Povestea lui Isus, așa cum a fost ea reimaginată de Anthony Burgess, este cunoscută publicului larg mai cu seamă din filmul Isus din Nazaret, în regia lui Franco Zeffirelli, scenariul acestuia fiind semnat de Burgess însuși. Mai puțin celebru este, însă, romanul scris de Anthony Burgess și publicat în 1979, la mai puțin de trei ani după apariția cunoscutei pelicule. Purtând titlul Omul din Nazaret (Man of Nazareth), textul acesta reprezintă nu doar o replică extinsă la scenariul de film, viziunea scriitorului britanic cu privire la imaginea lui Christos ci, în egală măsură, și un extraordinar exemplu de poetică narativă. Căci autorul, situându-se în descendența unor străluciți predecesori precum Mihail Bulgakov (Maestrul și Margareta) sau Nikos Kazantzakis (Ultima ispită a lui Hristos) și prefigurând creația unui Norman Mailer (The Gospel According to the Son) sau José Saramago (Evanghelia după Isus Cristos), ca să amintim doar aceste nume, oferă o interpretare personală a istoriei biblice, evidențiind mai cu seamă trăsăturile umane ale protagonistului său, fapt indicat, de altfel, chiar de titlul cărții. Cititorului i se sugerează, de la bun început, că nu va avea de-a face cu Isus Împăratul Luminii, ci cu esența sa omenească. Pe de altă parte, cartea face parte din așa-numita „trilogie biblică” a lui Burgess, alături de Moses (1976) și The Kingdom of the Wicked (1985), creații ce atestă preocuparea scriitorului pentru acest domeniu și, deopotrivă, pentru rezolvările estetice ce se pot găsi problemelor inerente ce apar în cazul unei abordări mai puțin canonice.
Numeroși cititori, dar și unii critici literari au fost tentați să considere că această carte a lui Anthony Burgess este bazată în întregime pe scenariul celebrului film al lui Zeffirelli, numai că, la o lectură atentă, e evident faptul că unele remarci făcute de însuși autorul indică faptul că elaborarea textului romanesc și cea a scenariului s-a făcut în paralel, Burgess lucrând la Omul din Nazaret exact în perioada în care definitiva scriptul pentru Isus din Nazaret. Și, cu toate că numeroase fragmente sunt foarte asemănătoare, cele două creații nu sunt identice, fiecare având importanța sa în viziunea creatorului lor. Astfel, se știe foarte bine, de pildă, că Biblia Regelui Iacob a avut o profundă înrâurire asupra lui Burgess, mai cu seamă în perioada educației catolice pe care a primit-o acesta. Dar, pregătindu-se pentru Omul din Nazaret (roman de curând apărut la Editura Humanitas Fiction, în excelenta traducere în limba română semnată de Dana Crăciun), scriitorul a citit sau a recitit o serie de alte texte, pe lângă tradiționala Biblie englezească (după cum a mărturisit chiar el adesea), printre care Noul Testament în greacă, numeroase tratate de istorie a Imperiului Roman, textele lui Flavius Josephus referitoare la istoria evreilor și chiar unele scrieri oferind explicații tehnice cu privire la tehnica crucificării. Este, deci, evident că Burgess considera că adevărul trebuie căutat în numeroase surse, el excluzând interpretările unilaterale și fiind convins că textul Evangheliilor nu este suficient, mai ales în cazul detaliilor care, uneori, lipsesc cu desăvârșire din înregistrările mai degrabă factologice ale unora dintre apostoli.
