Cum războiul e într-o perioadă de acalmie, sunt puţini răniţi. Doi dintre ei mi-au produs o impresie profundă. Pe unul l-au operat ieri în urma unei răni la abdomen, cu şaisprezece perforaţii ale intestinului. Are, pe lângă aceasta, amândouă mâinile tăiate şi mai multe răni la cap. Toate aceste ravagii au fost provocate de o bombă de mână, pe care soldatul a găsit-o neexplodată şi a vrut s-o examineze. Simt o spaimă retrospectivă amintindu-mi că prima bombă de mână pe care am văzut-o mă atrăgea foarte tare cu aspectul ei de inofensivă jucărie de copil şi-mi venea s-o azvârl cât colo lovind-o cu bastonul. Celălalt rănit are o leziune a circumvoluţiunii frontale în care se află centrul de asociere al limbajului şi şi-a pierdut uzul vorbirii. Îşi păstrează inteligenţa, dar nu poate vorbi. O infirmieră, aşezată la picioarele patului, îl învaţă să pronunţe câteva cuvinte monosilabice şi foarte simple, pe care el le repetă anevoie, ca un copil.[…]
Ieri am putut vedea costul victoriei. Acum, că ştim cât costă, să vedem şi cât valorează. După ce am regretat ce se pierde, să căutăm compensaţia în ce se câştigă. Cunoscând costul lucrurilor, preţul lor tradus în sacrificii, se cunoaşte în acelaşi timp valoarea lor morală, câştigul sau progresul spiritual pe care sacrificiul l-a adus cu sine. Când descriam ieri, cu trăsături pur exterioare şi fără să fac vreun comentariu, pe cei doi răniţi în convalescenţă, unul afazic, lipsit de darul expresiei orale, ca un copil, pe fundalul candid al văii alpine, celălalt, palid, senin şi blând, pe fondul alb al vastului salon de spital, m-am gândit că cititorul va observa singur valoarea simbolică a acestor două figuri. Erau victimele inocente ce îmbunează puterea zeilor. Făceau parte din grupul acelor răniţi care, întorcându-se de pe câmpul de luptă, întinşi pe targă în ambulanţele Crucii Roşii, mai aveau putere să dea la o parte prelata camionului şi să strige către cei care treceau: „Am luat Gorizia.” Primiseră cea mai desăvârşită purificare: aceea a focului. Unul devenise copil; celălalt, un sfânt. Dacă toate naţiunile, asemeni acestor răniţi, s-ar întoarce, după lecţia dureroasă a războiului, la o stare de spirit mai copilărească şi mai curată şi ar învăţa să se exprime într-un nou limbaj, clar şi umil, din care ar fi izgonite toate frazele umflate şi mincinoase, atunci preţul mare al războiului ar conţine negreşit propria sa recompensă morală.
[…] Vom asista la o bătălie în măsura în care se poate asista la o bătălie, m-a anunţat căpitanul. În curând vom vedea care este această măsură. Părerea mea este că această măsură trebuie redusă la un minimum incomensurabil, vecin cu acel centru al spiritului în care se zămislesc cantităţile imaginare. Cu alte cuvinte, părerea mea este că o bătălie nu poate fi văzută cantitativ, în ansamblul ei, decât în imaginaţie. Poţi vedea un detaliu al bătăliei, dacă participi la ea, dar nu totalitatea bătăliei. Această părere mi-a fost sugerată de lectura lui Stendhal şi a lui Tolstoi. Voi vedea în curând cât e de întemeiată […] Am ajuns în punctul care ne-a fost indicat, excelent loc de observaţie. Este culmea unui deal. De aici domini, într-o perspectivă amplă, panorama de văi, coline şi munţi, cu toate pasurile, cheile şi accidentele de teren, de la vărsarea râului Isonzo în Adriatica până la contraforturile albastre ale Alpilor Iulieni.
