TRAIAN T. COȘOVEI, UN TRAPEZIST AL METAFOREI

„Eu scriu doar ca să-mi amintesc. Poezia mea e un jurnal de memorii retrăite. Îmi place să-mi recitesc din când în când cărțile, ocazie cu care mi-am dat seama că aproape tot scrisul meu este legat de femeile care mi-au apărut miraculos în viaţă: cutare poem l-am scris după despărţirea de Ioana, altul când m-am îndrăgostit de Flavia. Cărţile sunt, de fapt, hărţi ale iubirilor mele. Fără ele, aş rătăci, as ajunge în cu totul altă parte, pe un alt continent”, recunoștea poetul Traian T. Coşovei, într-unul dintre numeroasele sale interviuri.

Traian T. Coşovei, născut pe 28 noiembrie 1954, în comuna Polovragi, jud. Gorj, dispărut prematur la 1 ianuarie 2014, la București, la doar 59 de ani, a fost unul dintre reprezentanții de prim rang ai generaţiei literare optzeciste, radiografiate ca nimeni altul de regretatul critic Radu G.Țeposu. A absolvit Facultatea de Filologie (secţia română-engleză) în 1978, cu o lucrare despre “Beat Generation, poezie americană contemporană”. Debutul său editorial a avut loc în 1978 cu Ninsoarea electrică, urmată în 1982 de Cruciada întreruptă, ambele cărți publicate la Cartea Românească. Încă de pe-acum, începând chiar cu titlurile cărților, se remarcă originalitatea și vocația poetului, extrem de cultivat, de a impune un nou stil, o nouă scriitură sincronă cu cea occidentală. Va urma o adevărată avalanșă de volume de poezie, tot atâtea hărți ale iubirilor poetului, începând cu Poemele siameze, (editura Albatros, 1983), În aşteptarea cometei (editura Cartea Românească, 1986), Rondul de noapte (editura Militară, 1987), și terminând cu Bătrâneţile unui băiat cuminte (editura Pontica, 1994), Mickey Mouse e mort (C.R., 1994), Percheziţionarea îngerilor (editura Crater, 1998), Lumină de la frigider ( C. R., 1998), Institutul de glasuri (C.R. , 2002), Vânătoarea pe capete (editura Libra, 2002), Greva căpşunelor (editura Libra 2004), Motocicliştii spaţiali – împreună cu Ioana Mănescu – (editura Tracus Arte, 2008), Aerostate plângând (ibidem, 2010), Elegii peentru o bucată de yacht (ibidem, 2014, antologie ). Traian T.Coșovei fost premiat de USR, al cărui membru era, în mai multe rânduri, precum și de Academia Română. Amintim și premiul internaţional “Nichita Stănescu” etc.

