Volumul Icoana din apă are o structură a cărei axă este indicată de titlu. Sintagma din titlu se află în 18 din cele 71 poezii ale cărții, iar elementele ei componente, icoana și apa, luate separat, sunt invocate în alte 42 poezii.
Receptarea rațională a versurilor impune, așadar, pătrunderea sensului titlului în formularea sa integrală, dar și disecarea lui, examinarea separată a elementelor componente.
Poezia care dă și titlul volumului (p.72) face trimitere la Universul dinaintea Creației (numit în alte poezii, Nimicul), în care nu exista decât noapte adâncă și rugăciune de ceață. Creația, geneza Universului și Omului (femeii) este înfăptuită de Cuvânt și de Lumină: „Lumea curge din el” (din Cuvânt, n.n.), iar Lumina brodează pe trup altă viață.
Creația nu decurge în maniera armonioasă, cunoscută și acceptată în credința creștină, ci în manieră maniheistă, Creatorul (Cuvântul) dând naștere concomitent, Binelui și Răului: Lumea curge din el (din Cuvânt) și se divide. Iar Răul, sub forma îngerului izgonit, fulgerat de mâinile zeului arse, cade pe nisip/ fără de aripi și fără de chip. Apoi, Apele neiubite l-au închis în Icoană/ Pentru o mie de ani acolo să doarmă.
Iată o constatare surprinzătoare a sensului termenului Icoană: pe Icoana din apă este închis, reprezentat, chipul lui Satan.
În celelalte poezii ale volumului acest termen, Icoana, are multiple ipostaze semantice precum: Icoană plângătoare, Icoană scufundată, Icoană a duhului viu, Icoana din apă fără trup, Icoane pictate pe aripi etc., ce redau alte chipuri decât al lui Satan.
Astfel, Icoana din apa curgătoare (p.9) redă chipurile existenței poetului (trupuri de cuvinte, obiectele frigului, prima copilărie a inimii, vitrine, ziduri etc.) în dinamica lor, chipuri pe care poetul vrea să le păstreze, să le țină ascunse.
Adeseori, Icoana are chipul poetului. Înainte de a exista, acesta e locuit de absență, apoi, după întrupare/naștere, însămânțez cuvintele/ cu mine însumi (p.20).
Imaginea chipului poetului în Icoană este conturată de înger, care desenează pe fața mea neaurită încă, mări și oceane/ ceruri nenumărate. În altă parte, (p.26) poetul nu mai este creat de înger, ci este inventat de cuvinte și mă retrag în icoana din apă, ilustrând diverse făpturi sau figuri aquatice sau cosmice.
Într-o altă poezie (p.15), trimiterea intertextuală la aer cu diamante, sugerează că imaginea din Icoană a acelui „om învăluit în mistere” ar putea fi a unui optzecist, poate model și persoană venerată de poet. Există și situația în care Icoana din apă reprezintă ceva nedefinit, din categoria obiecte fără contur (p.53).
Una din multele ipostaze semantice ale Icoanei este aceea a Daimonului, identificat drept blestemul Icoanei din apă. Ne întrebăm, pentru corecta înțelegere a versurilor, care este sensul atribuit de poet termenului „daimon”? Sensul mitologic de geniu protector, sensul creștin de spirit al răului, sensul romantic de personificare a eroismului, ori sensul poetic de geniu al neliniștii, inspirator al pasiunii?
Aceeași întrebare și-o pune cititorul volumului menționat, din cauza prezenței multiplelor ipostaze semantice ale termenului Icoană, întrucât poetul jonglează cu sensul expresiei din titlul volumului și al unuia dintre elementele componente, icoană, ceea ce poate deruta perceperea rațională a versurilor, cultivând/alimentând ermetismul.
În volumul analizat, ermetismul de sorginte polisemantică este potențat, iar alteori doar însoțit de ermetismul generat prin alte procedee.
