Editura Școala Ardeleană a ales să deschidă Seria de autor Mircea Zaciu cu a doua ediție a volumului Ca o imensă scenă, Transilvania…, inițiativa pornind de la Radu Zaciu, fiul profesorului clujean. Prima ediție apăruse la București, în 1996, și, în forfota acelor ani, nu a stârnit interesul meritat. Reeditată acum, în anul Centenarului Marii Uniri, ea se arată în toată eleganța și profunzimea mesajului său.
Așezat sub vorbele lui Lucian Blaga: „A fi ardelean înseamnă a duce un gând până la capăt…”, volumul este alcătuit din secvențe despre „fenomenul ardelean” alese de autor din cărțile sale de până atunci, începând cu Masca geniului (1964), toate fiind „rodul unor lecturi, meditații, cercetări și confruntări întinse pe mai bine de treizeci de ani” care „au fost generate nu doar de faptul că eu însumi mă consider – prin ascendență și formație – până în fibra mea cea mai intimă un ardelean, dar și de modelele ce mi-au stat în preajmă din anii primelor contacte cu realitatea conștiinței, până la acei Lehrjahre goetheeni, dominați – în Alma Mater clujeană – de duhul tutelar al lui D. Popovici și Ion Breazu”. Organizate în patru mari secțiuni – I. SEMNIFICAȚII (Spațiul românesc, Semnificații ale Transilvaniei în literatura română, Retrospectivă, Reviste ardelene în perioada interbelică, Simbolism alimentar, „Descoperirea mării” la scriitorii transilvăneni, Spiritul transilvan); II. FIGURI ȘI OPERE (Ardelenii, Marile patimi romantice, Densușienii, Modernul Slavici, Coșbuciene, Octavian Goga în patru ipostaze, De amicitia, Emil Isac, Alexandru Ciura, Aurel P. Bănuț, Ion Agârbiceanu, Victor Papilian, Teodor Murășanu, Radu Stanca, Kós Károly, Thusnelda Henning-Hermann, Tamási Áron, Kacsó Sándor, Ion Chinezu, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Ion Vlasiu); III. ALMA MATER (Ion Breazu, D. Popovici, Yves Auger, C. Daicoviciu, Onisifor Ghibu, Eugeniu Speranția, V. Bogrea, Al. Borza, Sextil Pușcariu, Ladea, Pro domo); IV. CA O IMENSĂ SCENĂ, TRANSILVANIA…–, aceste secvențe desenează imaginea unui spirit echilibrat, de mare onestitate, care propune exercițiile sale de admirație și respect pentru oameni („În figurile evocate am văzut precursorii – în accepția lui Octavian Goga – și farurile în stare să ne îndrume pașii în timpuri învolburate, ca și în cele statornice și solidare, spre care năzuim”) și locuri din Ardeal, pentru limba și literatura română cu un accent mereu atent la contexte culturale și istorice, ferindu-se de delimitări abuzive ori de închideri. Unicitatea Transilvaniei („prima imagine a Transilvaniei e așadar una gânditoare, culturală, corespunzând spațiului de idei ale «luminării»”, cu „darul constructiv al artiștilor ei” și o exemplară „conștiință istorică”) este una deschisă, gata să identifice și să accepte asemănările, dar și diferențele pentru a-și afla adevăratul loc în lume: „Am nutrit întotdeauna convingerea că spiritul transilvan – hrănit cu aluviuni diverse și orientat mereu cu fața spre Occidentul european – se caracterizează, în tot ce are mai autentic, prin toleranță, afirmare liberă a gândului și cuvântului rostit în trei limbi diferite și prin capacitatea de a găsi comprehensiunea reciprocă întru același Cuvânt”.