Să vedem acum ce este o bătălie. Cum este o bătălie? Mă aflu aici de trei ore, în spatele unui perete pe jumătate distrus, aşezat pe un pietroi şlefuit, cu binoclul la ochi, privind bătălia. Şi în aceste trei ore de atenţie încordată am ajuns la o concluzie extrem de simplă. O bătălie nu poate fi văzută, nu se poate şti cum este, nu există. O bătălie, ca de altfel toate lucrurile, nu se poate vedea decât cu ajutorul imaginaţiei: nu cu ochii trupului. În clipa aceasta există tot atâtea bătălii câţi oameni se află în luptă. Dar pentru spectator bătălia nu există. Pentru spectator bătălia este zgomot şi fum. Este la început un zgomot surd, anarhic, confuz; apoi pe fondul vuietului general fiecare sunet capătă un caracter specific, se individualizează, ca atunci când auzi un glas familiar în vaierul mulţimii sau ca atunci când, răsfoind grăbit o carte, ne apare deodată în faţa ochilor un nume cunoscut din perindarea cenuşie a paginilor tipărite. Atunci se disting clar bubuitul tunului de calibru greu, ca o subterană conflagraţie seismică; scrâşnetul strident al pieselor de campanie; pocnetele arbitrare şi opace ale puştilor, asemănătoare zgomotului făcut de uşile şi ferestrele pe care o rafală puternică de vânt le deschide în toiul nopţii; şi ţăcănitul regulat al mitralierelor, ca motorul unei motociclete, şi vibraţia grenadelor în aer, ca vibraţia tramvaielor electrice; şi explozia lor francă, deschisă şi zgomotoasă, ca un dulap plin cu veselă care se răstoarnă; şi zgomotul aeroplanelor, zumzet de bondar aproape de ureche, chiar dacă aparatul zboară la o mie de metri. Aste e, deocamdată, o bătălie: zgomot. Pe urmă fum. Când grenada cade pe pământ înalţă un edificiu elegant, de fum dens, greu, ca nişte smocuri de lână, care persistă mult timp fără să se deformeze ori să-şi schimbe conturul de la început. Această masă de fum are, în general, forma acelor arbuşti şi arbori falnici, cu frunze mari, pe care-i vedem prin parcuri şi în unele tablouri, mai ales la Watteau. Şi cum artileria italiană bombardează liniile austriece, fără să lase o palmă de pământ nerăscolită, pe o întindere de douăzeci de kilometri, acum, de la Monfalcone până la poalele Alpilor, s-a format un şir nesfârşit de arbori fantastici, care descriu meandre graţioase, după configuraţia terenului, când încoronând culmile dealurilor, când lipindu-se de povârnişuri. Arborii de fum se clatină încet, contopindu-se unii cu alţii, parcă sub bătaia vântului. Suprafaţa de stânci calcaroase a muntelui Carso străluceşte în soare de parcă ar fi de argint, şi efemerii arbori de fum care o străbat alcătuiesc un peisaj de vis. Fiecare arbore şi fiecare arbust are o altă culoare. Unii sunt de opal. Alţii sunt trandafirii. Câţiva sunt albi ca laptele, alţii sunt cenuşii. Acesta e ocru închis, ca o frunză veştedă. Cel de acolo argintiu, ca frunza de măslin. Dintr-o dată şirul de arbori nebuloşi se deplasează, făcând un pas mare spre linia orizontului. Infanteria italiană a înaintat cucerind o linie de tranşee. Ici şi colo, extravaganţi şi stingheri, desprinşi din şirul continuu, se ivesc din loc în loc alţi arbori de fum, stârniţi de artileria duşmană. S-ar părea că austriecii trag la întâmplare asupra ariergardei italiene, pentru a slăbi comunicaţiile şi a împiedica sosirea întăririlor. Câteva din aceste trombe de fum austriece sunt de culoarea galben-crom strălucitor, culoare specifică denunţând grenadele asfixiante.
Aste e tot ce se aude şi tot ce se vede. Chiar dacă distanţa care ne desparte de primele linii este relativ mică, nu reuşim să distingem mişcările infanteriei, poate pentru că uniformele au culoarea pământului, poate pentru că soldaţii stau în tranşee, poate pentru că se ascund în spatele perdelei de fum. Nu se văd nici tunurile. Sunt mai mult de două mii în spaţiul pe care-l îmbrăţişăm cu privirea; dar toate sunt mascate, ascunse. Uneori, foarte arare ori, câte un tun se trădează printr-o subită fulgerare roşie, ca o stea căzătoare, ţâşnită din crăpătura unei stânci.
Ţinutul, până unde putem să-l cuprindem cu ochii, e dezolant, gol, de un cenuşiu inert şi letargic, ca o panoramă de vis de pe o planetă pustie. Mai multe drachen, sau baloane de observaţie, captive, căptuşite cu aluminiu, plutesc în albastrul livid, ca nişte sateliţi morţi.
