Cartea cea mai recentă a lui Ion Druță se deschide cu amintiri ale epocii „chișinăuiene” din biografia scriitorului. Urmează nuvela – având ca pretext autobiografic o întâlnire a prozatorului cu cititorii – intitulată Bucovineana. În fine, o schiță de roman, beletristică pură, Katiușa (amintind cumva de O zi din viața lui Ivan Denisovici a lui Soljenițîn).
Textul care dă numele cărții este unul pur-memorialistic, deși în cazul lui Druță niciodată nu poți băga mâna în foc unde e document și unde ficțiune. O înlănțuire de amintiri aparent nestructurate decât de capriciile firești ale memoriei (nu mai uimește pe nimeni – și nu mai contestă nimeni afirmația – că în Basarabia viața literară e mai interesantă decât literatura.). Dar Druță nu ar fi Druță dacă ar lăsa povestea să curgă după legile obișnuite ale mecanicii fluidelor.
O cititoare i-ar fi reproșat scriitorului că nu ar avea motive să fie mereu supărat pe Chișinău, urbea care îl găzduise în tinerețe, care i-a tipărit primele cărți, i-a montat piesele și i-a turnat filmele ce l-au făcut celebru. Pretextul acesta, plus finalul vor face o construcție rotundă din chiar aceste nestructurate evenimente-amintiri. Este vremea obsedantului deceniu în Basarabia, epoca tentativelor formării „literaturii sovietice moldovenești” pe fundalul confruntărilor dintre „șantiștii” transnistreni și „românii” basarabeni. O atmosferă obscură, plină de suspiciuni și lipsită de aerul libertății și al inspirației, după care nu te mai miri de ce nu am avut literatură, ci ești surprins de acea brumă de texte pasabile, ivite, totuși, ca din nimic.
O permanentă oscilare între transnistreni și basarabeni. Alcătuirea unei culegeri de texte „umoristice”, din intenția cărei nu a rămas nimic, conformistul Andrei Lupan umplând-o cu texte anoste doar ca să nu strice „armonia” dintre „maluri”. Colaborarea la ziarul Moldova socialistă, publicarea unor foiletoane deranjante. Parodierea grafomanilor într-un serial de rescriere prin răsucirea-schingiuirea retoricii, pentru a reproduce într-o formulă „originală” propoziția simplă „Vaca paște iarbă verde”.
O istorie la fel de anecdotică este experiența tânărului scriitor la „seminarul” de scenaristică dintr-o localitate de lângă Moscova. Pe lângă vizionările unor filme bune (interzise în URSS) din cinematografia mondială și câteva „lecții” ale unor somități, precum Aleksandr Dovjenko, toată „școala” a fost una mai curând ideologică decât artistică.
Unul dintre conducătorii cursului de scenariști, „nume sonor” în cinematografia sovietică, dar fără creație, le povestește ascultătorilor cum își testau filmele (încă neproduse) francezii. Cică autorul scenariului cobora în stradă, unde micii vânzători de ziare se întreceau în a-și promova, cât mai energic, marfa („de asta depinde micul lor câștig”). Îl opreau pe puștiul alergând cu un braț de ziare: „«o să-ți povestesc ceva foarte interesant». Dacă puștiul te ascultă răbdător până la capăt, înseamnă că fabula ta prinde, filmul va avea succes. Dacă însă puștiul o rupe, la un moment dat, din loc cu replica: «pardon, monsieur, sunt foarte ocupat», poți să-i pui cruce. Filmul nu va fi primit de public”.
Dar Druță nu a scris niciun text fără să-și fi propus un scop, fără o deducție morală, pe care s-o rostească fie autorul, într-o eseistică sentință finală; fie naratorul într-o poantă, la fel, finală; fie vreun personaj, șoptind-o tainic, aluziv, dar memorabil, în unul din cotloanele cărții.
La fel ca în mai toate scrierile memorialistice, singurul erou este povestitorul. Până și unele personaje (iar aici e vorba de persoane reale) în general pozitive, fie caracterizate astfel de contemporani, fie prezentate în culori luminoase (până la un punct) de însuși naratorul, se divulgă într-un moment ca nedemne, scriitorul țintuindu-le la stâlpul infamiei.