Procedând astfel, scriitorul se îndepărtează, în numeroase fragmente, de Biblie, neezitând chiar să afirme că unele aspecte ale acesteia i se par lipsite de logică și suficient de nebuloase, câtă vreme evangheliștii înșiși „ar fi buni propagandiști, dar, cu siguranță, niște istorici necreditabili”… Convins că ficțiunea este necesară și într-un asemenea proiect, Anthony Burgess realizează nu doar o nouă încercare de a clarifica biografia lui Isus, ci și o excelentă reinterpretare a multora dintre imaginile sau simbolurile biblice consacrate. Astfel, Iuda e supus unei transformări complete („Iuda a trebuit recompus în totalitate”, va afirma autorul), iar cei doisprezece apostoli primesc trăsături specifice, care să-i facă ușor de recunoscut pentru cititor, romancierul reușind să evite, în acest fel, perspectiva adesea neclară și mai degrabă uniformizantă pe care textul biblic o avea asupra lor. „Nu a fost un demers ușor”, va spune Burgess, „dar ar fi fost prea la îndemână să-i las pe toți să plutească pe deasupra textului asemenea unor entități bărboase și nedefinite.” În acest fel, autorul dobândește o nouă perspectivă asupra protagonistului însuși, având convingerea că Isus al său nu trebuie descris ca o figură rece și distantă și nici văzut exclusiv ca mult așteptatul Mesia, ci reinterpretat mai cu seamă din perspectiva laturii sale obișnuite, de ființă omenească, înalt, atletic și cu o voce puternică, având toate slăbiciunile, dar și forța unui om întreg în cel mai deplin sens al cuvântului.
E clar de la bun început că pentru un scriitor cum e Burgess, educat (și) în tradiția catolică, un intelectual care a revenit adesea asupra semnificațiilor credinței religioase de-a lungul întregii sale activități literare și care cunoștea perfect importanța canonului biblic pentru mulți dintre cititorii (și contemporanii) săi, orice libertate excesivă în interpretarea existenței lui Isus și a sensului acesteia necesită o abordare extrem de atentă și procedee artistice extrem de bine gândite, care să poată oferi, chiar ele, justificarea estetică pentru sus-numita libertate față de litera si spiritul cărții sacre. Revelația scriitorului este că tocmai Evangheliile canonice, având diferențe esențiale în privința evenimentelor, a cronologiei și a figurilor principale, sunt de natură să ofere oricărui credincios această libertate interpretativă – și artistică. Căci cei patru autori, Matei, Marcu, Luca și Ioan, au inclus în (sub)textul pe care l-au elaborat o serie de diferențe în ceea ce privește chiar imaginea lui Isus. Iar acest aspect combinat cu metoda utilizată de Mihail Bulgakov în romanul său, Maestrul și Margareta (implicând nenumăratele interpretări ale existenței omenești a lui Christos), a deschis calea pentru extraordinarul demers artistic al lui Burgess, în Omul din Nazaret. Așadar, prezența în chiar textul Evangheliilor a mai multor perspective și, implicit, a mai multor voci și puncte de vedere, determină posibilitatea îndoielii cititorului în fața mărturiilor (întotdeauna pretins adevărate) ale acestora și oferă scriitorilor contemporani ocazia de a introduce în textele lor naratorii proprii, așa cum a procedat, de pildă, Bulgakov. Și așa cum procedează și Anthony Burgess în textul cărții sale. În plus, autorul britanic mai are un motiv cât se poate de întemeiat pentru a oferi cititorului propria variantă (interpretare) a faptelor lui Isus, și anume existența, în textul Evangheliilor canonice, a numeroase omisiuni care, în opinia unui strălucit exeget cum e Frank Kermode, au fost de natură să-l atragă pe Burgess și să-l provoace să rezolve enigmele unui text „în care existau atâtea goluri esențiale”. Iar pentru a le umple cât mai convingător, romancierul a introdus în textul său un narator cu totul aparte, a cărui prezență este evidențiată chiar din primele paragrafe ale cărții, și anume Azor, fiul lui Sadoc, a cărui sarcină nu e doar aceea de a relata la persoana întâi, ci de a completa, în mod logic, narațiunea biblică, pentru ca aceasta să corespundă pe de-a-ntregul, din punct de vedere estetic, cu perspectiva și viziunea lui Burgess însuși: „La început însă, îmi pare de cuviință să-i spun cititorului cine sunt, din moment ce-i voi cere să mă însoțească pe un drum lung și pe vreme de tot felul, așa că iată-mi numele – Azor, fiul lui Sadoc. […] Scriu povestiri și le recit; traduc documente pentru guvern, căci sunt expert în latină, greacă și aramaică; scriu scrisori pentru petenți.”