Unele versuri sau poezii din volum nu se lasă citite, nu pot fi receptate rațional. Începutul poeziei de la p.5 (Plânsul nimicului) este format din trei grupe de versuri demarcate grafic și ideatic, nu ortografic: Piramidă lichidă/ înlăuntrul pietrelor/ deschizându-se pe furiș; Hlamidă sonoră/ șapte trepte/ solzoszmeuriș; Trupurile nemurite murind/ felinarele învierii se-aprind. Este o curgere verbală neîntreruptă, lipsită de liantul Ideii, al cărei farmec stă în sonoritatea ori în scânteierile semantice ale termenilor, versurilor sau grupului de versuri.
Procedeul se regăsește și în alte poezii din volum, ce conțin asocieri de termeni neașteptate, uneori sclipitoare, menite să atragă, să înlesnească renunțarea la perceperea rațională a textului înlocuind-o cu o impusă/tentantă percepere senzorială. Ilustrăm acest procedeu prin poezia Joc: Sferă lichidă/ Cifră absentă/ Fața ta lentă/ Var cărămidă Drum neumblat/ Vis împărat/ Ploaie de foc/ Apă gălbuie/ Pentru noroc/ Sufletul suie/ Trupul pe loc. Este o ploaie de asocieri, o incantație, ce induce o stare senzorială, ce acoperă sau împiedică perceperea rațională, iar uneori o contrazice, cum se întâmplă în poezia Viața gri (p.60).
Avalanșa de asocieri aleatorii și termeni disparați exprimă verbal rezultatul receptării fiziologice a lumii. Nu există un fir logic în aceste asocieri, ci sonorități și fulgurații imagistice, constituind insule, ce doar uneori pot fi receptate rațional. Asocierile aleatorii și termenii disparați necesită o receptare de ansamblu, ceea ce creează o impresie sonoră sau imagistică.
În poeziile volumului, observăm că haosului semantic i se adaugă un haos al asocierilor de termeni, care tulbură ordinea și structurarea stabilită a acestor asocieri numite comparații, epitete, metafore, etc., o îmbogățește luxuriant, cu forme noi. Totul se face în numele vitalizării poeziei adormite în clasicism și în celelalte curente literare ce i-au urmat.
Există preocupări, teoretice și practice, anterioare privind acest procedeu de versificare și ermetizare. Printre antecesori, cel mai de seamă, ni se pare a fi, Horia Stamatu. Acesta situa, în prim planul creației poetice, muzicalitatea (asocieri de termeni, armonioase ori stridente) De altfel, încă din antichitatea greacă muzicalitatea versurilor (dublată-însoțită de formularea lor rațională), urmărea cumularea unitară a efectelor raționale și senzoriale ale acestora pentru a obține o anume dirijare a acțiunii umane. Peanul era o poezie cântată urmărind creșterea și întreținerea elanului războinic. Basmele medievale ilustrează și certifică puterea muzicii de a acoperi/estompa chiar instinctele omului și anumitor animale, nu doar rațiunea. Poeții contemporani nu au ajuns la asemenea performanțe, dar visează la ele.
Practicând haosul semantic și haosul asociațiilor de termeni, postmodernismul nu a renunțat la procedeele clasice și moderne de inducere a ermetismului. Cel mai răspândit este, însă, procedeul preclasic al lipsei semnelor de punctuație, al nerespectării semnelor gramaticale, ceea ce estompează, până la anulare, claritatea comunicării. Procedeul a devenit din mijloc de individualizare, un loc comun, simbol de apartenență la comunitatea poeților. Puțini poeți îl folosesc cu artă ori cu obiectivul conștient de a genera ermetism.
Ermetismul poeziei clasice și moderne enumeră printre procedeele sale tehnice folosirea limbajului specific unui domeniu al cunoașterii: limbajul matematic, cosmologic, medical etc. Nu în stare pură, ci îmbrăcat în haina limbajului literar. O face și autorul Icoanei din apă, uzând de limbajul religios, dar fără prea mult succes, având în vedere că majoritatea cititorilor cunosc termenii și semnificația lor.
Lectura volumului domnului Ioan Vintilă Fintiș Icoana din apă, editura Ghepardul, București, 2010, oferă posibilitatea de a surprinde preocupările poetului de înnoire a expresivității. Icoana din apă ilustrează chipul ermetismului postmodern.