Dacă străbați cu mașina drumul dintre Deva și Reșița ai surpriza ca în inima vechii Dacii, la doi pași de Sarmisegetuza, printre localități cu superbe nume neaoșe, să-ți răsară în fața ochilor una cu o denumire cel puțin insolită: General Berthelot. La propunerea lui Nicolae Iorga, statul român l-a împroprietărit pe acest erou al primului război mondial, fără contribuția în luptă a căruia Marea Unire din 1918 ar fi avut șanse minime să se realizeze, cu un lot de pământ în comuna Fărcădin, devenită ulterior comuna General Berthelot, în semn de omagiu pentru marele comandant militar, pe care Regele Ferdinand îl numea „Berthelot al nostru” așa cum își amintește contele de Saint-Aulaire, ambasadorul Franței la București la vremea respectivă.
Minunată ideea celor de la editura ieșeană Junimea de a readuce în atenție figura charismatică a acestui militar de carieră, cu un rol major în istoria României, în chiar anul centenarului existenței sale, prin publicarea volumului despre Generalul Henri Berthelot (General Henri Berthelot, Jurnal și corespondență. 1916-1919, Traducere din limba franceză: Oltița Cântec, Ediție, studiu introductiv și indice Gheorghe I. Florescu, Editura Junimea, Iași, 2018, 374 pag.)
Sunt anii românești ai prodigioasei cariere a generalului, din momentul în care a pășit pentru prima oară pe teritoriul țării noastre în fruntea Misiunii militare franceze, până la încheierea mandatului și repatrierea din poziția de erou venerat al României. Volumul, tradus de Oltița Cîntec, beneficiază și de un foarte consistent studiu introductiv al lui Gheorghe I. Florescu.
Dacă partea de jurnal este, mai degrabă un jurnal de front, în care autorul consemnează zi de zi și, aproape oră de oră, evenimentele militare în plină desfășurare, scrisorile pe care le trimite cumnatei sale Louise și nepotului său Georges sunt mult mai interesante. Ele îl pun în evidență pe omul Henri Berthelot, cu sentimentele sale, deziluziile și speranțele care îl încearcă în diversele faze ale războiului. Dacă jurnalul este sec și precis, în epistole relatează cu nedisimulată sinceritate tot ce observă în jurul său, caracterizează și evaluează oameni și întâmplări, descrie mentalități și comportamente mai puțin firești din perspectiva unui francez. Obiectivată prin ochii unui străin abia ajuns în țara noastră, lumea românească nu are nimic de invidiat. Într-una dintre primele scrisori adresate cumnatei sale în ziua de 23 octombrie 1916, generalul își exprimă dezamăgirea legată de starea armatei române și, în primul rând de nivelul foarte scăzut al corpului ofițeresc. „Românii sunt într-adevăr într-o situație gravă. Nu erau deloc pregătiți pentru război, iar nepăsarea lor naturală face ca la câteva săptămâni de la intrarea în război să fie tot atât de «în afară». Desigur, soldatul român pare bun sau cel puțin rezistent, dar cei care îl comandă sunt de o slăbiciune extraordinară.” Pe măsură ce se familiarizează cu situația armatei române, impresiile lui Henri Berthelot capătă robustețe. Îl preferă pe generalul Prezan generalului Averescu, pe care îl consideră duplicitar, ascuns și, la un moment dat, chiar trădător, care ar fi pactizat în secret cu inamicul. Într-o scrisoare trimisă cumnatei sale Louise, poate și într-un moment de depresie cauzat de înfrângerile de pe front, generalul este scandalizat de lașitatea soldaților români și chiar a guvernanților. „… situația din România s-a agravat, în sensul că o ceată de lași, însărcinată să apere Dunărea la Zimnicea, a rupt-o la fugă în fața câtorva vapoare încărcate cu nemți și, în loc să tragă la grămadă, i-a lăsat pe germani să pună piciorul pe teritoriul românesc. (…) Din păcate, nu se știe cât se poate conta pe trupe atât de inconsistente. Azi se luptă bine, iar mâine intră în panică, fără a ști de ce. Deja acum câteva zile, o companie a fugit din fața unor fantome, de vreme ce în aceeași seară a fost adusă la loc, fără să fi văzut umbră de neamț. Însuși guvernul român dă cel mai trist exemplu de demoralizare. Sunt pe punctul de a evacua Bucureștiul și toată lumea pleacă spre Iași în spatele armatei ruse, pentru mai multă siguranță”.
Impresia de lașitate extremă se accentuează. În scrisoarea trimisă cumnatei sale o săptămână mai târziu, pe 14 decembrie 1916, generalul Berthelot remarcă exasperat: „Românii sunt într-adevăr sub tot ceea ce se poate imagina: nici un pic de energie. Mă gândisem la început că am putea face ceva din armata lor și eram aproape mulțumiți de rezultat; dar din momentul în care a venit vorba să se lupte serios, au devenit un cârd de vrăbii, în frunte cu ofițerii. Aveam câțiva ofițeri francezi cu ei; i-au abandonat într-o manieră rușinoasă. Din fericire, nemții nu au fost deloc insistenți, așa încât i-am putut recupera.”
Dacă aceasta a fost impresia generalului Berthelot la începutul primei sale misiuni în România, în anul 1916, cu totul altfel vedea lucrurile în timpul celei de-a doua misiuni (octombrie 1918 – mai 1919). Soldații nepregătiți și lași din primii ani ai războiului și-au arătat eroismul la Mărășești și Oituz, iar admirația generalului este exprimată cu nedisimulată mândrie. Într-o scrisoare din 12 noiembrie 1918, îi transmite cumnatei sale Louise că „bravii noștri români l-au dat afară pe Marghiloman al lor, au decretat mobilizarea și i-au ordonat lui Mackensen să o șteargă în 24 de ore sau să depună armele.”
Cu siguranță, generalul Berthelot a fost un om cu calități și defecte, a avut prietenii și idiosincrazii printre oamenii pe care i-a frecventat, a fost simpatizat și detestat de oficialitățile de la București ale vremii. Cu certitudine însă, observațiile sale, în care expertiza militară a unui ofițer format la vestita Școală Militară de la Saint-Cyr, aureolat de glorie în luptele de la Verdun se îmbină cu șocul unui om educat în civilizația franceză a începutului secolului XX, aterizat într-o Românie aflată încă la începutul modernității sale, sunt un document de maximă importanță. O oglindă a lumii românești din anii 1916-1919 în care ne vedem cu toate lașitățile și eroismul nostru. O carte care merită citită pentru a putea să ne cunoaștem și să ne înțelegem mai bine. Bravo, editurii Junimea, pentru publicarea acesteia.
T.U.