În ciuda faptului că Azor povestește întâmplări din trecut, evenimente la care nu a luat parte și nu a fost martor, el este, cu siguranță, unul dintre personajele cele mai importante în roman. Un roman al cărui subiect, în paranteză fie spus, este cunoscut, desigur, cititorilor, așa cum se întâmplă în cazul tuturor narațiunilor care aleg să reinterpreteze textul biblic. Ceea ce contează, și acum, la fel ca și în cazul lui Bulgakov sau Kazantzakis, sunt detaliile, nuanțele, accentele – puse întotdeauna într-un mod care să susțină perspectiva autorului. Tocmai de aceea, autorul transmite numeroase dintre opiniile și pozițiile sale acestui narator care dobândește, astfel, o consistență în plus. Subtextual, așadar, se poate spune că însuși Burgess intră în dialog cu textul evangheliilor și cu unele dintre opiniile evangheliștilor, însă face acest lucru mediat, de sub masca naratorului Azor. Noua evanghelie (deloc canonică!) rezultată, adică romanul de față, nu intenționează, deci, nicidecum să dobândească perspectiva sacră a vreunui (nou) apostol, dar nici nu poate fi privită ca simpla ficțiune izvodită de mintea vreunui interpolator oarecare, artificiul utilizat aici de Burgess fiind acela că Azor se presupune că a scris/relatat istoria sa înainte ca Evangheliile să fi fost elaborate. Cu toate acestea, în istorisirea lui Azor se întrevăd exact unele fragmente din textul Evangheliilor, într-un uluitor joc al perspectivelor și al etern schimbătoarelor puncte de vedere și narațiuni suprapuse. De pildă, nașterea lui Ioan Botezătorul, sosirea Magilor și imaginea lui Irod sunt momente perfect înrudite cu relatărilor evangheliștilor. Numai că, întotdeauna, Azor, nefiind creștin (prin urmare, neprezentându-se vreodată ca un drept-credincios) exprimă unele poziții ale autorului care, având în vedere perspectiva sa filosofică, pot fi definite ca preponderent maniheiste. Burgess și-a susținut întotdeauna convingerea cu privire la categoriile unei naturi (umane și universale) duale, afirmând omniprezența unor forțe opuse a căror încleștare determină forma însăși de manifestare a lumii fenomenale. Convingerea aceasta este împărtășită de Azor, după cum se poate lesne observa în Omul din Nazaret. Și, cu toate că naratorul afirmă nu o dată că nu dorește să pună în discuție Binele și Răul, exact asta face, căci, descriind, printre altele, procesul crucificării și toate tehnicile și detaliile acestuia, Azor îl interpretează implicit ca pe ceva rău și lipsit de orice umanitate, afirmând direct că se opune acestor pedepse: „Nu susțin această modalitate de a pedepsi răufăcătorii statului și sunt de acord cu Cicero, că este o moarte cât se poate de oribilă, nedemnă de o civilizație avansată, dar i-aș achita pe romani de acuzația ce li se aduce deseori, cum că ei ar fi inițiat-o și perpetuat-o. Căci se pare că persanii, seleucizii și cartaginezii, ba chiar și evreii înșiși, au recurs la răstignire ca mijloc de a scăpa de agitatori, de natură fie religioasă, fie politică, precum și de hoți, pirați, sclavi nesupuși. […] Când ești martor la o astfel de execuție, devii din nou conștient că există în lume un mare principiu al răului, deși vocea moralității va fi împărțită, contracarând șocul, și mila, și furia cu îndemnul de a căuta principiul rău în cel crucificat, și nu în cel care crucifică, în fărădelegea comisă, și nu în pedeapsa pe deplin meritată. […] Cu toate acestea, răul comis de răstignit trebuie să-i fi fost lui un soi de bine, căci altfel n-ar fi înfăptuit ceva care să-l aducă în pragul morții.”