„Conflictul” major se produce într-o seară, când, întorcându-se din oraș, autorul își găsește vecinii de casă – „căsuța de la răscruce” era un fel de cămin pentru scriitori – la poartă („erau, în fond, cu toții săteni și, cum se obișnuiește prin sate, se adună pe-nserate la poartă pentru a mai afla și discuta despre cele ce se fac pe lume”). Vrea să treacă în casă (după ce îi salută, obișnuit cu: „ce mai faceți, puneți țara la cale?”), dar e oprit de poetul-tanchist Ponomari, un transnistrean, scriitor submediocru, dar redactor-șef al revistei Nistru a Uniunii Scriitorilor: „Stai, bre, ce te grăbești așa?.. Ori nu ne ai de oameni?”
Era un capăt de sfadă, bineînțeles. Ponomari îl amenință că nici un text de al lui Druță nu va fi publicat în revista Nistru atât timp cât el, tanchistul, e redactor-șef. Motivul? „Atitudinea” lui Druță față de puterea sovietică. Cearta ia turații când tânărul basarabean, la replica transnistreanului că acesta l-ar fi „eliberat” în 1940, îi parează că țăranii basarabeni zi de zi „eliberează” plantele de cultură de buruieni, pentru a-i hrăni pe alde Ponomari. Dar nu polemica l-a întristat pe Druță (bețivul poet-tanchist nu putea să gândească altfel), ci faptul că toți prietenii basarabeni nu doar că nu l-au apărat, ci chiar au ținut partea tanchistului (transnistrenii cel puțin au tăcut). Concluzia lui Druță e absolută: „De, așa e neamul nostru!”
Obijduit pe vecinii din „căsuță”, se retrage, de fapt, din această lume în amintirile sale, în ficțiunile sale. Frunze de dor, o poveste tristă, dar plină de poezie și culoare (implicit, de nostalgii sublimate estetic) va exploda în final, precum potopul de lumini și culori al frescelor din finalul lui Andrei Rubliov al lui Tarkovski, după tristul tablou, în sepia, al Rusiei Medievale.
Se întrevede aici și o replică – după multe meditații – la reproșul intermitent al basarabenilor că „apostolul neamului” trăiește în capitala unui (alt) imperiu. Doar că e cam oximoronică decizia: supărat pe „orașul trădător”, scrie o poveste de dor pentru sat și se refugiază… în metropolă (în capitala ocupantului!). Supărat pe „neamul nostru”, se regăsește între alte „neamuri”.
Bucovineana, cel de al doilea text, povestește, într-o narațiune-cadru, despre o întâlnire clandestină (de frica securității sovietice) cu o „cititoare”, care îl provoacă pe autor/narator la această aventură nocturnă… pentru a-i mărturisi scriitorului istoria vieții sale (urmează, înțelegeți, o „poveste în ramă”). Arestată și deportată încă de când era elevă, pentru un slogan scris pe tablă în care ea „protestează” împotriva „colectivizării” forțate, eroina parcurge cercurile infernului stalinist, lucrând la tăiat pădure în taigaua siberiană. O istorie colaterală, povestită de ea, este a unei ființe fragile, o femeie de viță aristocratică, poreclită în lagărul siberian „Anna Karenina”.
„Dovada” documentară a acestei biografii ar fi chiar bilețelul pe care i l-ar fi scris eroina la „întâlnirea cu cititorii”, bilet pierdut însă de redactorii editurii. Al doilea „argument” este invocarea în context a fostului ministru al sănătății de la Chișinău, faimosul medic-chirurg (și patriot român) Nicolae Testemițanu, care ar fi ajutat-o pe protagonista narațiunii.
Povestea trimite cumva atât la Clopotnița, romanul subversiv al lui Druță din anii 70 (Horia, personajul principal de acolo, era și el venit din Bucovina, plai cu un loc aparte în memoria afectivă a lui Druță), dar și la Samariteana, nuvela acestuia din anii 90. Iar pe de altă parte, întregește galeria personajelor feminine din opera scriitorului, memorabile, dârze, adesea mai consistente moral decât cele masculine.
Ultimul text din carte, Katiușa, este inspirat din biografia lui Alexandru Țățulescu, medicul personal al generalului Avramescu, deținut politic într-un lagăr de lângă Vorkuta, dincolo de Cercul Polar. Nuvela povestește, ca și în cazul nuvelei lui Soljenițîn, o zi (sau, mai precis: o seară și o noapte) din viața unui condamnat la Gulag.