Poemele din primele două volume, aparent fastuoase, spectaculare, rod al unei aparente jubilații, de fapt crepusculare, degajă un soi de spaimă a dezintegrării, a precarității verosimilului, a decăderii ființei la stadiu de lucru sau fenomen amorf. Spiritul elegiei nichitiene abia dacă se simte: ”Trec printr-o ninsoare albastră, nehotărâtă/ ca printr-un coridor unde păsări mecanice/ plâng pe umerii mei/ cu lacrimi electrice./Trec şi păsările mă poartă la gâtul lor/ suspendat între două întâmplări,/ cu inima bătând între două ecouri/ (şi prăbuşit între două trupuri, aidoma unui strigăt/ între două guri înfometate de mine şi aşteptându-mă/şi dorindu-mă dintr-odată)./ Ştiu, ştiu că totul e foarte târziu,/ că totul se zbate între două discuri electrostatice,/ dar ce-mi spuneţi voi?/ Îmi arătaţi o alcătuire de roţi dinţate/ şi pârghii şi-mi spuneţi:/Iată, aceştia sunt părinţii tăi;/ Iată, aceasta este inima ta — ia-o şi poart-o mai departe/ peste cioburile acestei aparenţe…/Îmi arătaţi ploaia săpând în calul de bronz şi-mi spuneţi:/ Iată, aceasta este ordinea — întâi tu, apoi tu,/ apoi tu, şi tu şi tu şi tu şi tu…/ Trec şi deasupra mea stelele fixe/ susţin aerul între două bătăi de aripi egale/ lăsate pe umerii mei de/ păsările transparente ale somnului,/(între două ecouri, între două bătăi de aripi egale văd secundele electrice strălucind,/ apoi înnegrindu-se,/ umflându-se şi aşteptându-mă şi dorindu-mă dintr-odată),/în timp ce eu, în faţa fulgerelor de magneziu/ încerc să strig, părând că exprim ceva, sau numai/ căzând mort cu gura deschisă”. Așadar, tot atâtea litote ale spaimei invazive, cauzate de vedenii mecano sau electro-morfe, metal-mecanice, ce amenințau vulnerabila noastră “vie intérieure” (scripeți, ferăstraie, obuze, nichel, electricitate, magneziu, aur, bronz, tinichea, toate făcând parte dintr-un carnaval al morții, dintr-un repertoriu tehno-thanatic). Universul urban, rigid, frigid, artificial, deloc prielnic umanului, eului poetic, induce alienare, inautenticitate, descumpănire. Tensiunea lirică mocnită între elegia rece, ca infailibil analgezic și imaginarul funambulesc urcă surprinzător în următoarele volume, oglinzi fidele ale vieții individuale, ale condiției poetului și poeziei, dar și ale circumstanțelor istorice ale propriei națiuni. Un vibrato aspru al melosului cvasi psalmic se îmbină cu profeția frisonantă a unor farmece ce nu vor cruța, iminente: “Din gura paiaţei sângele se scurgea cu jumătate de gură./Secunda de-acum urla fără glas ori dantură.//Mă bâlbâiam şi eu după o sinecură/ la ştirba de viaţă, la umplutura de pluş, la amintiri care muşcă/ cu care mă legănaseră de mic/ între zgardă şi cuşcă.// Ah, moartea asta ordinară de lux/ fără chip, fără nume, fără adresă /pe care o purtăm noapte de noapte în lesă.”.

Ulterior vom descifra în poezia coșoviană sonuri de blues ce se aud nu foarte insistent sau exploziv, lăsând să se însoțească simultan cu ritmurile mângâioase ale unei claviaturi însetate de halucinare și oximoron. Nicicând masca exaltării, a jubilației poetului nu se oferă fără bemolul tonalității minore, cea de supraviețuitor al unei drame: O viaţă întreagă i-am făcut semne omului meu din oglindă./O viaţă întreagă i-am aprins ţigări ieftine/de la flacăra fotografiilor de familie./Cu un burete îmbibat în oţet, ani de zile/i-am tot şters lacrimile, ochii, adresa.//Acum oglinda s-a întunecat ca argintul/de pe vechiul nostru serviciu de ceai./În lumina amiezei, chipul lui pare un imens ochi de peşte,/o fiinţă a adâncurilor aruncată la ţărm./ În apele ei, acum oglinda îneacă/ultimele tresăriri ale semnelor lui adio.//La revedere, omule de cositor, la revedere, tacâmuri de lacrimi./Toată viaţa v-am făcut semne, ani de zile/v-am şters cu o cârpă moale de praf./Semnele lui de adio au rămas înfipte adînc în oglindă./Semnele mele au rămas în manuscrisele ploii./Şi atunci, la lumina cărui cuţit să mai citeşti viaţa aceasta?

Monarh distrat și melancolic peste un regat surrealist, locuit de personaje atinse de faimosul mal du siècle, poetul pare a se fi rătăcit într-o lume a tehnologiei de serie, carnavalescă; și totuși menestrelul nomad nu dezarmează, ci recurge la arma sa thaumaturgică, la remediul său exorcist, vrăjit al poeziei. Astfel că universul regatului coșovian se preface ca prin minune în spectacol feeric în care totdeauna binele, rudă bună a imaginarului fantastic, surreal, dicteul bine temperat și analogiile mirabile, mereu uimitoare și uluitoare, înving sau măcar îmblânzesc răul, deprimarea, depresia, îndurerarea, himera în chip de coșmar.