Dar, ca să preîntâmpine unele posibile interpretări (inadecvate) ale imaginii naratorului său, autorul își pune în gardă cititorii să nu tragă concluzii pripite, câtă vreme Azor nu ar fi defel un filosof moralist, nici un arbitru al jocului, ci doar un povestitor care istorisește, e drept că plin de un patos pe măsura întâmplărilor relatate. În fond, menirea lui, în termeni artistici, e de a intra complet în rolul povestitorului care poate pune în acord diferențele dintre cele patru evanghelii. Altfel spus, să configureze un model al realității în conformitate cu cel la care se raportează Burgess însuși. Azor devine, așadar, un veritabil translator al istoriei, nu un simplu transmițător al acesteia, acțiunea sa presupunând o translație de la efectiva și lineara cronologie a unor fapte la nivelul superior, de interpretare subtextuală a acestora, dar și a semnificațiilor lor. Importanța acestui narator pentru autorul romanului se vădește și în încercarea celui din urmă de a-i oferi un loc unic în istoria sa proprie, în literatura pe teme biblice pe care a scris-o, câtă vreme trimiteri la figura lui Azor apar și în a treia parte a trilogiei lui Burgess, în romanul The Kingdom of the Wicked, unde relatarea îi aparție lui Sadoc, fiul lui Azor, care menține amintirea tatălui mereu vie, pomenindu-l în mod frecvent. Ținând seama de aceste aspecte, Frank Kermode nu a ezitat chiar să vorbească despre „o adevărată suprapunere a autorului cu naratorul”, pe care l-a și numit, în consecință, „Azor-Burgess”. Cu toate acestea, completa identificare e imposibilă, căci Burgess are întotdeauna grijă să-i confere lui Azor subiectivitatea proprie, asupra căreia insistă, deloc întâmplător, el însuși, în calitate de autor al textului. Exemplele sunt numeroase, cel mai grăitor fiind acela că Azor rămâne, pe tot parcursul textului, naratorul explicit, demonstrând convingeri cât se poate de personale (implicit, discutabile!) în unele momente. Astfel, el se consideră exemplar în primul rând deoarece numai cei care nu sunt creștini ar avea capacitatea de a face un portret convingător al lui Isus și de a-i povesti faptele. Cu toate acestea, nu e nici urmă de obiectivitate în relatarea sa, întotdeauna implicată și care e, în consecință, mereu comparată aluziv cu subiectivitatea evangheliștilor înșiși, așa cum apare ea în textele canonice. De pildă, Azor neagă categoric adevărul învierii lui Lazăr, însă e convins, pe de altă parte, de existența arhanghelului Gabriel, sau îl privește cu înțelegere pe Iuda, pe care-l consideră profund nefericit, fascinat de Isus și convins de latura divină a destinului său. De asemenea, tot Azor e cel care o reabilitează pe Maria Magdalena, ale cărei câștiguri sunt cheltuite pentru cumpărarea uleiurilor scumpe și a hainei fără cusături destinate lui Isus. Calitatea lui Azor, de interpret al faptelor, iar nu de simplu povestitor al acestora devine, deci, evidentă – și perfect evidențiată de autorul care-i rămâne, de la începutul și până la sfârșitul textului, cel mai apropiat complice.