Ion Pop, prefațatorul, are dreptate: „Cărțile, oamenii, locurile Ardealului capătă relief în raza unui patriotism luminat, generos cu tot ce înseamnă gest constructiv, prezență edificatoare, urmă lăsată de spirit într-o geografie” sub semnul „judecății cumpănite și [al] unui sentiment al obârșiei trăit în profunzime, cu o calmă, nezgomotoasă intensitate”. Transilvania lui Mircea Zaciu este una ferm și definitiv integrată spațiului românesc în întregul lui. Apartenența lui ardelenească, exaltată și evocată repetat, nu-l închide în coroana Carpaților, ci îl deschide înspre o locuire gândită în unirea/unitatea țărilor românești („O circulație neîntreruptă, de la descălecători și până târziu, peste opreliști, peste piscurile înzăpezite ale Carpaților, peste vămile vremelnice, leagă toate provinciile într-un tot ideal, înaintea înfăptuirii totului politic”). Iată o secvență din Spațiul românesc, introdusă cu sentimentul că și cele mai fine nuanțe ale apartenenței la un loc și la o limbă ne conferă neîndoielnic unicitate, că ne despart de apartenențele celorlalți, la fel de profunde și originale, că sunt zestrea noastră secretă, cea prin care ne putem regândi statura și situarea, prin care putem înțelege mai exact diferența pentru a o face să devină nelitigioasă: „revedeam biserica din Șurdești, cu turla ei neverosimil avântată spre infinit, legănată de vântul cald care zbenguie prin fânețele Maramureșului. Am în nări mireasma sânzienelor din iarba înaltă. Soarele dogorește. Pietrele late, scoase din albia râului, în fața bisericii, par rămășițele unui rit mult mai vechi, păgân. La Costești, un templu dacic, al cărui mister nu l-am putut descifra. Un fior ce coboară în mine ori de câte ori trec Carpații prin valea învolburată a Oltului. Chivotul alb al Coziei. Priveliștea năucitoare de frumusețe, fiind încărcată de Istorie, a Curții de Argeș. Ori aparițiile alb-visătoare, desprinzându-se din vegetația calmă, protectoare, a conacelor de la Golești și Bălcești, între dealuri domoale, rotitoare în cromatica lor blândă. Altă dată, în fața ruinelor Histriei, urmărind zborul jos al păsărilor de apă sau desenul unei coloane retezate, profilul ei pur pe cerul gri-albastru, ori noaptea plină de miresme la Mangalia, Dunărea misterioasă traversată cu bacul, toate una și nedespărțite…” Raportarea la un loc, crede Mircea Zaciu, se face ca priveliște, atunci când e vorba de călătorii români pasionați și de relațiile lor de călătorie, dar „cu o certă mișcare de identificare, îndată ce ne întoarcem către spațiul autohton, unde peisajul străbătut se amplifică cu o nouă dimensiune, temporală”. De unde întrebarea firească: „O carte – sau mai multe – care să ne recomande astfel, înscriși în spațiul nostru național și solidari Timpului, de ce nu s-ar scrie?” Tot volumul încearcă să suplinească această absență.
Scriind despre revista Cultura, apărută în interbelic în trei limbi, română, germană, maghiară (ca și Echinoxul mai târziu), Mircea Zaciu îl citează pe G. Vâlsan: „Origine, trecut, vechime, fapte mari sunt lucruri pe care nu trebuie să le uite niciodată un popor. Ele fac parte din personalitatea lui, ele sunt admirabile elemente interne, dar niciodată acestea nu trebuie să fie întrebuințate ca arme împotriva altui popor”. Și spune el însuși în altă parte: „În tot ce am scris, observ – recitindu-mă – căutarea echilibrului și a comunității, nu scormonirea motivelor de separație și vindictă”.