Poate că aici, pe aceste coline din Friul, s-a inspirat Dante, cu ochii lui limpezi şi severi, pentru peisajele infernului său.
Dacă aceasta este o bătălie, atunci este o bătălie dezumanizată. Din experienţa personală pe care o dobândesc acum extrag o normă pentru a putea pătrunde alte fapte. De exemplu, când Kaiserul vine pe frontul de luptă şi pe urmă laudă, folosind fraze care sună a marş triumfal, curajul fără seamăn al credincioaselor lui trupe germane, trebuie să înţelegem că se bazează pe mărturia primită direct de la imaginaţie, dar nu prin intermediul simţurilor. Locotenenţii, căpitanii, comandanţii, coloneii şi chiar generalii de brigadă pot susţine pe bună dreptate că au fost martorii oculari ai unei bătălii, deci şi ai curajului trupelor proprii ori al trupelor adverse. Pentru a vedea o bătălie trebuie să te baţi. Cine nu se bate nu vede decât fumul şi nu aude decât zgomotul nearticulat. Fumul ajunge până la urmă să întunece mintea, iar zgomotul pătrunde în măruntaie până produce o durere fizică în inimă şi o durere inefabilă în suflet. Întâmplarea face să nu lipsească spectacolul sângelui vărsat, care ajută, printr-un document concret şi apropiat, imaginaţia să populeze cu viziuni fumul vag şi să articuleze cu vaiete şi glasuri bărbăteşti zgomotul nearticulat. Chiar în spatele nostru auzim o explozie puternică. Întoarcem capul şi vedem, zăcând la pământ, un soldat cu capul şi mâinile retezate. Alţi soldaţi ne explică ce s-a întâmplat. Nenorocirea s-a produs din pricină că soldatul a tras de inelul unei grenade vrând să-l păstreze ca amintire.
Când se lasă seara, ne întoarcem la cartierul general. Ne întâlnim pe drum cu lungi coloane de prizonieri austrieci şi cu soldaţi italieni veseli, acoperiţi de praf şi cu epica ramură de stejar prinsă la cască. Ei au văzut cu siguranţă bătălia, fiecare bătălia lui.
[…] Într-o casă ţărănească, în faţa căreia se află o mică piaţă cu dale de piatră, văd câţiva cavaleriști italieni. Alături de ei zac nişte baloturi cenuşii, așezate pe dalele de piatră claie peste grămadă, pe care eu le iau drept echipament militar. Descopăr însă îndată că sunt trupuri omeneşti, cuprinse de o toropeală de plumb. Sunt prizonieri austrieci care n-au putut să facă într-o singură zi drumul de la linia frontului până la lagărul unde vor fi internaţi. Stăteau în tranşeele lor de trei zile şi trei nopţi fără să închidă ochii, suportând cataclismul artileriei italiene. S-au predat îndată ce s-a ivit ocazia.
Nu mult după ce am trecut pe lângă grupul de soldaţi adormiţi am ajuns la lagărul de prizonieri. E aşezat în mijlocul unei câmpii pline de verdeaţă, unul dintre acele locuri liniştite în care ai vrea să rămâi câteva luni ca să trăieşti după placul inimii. Lagărul e împrejmuit cu un gard de sârmă ghimpată înalt de trei metri. În incinta lagărului sunt câteva barăci de lemn şi câteva şiruri de corturi de campanie. Prizonierii stau de vorbă în mici grupuri. Sunt foarte amestecaţi ca înfăţişare: nu seamănă nici ca vârstă (unii par moşnegi, alţii par adolescenţi), nici prin uniformele pe care le poartă, nici prin statură sau corpolenţă. Unii, nu prea mulţi, sunt înalţi şi bine făcuţi, alţii, ce-i drept, nici ei nu prea mulţi, sunt scunzi şi diformi ca nişte pitici. Nu seamănă nici prin tipul etnic şi culoarea părului, căci unii au bărbi roşcate şi sunt hirsuţi ca nişte ţapi, alţii sunt bărboşi şi melancolici ca nişte capucini, alţii au fruntea lată şi trăsături latine – sunt români din Transilvania. Alcătuiesc cu toţii un amestec discordant şi aspru. Sunt ultimele resurse militare ale unui imperiu care s-a constituit şi s-a menţinut în mod artificial, fără o unitate organică.
În româneşte de Andrei Ionescu