Puțin cam medieval intitulat, concursul acesta între poeți de valori aproape egale îți pune în față, dacă vrei să vezi, lumi diverse, imagini ale unor lumi ce sălășluiau în interiorul poeziei lor, pe care altfel le-ai fi ignorat. Stai într-o sală imensă, cu asistență numărată dar atentă tocmai de aceea și asculți. Și nu-ți vine să crezi că lumea are atâtea posibilități, chiar dacă știi de zeci de ani că e așa. Pentru că sunt adevăruri pe care, oricât de bine le-ai ști, pe dinafară desigur, tot te miri de câte ori le constați încă o dată.
Am fost la mai multe asemenea înfățișări, unde se întâlnesc – n-o să spun înfruntă, pentru că de fapt nu e o înfruntare, chiar dacă la sfârșit unii câștigă, alții pierd – două filiale ale Uniunii Scriitorilor, mai precis poeții lor și, de fiecare dată, mi-a trecut prin față acest carusel al imaginilor și al ideilor și al modurilor de a exprima lumea interioară, cât și cea, uneori, exterioară.
I-am auzit pe poeți, unii bălmăjind versuri care, spuse altfel, mai răspicat, ți-ar fi dat fiori de bucurie și de uimire. Pentru că, din păcate, prea adesea, poeții își citesc versurile fără tragerea de inimă cu care, sunt sigur, le-au scris. Dar, la urma urmelor, poezia nu e scrisă numai pentru rostirea ei răsunătoare pe scene cu atât mai mult, cu cât lumea, cea adevărată, nu aceea închipuită de ei, nu se mai înghesuie să-i asculte, așa cum o face cu maneliștii sau vedetele internaționale de muzică a zilei. Azi, când totul e rostire, însă, poate că ar trebui să ne gândim și la modul în care se poate transforma în rostire exteriorizată ceva conceput pentru rostirea pe dinăuntru. Pentru că poezia e – nu-i așa? – pasăre care zboară pe dinăuntru, cum spunea cândva un mare poet de pe alte meleaguri, ca să mă exprim clasic și învechit. Azi, prea adesea, poezia scapă în spațiile libere, exterioare și atunci, trebuie să o dirijezi așa cum se dirijează dronele și, mai ales, să nu o pierzi din vedere, căci orice pasăre care scapă din colivie și dă de aer liber are tendințe pe care nu le mai poți controla.
Turnir, un cuvânt medieval care poate, totuși, cuprinde realități post-medievale, cum e această întâlnire poetică ce precede ultima gală a poeziei românești contemporane, care se va ține la Alba Iulia, în preajma zilei aniversare. (Și dacă am spus Alba Iulia, dați-mi voie să-mi amintesc semicentenarul Marii Uniri, cel din 1968. Atunci a fost, cred, prima oară după mulți ani, când a început să se vorbească despre Unirea de la 1 decembrie 1918, sub comunism, a făcut-o chiar Ceaușescu. Era după aripile pe care i le dăduseră declamațiile anti-invazia Cehoslovaciei, din același an.) Turnir, un cuvânt care poate acoperi multe, mult mai multe decât ceea ce însemna el acum nu știu câte sute de ani, dar poate și catifela puțin vorba mai obișnuită azi, cea despre lupte, concurență, înfruntare. Să le lăsăm pe astea marilor puteri și să revenim la marea putere, neglijată azi, care e, totuși, poezia.
Aceste, totuși, confruntări au darul de a nu da nici o clipă senzația că e vorba de o luptă – pe viață și pe moarte, cum se spune – ci, dimpotrivă, ele au darul de a-i solidariza pe creatorii de poezie, chiar dacă stilurile și ideile lor nu sunt aceleași, sau poate tocmai de aceea. Nici o clipă nu am avut impresia că vreunul dintre poeții aflați în – să zicem totuși – concurs îi ascultă pe ceilalți cu acea crispare pe care o nasc competițiile de toate felurile. Ci, dimpotrivă, că se solidarizează cu accente poetice noi și nemaiauzite, în unele cazuri, ori mai auzite dar altfel în altele.
Cine câștigă și cine pierde? Întrebare inutilă și inutilizabilă în acest caz. Sigur că i se va decerna cuiva, și li s-a și decernat unor poeți excelenți care s-au manifestat acolo, în două feluri specifice, Liviu Ioan Stoiciu și Bogdan Ghiu, o „cunună de lauri” pe care zadarnic ar încerca să și-o pună pe frunte pentru că laurii sunt de bronz și, pe deasupra, fixați de un sculptor, și el excelent, Marcel Voinea, pe o placă. Poeme ale lui Liviu Ioan Stoiciu ați putut citi chiar în această revistă și veți mai citi în numerele viitoare. În acest număr păstrăm un poem amplu care i-a adus premiul lui Bogdan Ghiu, admirabil poet din generația ’80, care, vorba cuiva, în curând va deveni șaptezeci, adică va progresa spre vârsta de 70 de ani. Dar, dacă au răbdare (și nu neapărat tutun, că face rău la vârste), vor ajunge din nou optzeciști, peste încă vreo zece ani. Timp în care, turnirele se vor putea desfășura în continuare, dezvăluind lumi și imagini uimitoare, din ce în ce, stiluri de a le inventa tot mai îndrăznețe, tot mai puțin așteptate.