Poetul excelează în mai toate cărțile sale prin rafinament, ironie și eleganța incisivă a metaforei, printr-o dinamică singulară a dicțiunii lirice: Ah, copilăria mea i-a văzut pe maeştrii răbdării/încălzindu-şi mâinile la flacăra fetiţei cu chibrituri/ şi singurătatea cea mai obraznică/cum îşi scria numele pe pereţi/cu un briceag în formă de peşte.//Cineva trebuie să vină în inima pietrei – îmi spuneam./ Cineva trebuie să-şi lustruiască sângele ca pe-o armă/şi cineva cu o foarfecă de argint/să tundă gardul viu al iubirii.//Doar semne la geam, americi descoperite în/bâlbâiala ninsorii – doar tremurul degetelor peste/braille-ul orbitor al zăpezii./Siropul morţii tale agăţa la ferestre gratii din colţi de gorilă şi cineva care trebuia să vină/să citească în verdele frunzei de-a fi,/ la gâtul girafei că sunt – cineva care trebuia să mă asculte/ în tăcerea cea mai asurzitoare.// Poate chiar tu, care împleteşti fulare din mila publică,/ poate trupurile îndrăgostiţilor alcătuind o frază;/poate briantina cu care nebunia îşi netezeşte părul,/ poate tu, care asculţi penseta vântului/smulgând din acoperişuri sprâncene şi glasuri,-/ tu, care îmi arăţi pe masă ochelarii marelui orb al găinilor;/ tu, care îmi decupezi din hârtie de ziar/săruturi dulci într-o lume de viplă.//Poate chiar tu, care spui:/ironia, o frază de dânşii inventată…

Perenul adolescent, stăpân nu lipsit de orgoliu al propriilor mijloce poetice, altfel spus, juiseur al propriei conștiințe estetice, id est talentul său indubitabil, Traian T.Coșovei posedă o seamă de componente ce țin de tehnica inefabilă a compoziției, dozându-și abil intensitatea și cromatica sonurilor, a imaginilor poetice ce nu exclud sarcasmul anti-establishment, șocul și nici fulgurația epico-dramatică cvasi nervaliană a înscenărilor: Ningea peste noi cu chirie/ e şi ninsoarea asta o meserie;/ stăteam tolăniţi într-o garsonieră de lacrimi şi amintire.// Voiam să latru la lună, să fiu, în sfârşit, patruped/ numai bun de făcut din el tobe, mănuşi şi gulere tandre de blană.// Mă prefăcusem prieten la cataramă/ cu îngerul negru care îmi strălucea pe acoperişuri de epoleţi/Trăiam şi iubeam din pereţi în pereţi//. Afară, în iarna de lacrimi, ningea peste noi cu chirie pe viaţă./Ne lingea existenţa peste bot, peste faţă./Ne lua cu frigul, ne umfla cu duba/ învăţasem în germană, în rusă să dăm sărumâna.// Mă dresaseră să dau locul bătrânelor în tramvai până surzeam:/ nu mai silabiseam cuvintele între ham şi-ntre miau.// Zăceam înghesuit printre silabe, ştiuci şi stavrizi de cuvinte:/mori de nisip, mori de vânt şi de apă – la masă/ când, haţ! a venit don’ plotonierul cu coasă//Îl auzeam cum pedalează din glas, cum sapă şi sapă:/ Auzi, bă, ăsta de ce nu patinează sau crapă!?.

În această nouă ipostază a poetului, deci, cea de hipnotizator – dresor al realității agresive inventariată în detaliile ei minime, prozaice, ocazie cu care va performa inclusiv din punct de vedere al limbajului, îl regăsim pe Traian T, Coșovei, mai curând homeopat decât chirurg vs feluritele întruchipări ale răului. Maestru al portativelor irealității imediate, suav-feerice și invaziv-pernicioase, Traian T. Coșovei își va confirma până în ultimele clipe natura binară a propriei poezii între: pitoresc teribilist și anhedonie, anxietate și lasitudine, revoltă și fragilitate, înfrigurare și abandon, expert în salturi mortale de evadare și arta metaforei revelatorii prin efectul ei de paradox stupefiant, chiar dacă ostentativ:

E atât de cald încât, peste drum,/cimitirul a rămas fără cruci.// Cred ca am să mă mut cu tot cu bătrâna proprietareasă,/ cu godinul ei ruginit,/ cu icoana al cărei răsărit de mult s-a pierdut,/ departe, departe, cât mai departe,/ în Gorki Parc.// Acolo e liniște  în zilele în care nu trec aerostate/ nerăbdătoare de aplauze – / acolo e cald în după amiezile în care câinii/ se pișă pe vechea lor ordine./ Acolo e frig când sunt deshumați cei care au avut curajul de a se privi/ în apele adânci ale zilei de ieri./ Și peștele cu lame argintii, alesul…/ Vreau să iau lumea de la capăt,/ pas cu pas,/ literă cu literă,/ cuvânt cu cuvânt./Mă visez în fața unui ecran tresărind la amintirea luminii./ Într-o sală îndestulată de fluierături, huiduieli și ovații,/ vreau să aștept căderea definitivă a întunericului/. Vreau să mă apăr, chiar așa,/ proaspăt bărbierit, cu lacrimile șterse,/  în fața pensionarilor din Gorki Parc./ Despre patinatorii din Gorki Parc/ nu se mai vorbește nimic…/ Cântarele au aceeași măsură a indiferenței,/ păstrează aceeași imprecizie a absenței./ E iarnă. Punct./ Cât cântărește sufletul tău? 

Când cu câteva decenii în urmă l-am cunoscut la casa Monteoru, Traian, deja un poet cunoscut, s-a arătat față de subsemnatul, practic un anonim oarecare nimerit la o masă cu domnia sa, deosebit de afabil, vorbindu-mi cu înflăcărarea generației lui, dacă-mi mai amintesc, de poezia anglo-americană, parcă de Ezra Pound etc. Știa că absolvisem printre altele limba și literatura italiană pentru care avea o nețărmurită admirație. Îmi văzuse probabil numele prin revistele vremii în calitate de traducător, căci doar atâta mi se permitea de respectivele redacții, supravegheate de cenzură. Traian era un mix de vervă dezinhibată, de umor și morgă de gen­tle­man închipuit, în eterna lui cămașă de blugi avangardistă, cu ochii lui albaștri, metalici, cu părul lui blond, aparent un personaj rebel și egolatru. De fapt Traian era nu doar un personaj, ci o veritabilă personalitate care se ignora cu premeditare în timp ce se construia pe măsura operei ce va să vină. Un dandy de București, extrem de cult, fără să epateze, dar mai ales un poet ce nu evita boema, nici pe-atunci, la tinerețe, nici mai târziu „la Suciu”, când devenise mai înțelept, mai tolerant, în ciuda aceluiași aer juvenil. „Pururi tânăr”, supertalentat și foarte singur.

Credem că se cuvine să încheiem cu una dintre cele mai frumoase elegii de dragoste ce s-a scris vreodată în limba română: Se întunecase şi viaţa noastră devenise/ un transatlantic alb, albastru, pâlpâitor./ Deasupra, oraşul plutea fragil ca un aisberg orbitor/ te purta pe scuturi strălucitoare/ – te ridica înfăşurată în drapele de frig luminos./ Şi dacă părul tău e o fiinţă venită de pe altă planetă?/ Fiecare secundă/ arunca un câmp verde printr-o fereastră de tren./ Respira lângă tine./ Te pândea cu nările ca doi ogari/
întărâtaţi de iepurii mirosului tău./ Şi dacă glasul tău e o fiinţă coborâtă din altă planetă?/

Ar mai fi ceva timp./ S-ar putea profita de pe urma singurătăţii tale./ De pe urma spaimei că nu m-aş putea face înţeles./ Că pe lângă viaţa mea ar putea trece pachebotul cel mai înalt/ din lume./ Ca şi cum s-ar lovi două tandre armuri/ şi pe luciul unei scântei ar ieşi patinatorii cu eşarfe de ger./ Fără să mă observe. Fără să lanseze nici o rachetă luminoasă –/ fără să-mi arate că exist cu adevărat./ Şi dacă parfumul tău e o fiinţă căzută din stele?/ Brăţările tale îmi răspundeau obraznic, – / rochiile tale foşneau dând importanţă fiecărui gest./ Te respirau. Te trăiau./ Erai toată o barcă de hârtie pe mediterana pohtelor mele./ Şi dacă ochii tăi sunt două fiinţe de pe altă planetă?/ Şi dacă tu eşti o planetă străină/ locuită de fiecare gând al meu?/ În urma noastră/
oraşul plutea fragil, ca un aisberg orbitor/ te purta/ pe scuturi strălucitoare – te ridica/ înfăşurată în drapele de frig luminos./ Deodată,/ se întunecase/ şi viaţa noastră devenise/ un transatlantic alb,/ albastru,/pâlpâitor.