la Sibiu, prin perioada interdicției de semnătură (anii 1949 – 1956 sunt puși de autoare sub titlul: Dan Costa. Eul furat), ajungând până la anii din urmă, când Cornel Regman a colaborat la realizarea unei vederi panoramice asupra literaturii, colaborând cu articole de dicționar despre o seamă de scriitori români la elaborarea Lexiconului literaturii universale, apărut la Budapesta în anii 1993 – 1996: „În 31 mai 1999, când a primit din partea Uniunii Scriitorilor premiul Opera Omnia, Cornel Regman și-a asumat, alături de actul său critic, alte două ipostaze definitorii – «fapte de arme», cum le-a denumit el însuși: cea de colaborator la alcătuirea Lexiconului și cea de aforist, «ieșirea mea în lumea umoriștilor». Despre articolele de dicționar apărute în Enciclopedia de literatură universală a Academiei din Ungaria a amintit cu hazu-i specific, considerându-le cartea de vizită a României în Europa: «prin Lexiconul literaturii universale am reuşit să bag mai mult de o sută de scriitori români în NATO»”, la acea vreme România (spre deosebire de Ungaria) încă tânjea să fie admisă în NATO. Ceea ce s-a întâmplat, cum știm, abia în 2004. Se împlineau atunci cinci ani de la plecarea spre alte zări a criticului de judecățile căruia și criticii se temeau, căci nu degeaba „Îngerul a strigat – criticii s-au predat”, cum suna titlul unui foileton din anii de maturitate, publicat de Cornel Regman în revista Tomis în 1969.
Spovedania unui valet, de Corneliu Ştefanache, col. Ficţiune şi infanterie, Editura Junimea, Iaşi, 2018, 236 p.
După câte o carte a Anei Blandiana şi a lui Cătălin Boghiu, în această colecţie apare un roman postum, Spovedania unui valet, de Corneliu Ştefanache (1933 – 2009). Volumul se datorează strădaniei fiicei autorului. Semnatarul prefeţei, Ioan Holban, consideră că „este cartea unui învingător printre învinşii, atât de numeroşi, ai unei epoci din trecutul nostru recent”. Oricât de potrivnic este sau poate fi destinul unui orfan căruia statul îi este mamă și tată, lagăr și uneori mângâiere, oricât de terifiant ar fi să devii valetul președintelui unei țări cu un regim opresiv, totalitar, arbitrariul și teroarea nu pot deveni lege. Nu pentru totdeauna, ne asigură prozatorul și publicistul Corneliu Ștefanache prin această ficțiune-testament.
Lina, de Liliana Rus, col. Poeți români contemporani, Editura Brumar, Timișoara, 2018, 64 p.
Autoarea este din Pitești și a luat Premiul filialei USR pentru debutul cu Scrisoare domnului Șirato (2006), iar după doi ani a publicat tot la Carminis volumul Melancolii de duminică. În 2013 i-a apărut la Brumar Pasărea în lesă. Volumul de față cuprinde grupajele: Cântec vechi pentru Lina, De lemn, de cenușă, de salcie și Lamento. Dacă „veșnicia s-a născut la sat”, copilăria cu atât mai mult. Dar viețuirea cu bunica Lina nu ține strict de copilărie, nu este cantonată parcă nici de moartea survenită totuși. Nici moartea nu este cu totul o limită. A sta în proximitatea bunicii Lina face cât un bildungsroman. Cosette și Azelma se cuibăresc lângă micsandre, Marele Gatsby și cohortele de saxofoniști „strălucesc în lumina difuză”, iar dialogul cu Lina continuă, ca în vis: Cusăturile tale pleacă spre Mările Sudului/ şi casa toată e povestită acolo:/ poruncile familiei, ţarinile arate de cu toamnă,/ gardul grădinii căptuşit cu licheni/ şi întunecoase tufe de bozii –/ toate trec în cealaltă parte a lumii,/ se topesc în suflul mărilor învolburate.// Măruntele brazde cusute-n arnici/ (într-o limbă de neînţeles)/ şi-un popor de ciocârlii nestăvilite/ vor traversa câmpul albastru al mărilor,/ nisipurile negre…/ Se vor despleti pânzele tale cu şabac peste mesele Prinţului Perlelor./ Mâinile îţi vor fi sfinţite de la distanţă,/ idolii locului îţi vor coace turtiţe de cocos.// Vom privi de sus la primejdii,/ oprite pentru totdeauna vor fi.” În locul unui Meșter Manole dăruit unei construcții în care își exilează și își zidește inima, o femeie măiastră o zidește, fără voia ei, pe cea care a iubit-o cel mai mult. Pierderea nu este declamată, ci rânduită în cuvinte, cât să încapă în poezie și să ajungă la cititor, „într-o raclă de sticlă deasupra hăului”.
Văzătorii cu inima, de Mihail Gălățanu, col. Ipostaze, Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2017, 80 p.
Vederea învinge carnea. Ce spadasin iscusit este vederea! Ei bine, Vederea-iubirea nu spintecă, ci adună în sine. Cu timp și fără timp, necondiționat: „Încăperi prin care intri și nu mai ieși. Ventriculum sau atrium”, „Inima mea/ vede lucrurile/ și le iubește/ pe toate,/ deopotrivă,/ neselectiv”.
Mihail Gălățanu încă are – este de mirare! –, de-a lungul întregii cărți, chiar de la pagina celor 3 citate care sunt alese drept motto (1. „În zadar striga Împăratul, ca și leul în turbare/ Umbra morții se întinde/ Tot mai mare/ Și mai mare”; 2. „dar noi oamenii botezați/ de cuvânt suntem lăsați”; 3. „dară ochiu/ Închis afară/ Înăuntru/ se deșteaptă”), are așadar o mirare învoaltă în fața vreunui vers eminescian genial, a forței neperechelui de a aduce în poezia lui totul împreună, până la vreo apoteotică aducere împreună a iubitei și iubitului în momentul expierii – sau al revenirii la unitatea androginului. O mirare cu ironie inclusă, bonom, à la Cristian Popescu: „Ce-o fi fost în capul poetului/ ăla de-a scris: ne pună-n încăperea/ aceluiaşi sicriu, asta dacă/ a fost, totuşi, ceva? […] Să ne iubim/ într-atât/ încât/ să ne fie sete/ să fim/ în acelaşi sicriu.// Şi ce poziţie obscenă:/ eu să fiu/ peste iubita mea.// Da, cu faţa în jos.// Adică,/ într-un fel,/ îngropat/ în părul ei,/ cernoziom fatal.// În poziţia misionarului.// Încă adulmecând-o,/ încă iubind-o./ Încă răstignind-o/ pe trupul meu.// […] Ar fi/ atunci/ ca două/ jumătăţi de piersică,/ sicrie gemene,/ mustoase,/ mustind de iubire.// […] Aproape să fiu,/ de-a pururi,/ de sânul tău.// De ochii tăi.// Mereu/ vor plânge/ lichidele/ din tine.// Eu voi dormi,/ mereu”. (Ce-o fi fost…).
Daniel Cristea-Enache identifică aici, ca și în poeziile lui Marius Ianuș, „un eu liric exhibat și gesticulant, mușcător și provocator, cabotin și sentimental, sexualizant și mistic”.