Apropo de seriozitatea proverbială a ardelenilor, de pariul lor pe etic, de trăsăturile aparent rigide ale personalităților ei culturale, Mircea Zaciu explică necesitatea unei astfel de atitudini venind ca rezistență la multiseculara „stare de servitute” la care au fost obligați românii ardeleni, nu dintr-o carență structurală: „Spiritul ei permanent solicitat de nevoia apărării, asaltat de pericolele înstrăinării prin forme rafinate ori prin deznaționalizare brutală, se formase prea mult în direcția acțiunii (Iancu), a gândirii publice (Bărnuțiu), a filosofiei istorice concepută ca armă în recunoașterea existenței sale istorice (Samuil Micu, Petru Maior, Șincai, Cipariu, Laurian). Chiar teologia o coborâse din amvonul sacerdoțiului, angajând-o în scopuri laice, de educație politică, pentru dobândirea de drepturi și ieșirea din starea de servitute” Dar aduce imediat în atenție și cea de-a doua imagine a ardelenilor, gata de înalte desfătări ale artei de îndată ce asuprirea s-a diminuat: „Când însă geniul ei literar izbucni, în homerismul (azi s-ar putea spune «antihomerismul» ori «antiepopeea») lui Budai-Deleanu, în verva epistolară a lui Codru Drăgușanu, în «Georgiconul» lui Coșbuc, Iosif, Goga, în forța telurică a lui Rebreanu ori în marea elegie de seară a lui Blaga – s-a putut vedea potențialul ei de a simți artistic și a pipăi cu verbul dimensiunile existenței, cu toate întrebările sale neliniștitoare”. Însă apostolatul ardelenesc nu încetează cu totul, căci primejdiile nu au dispărut. E citat Liviu Rebreanu, bun cunoscător al stării de lucruri: „Arta acestor creatori (ardeleni, n.n.) nu e niciodată un simplu joc de cuvinte, sunete sau intenții. Scriitorul ardelean, mai mult parcă decât cel din alte părți, se simte legat cu pământul și socotește arta sa ca un apostolat. De aceea și literatura aceasta reoglindește mai puternic sufletul poporului, cu dorurile, bucuriile și speranțele sale”.
Cartea își apropie ardelenitatea și din perspective mai puțin dramatice, sobre. Astfel, va vorbi despre „savoarea simbolică a alimentelor”: „Oameni tăcuți și aspri, transilvănenii au în general moravuri austere și gusturi fruste. Obișnuiți de veacuri să trăiască în aerul tare al podișului și al muntelui, pe lângă cursul apelor repezi bogate în pește, în păduri afunde pline de vânat, la stânele unde adună turmele de oi și vite, ei au ceva din robustețea primitivă a pionierilor Statelor Unite, inclusiv o anume religiozitate în modul cum înțeleg să mănânce. Hrana e un act grav, frumos, de o mare simplitate. Totul pare redus la elementul esențial, oferit cu dărnicie de natura fecundă”. Sau despre legătura ardelenilor cu marea: „Tot astfel, între scriitorul ardelean și Mare a fost o îndelungată atracție-respingere, convenționalizare a imaginii și refacere a celei autentice prin mijlocirea visului, cum Slavici o prefigurează și Lucian Blaga o confirmă. Fiindcă podișul transilvan e un fund de mare, o fostă mare alunecată, absorbită, sorbită în inconștientul poeților acestui tărâm”. În 1994, îi cerusem să-mi răspundă la câteva întrebări, pentru „Ateneu”. Îmi scria de la Bonn (18 februarie 1994) despre cărți: „Viața fără cărți e o aberație… O viață fără lectură (cu toată prezența, chiar sufocantă, a cărților) observ însă că există bine-mersi, aici, în Occident… Se poate trăi, așadar, viețui, poate, vegeta, mai precis. Eu n-aș putea!”, dar și despre locul său predilect: „Locul real e Gura-Râului, unde, cu geamul deschis spre Cibinul gureș, la o masă modestă de scris, am definitivat Teritoriile, împrejmuit de toate zvonurile naturii și satului de la noi. Locul era, de altfel, sfințit de pașii lui Blaga. Locul imaginar, la care încă îmi place să visez, este o casă cu vederea spre mare…”
Volumul e de (re)citit neapărat, căci el conturează memorabil „esența transilvanității”, dar și „ethosul românesc” – „Revenind la creația propriu-zisă, ea nu poate să fie revigorată decât din interioritatea noastră, din pasiunea noastră, din dragostea noastră pentru ethosul românesc […] Fără a iubi cu adevărat lumea noastră românească, fără a ne identifica pasional cu ea, nu vom reuși să-i făurim imaginea (de ieri și de azi) în materia eternă a artei” –, într-o panoramă nuanțată și subtilă de mare actualitate.
Mircea Zaciu, Ca o imensă scenă, Transilvania…, ediția a II-a, cu o prefață de Ion Pop, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 474 pagini