Dar această interpretare a faptelor vieții pământești a lui Isus reprezintă și o interpretare a propriilor opinii și alegeri ale celui care povestește. Nu o dată, el se dovedește ironic cu sine, ca atunci când se prezintă, la începutul cărții: „În greacă, mi se spune în varii feluri: Psilos, care înseamnă Cel Înalt, deoarece sunt mai scund decât majoritatea; Leptos, adică Cel Subțirel, fiindcă sunt mai durduliu, predispus la rotunjimi; Lakarios, care înseamnă, printre altele, norocos.” Sau, în final, Azor spune: „Această povestire a mea nu pretinde c-ar fi un text sacru, dar nici la nivelul unei simple diversiuni nu se coboară. Deși nu sunt creștin, cred că Isus a fost un mare om și că viața sa merită să aibă parte de consemnarea nepărtinitoare de care numai un necredincios este în stare. Când spun că nu sunt creștin și nu sunt credincios vreau să spun că nu ma interesează în mod deosebit așa-zisele dovezi ale obârșiei divine a lui Isus, nici nașterea sa imaculată, nici învierea, nici presupusele minuni atribuite lui.” Urmând modelul textelor epocilor străvechi, Burgess face aluzie, deci, la imaginea scribului care are grijă ca, spunând „numai și numai adevărul”, să se menționeze și pe sine la începutul și la sfârșitul textului – care primește, deci, o foarte interesantă ramă, asemenea unui manuscris găsit, romancierul britanic reinterpretând, aici, și această consacrată convenție literară. Demersul e, în mod evident, ironic, redat ca atare prin autoironia naratorului față de propriile caracteristici, fapte sau relatări.
Procedând astfel, Burgess rezolvă problema referitoare la relația autorului de ficțiune cu propria narațiune, recurgând la prezența și semnificațiile imaginii naratorului. Iar necesitatea spiritului ludic atunci când e vorba de chestiuni esențiale ale condiției umane e legitimată, din punct de vedere estetic, prin aluziile la figura lui Dumnezeu Tatăl și la relația sa cu Isus. În opinia autorului, Dumnezeu e mare amator de glume, căci numai o divinitate având din plin simțul umorului, spune Burgess, ar fi putut recurge la artificiul unei maternități tardive (în cazul nașterii lui Ioan Botezătorul) sau al uneia virginale (în cazul lui Isus). Până și existența umană, marele dar al lui Dumnezeu, devine ceva foarte asemănător cu un joc, dar un joc permanent, al datoriei și al responsabilității reciproce. Prin urmare, cel care câștigă va primi doar o răsplată în viața viitoare, Împărăția Cerurilor. Oamenii obișnuiți, consideră Azor, sunt lipsiți de această foarte utilă calitate a necesarei frivolități, Isus însuși demonstrând, prin toate faptele și vorbele sale, că a fost un om de seamă căruia i-a plăcut să trăiască elaborând la nesfârșit un joc a cărui regulă de bază era aceea de a iubi necondiționat. Pe de altă parte, perspectiva ludică e identificabilă, în Omul din Nazaret, și în detaliul semnificativ că Burgess-autorul îl prezintă pe Azor-naratorul drept singurul responsabil pentru acele momente în care textul romanului se deosebește extrem de mult de cel al evangheliilor canonice și de canonul creștin în general, cum ar fi prezentarea vieții lui Lazăr de după Înviere, sfârșită grotesc într-o încăierare de tavernă sau detaliile legate de impotența lui Iosif. Naratorul devine, astfel, responsabil pentru întreaga lume ficțională imaginată în această carte. Procedând astfel, autorul are în vedere chiar originile textului, ale oricărui text, deopotrivă ale celui romanesc și ale celui biblic. Doar naratorul (necreștin și pretins obiectiv!) mai poate intra în legătură cu esența textului biblic, transmițând și subtextul interpretativ, întotdeauna bogat în semnificații și menit a convinge cititorul, în conformitate cu opiniile susținute de Anthony Burgess în întreaga sa operă, că unicul adevăr viabil din toate punctele de vedere este cel artistic.
Anthony Burgess, Omul din Nazaret, Traducere de Dana Crăciun,
Editura Humanitas Fiction, 2018