O coloană de câteva sute de deținuți se întorc, prin pustiurile reci de dincolo de Cercul Polar, în lagăr, după o zi de muncă în minele de cărbuni. Tabloul amintește de Pohod na Sybir a lui Alecsandri. Ajunși în curtea lagărului, deținuții aud cum din difuzorul de pe stâlpul din mijlocul curții – deținuții îl porecliseră „Gramofonul de Siberia” –, absolut surprinzător (până atunci el transmitea doar comunicate oficiale și editorialele ziarului Pravda), răzbate o secvență muzicală, uvertura unei operete de Johann Strauss. Un deținut, fascinat de muzică (amintire din tinerețe), „evadează” din coloană și îmbrățișează stâlpul. Armele sentinelelor sunt îndreptate spre el, gata să tragă, și doar apariția șefului lagărului degajează situația.
Fiindcă orice narațiune care se respectă trebuie să includă partea ei de escapadă din cotidian, aici aventura se produce în câteva faze, dar pe un singur spațiu și pe o scurtă porțiune de timp, ca într-o piesă clasicistă (cu, da, confruntări dintre datorie și sentiment). Vocația de dramaturg nu-l va părăsi pe Druță nici aici.
Noaptea, deținutul cu numele „O sută optzeci și trei” este adus în casa colonelului, comandantul lagărului și tată a doi copii mici. Copiii aveau febră, ce nu scădea de mai multă vreme, intervențiile de până acum ale medicului de sector fiind fără efect. Cu o experiență de vraci în satele basarabene, obișnuit să-și trateze pacienții adesea cu metode naturiste, deținutul găsește și aici soluția (diagnoza și tratamentul potrivit) și, spre uimirea soției colonelului, le scade febra copiilor. Înainte de asta are o polemică cu colonelul (deși acesta e înfuriat că este nevoit să discute cu un „dușman al poporului”), o confruntare etică dintre un ateist militant și un creștin convins. Obișnuit să-și impună opinia apelând la autoritatea funcției, colonelul cedează în fața intelectualului, spiritului liber, dar mai ales în fața medicului care trebuia să-i trateze odraslele.
Intriga absolută a serii este o scurtă aventură erotică dintre deținut și soția colonelului, îndrăgostită subit de acest român, intelectual creștin, frumos și… curajos. Sentinelele moțăind în tindă, colonelul sforăind în dormitorul său, iar copiii adormiți, după tratament, în pătuțurile lor, deținutul și stăpâna rămân singurii treji din casă. Urmează rugămintea femeii… să-i boteze copiii, cu argumentul: „odată, în copilărie, am auzit pe un preot bătrân că cel sfințit îl sfințește prin sine pe cel nesfințit”. Deținutul recunoaște preceptul, dedus din Epistolele apostolului Pavel, pe care el, medicul-deținut (citește: Ion Druță) le cunoștea foarte bine. Toate puse la punct și lumea dormind împăcată, urmează o scurtă și riscantă aventură erotică, cu mângâieri discrete, dar și cu îmbrățișări tot mai insistente, și chiar cu un sărut înfocat al femeii (bărbatul, mai calm și mai responsabil, încerca să păstreze distanța), explodând într-un fel de moment culminat al poemului… Trezindu-se însă, „colonelul călcă cu cizmele sale necruțătoare firavul mugur ce răsărise între cele două suflete” (o fi uitat Druță că el era soțul legitim?).
E o bună schiță pentru un roman, doar că ar mai fi de eliminat ceva de aici. Pe de o parte, o poveste liberă, amintind de scrierile din tinerețe ale lui Druță, poveste cu regulile și resorturile ei (muzica, boala, o aventură romantică, ce trebuia… ne-spusă discret), pe de alta însă, una tezistă, cu comentarii în exces, cu morala care vine din Scripturi etc. Comentariile eseistice excesive, cred eu (da, umilul comentator) strică orice narațiune.
Pentru ca această construcție poematică să fie și ea rotundă, făcând „bilanțul” narațiunii (înclinând scriitura ba spre eseu, ba spre meditație, ba spre poveste moralizatoare, ba spre justificarea tuturor – sic!), naratorul ne amintește despre pasiunea pentru muzică a deținutului. După Strauss, într-un moment de disperare eroul își amintește de Simfonia a IX-a a lui Beethoven,
„veșnicul imn al vieții”. Iar în final de poveste a unei zile din viața sa își amintește, oarecum previzibil, de corul sclavilor din Nabucco, adăugând: „operele clasice sunt ceea ce ne mai ține pe această planetă, pe cât de minunată, pe atât de nefericită”.
Aici, dacă ar fi vorba de un film, camera s-ar retrage tot mai mult, divulgând că perspectiva din care a fost urmărită povestea este una… de foarte sus. Cosmică.
Ion Druță, Căsuța de la Răscruce. Proză memorialistică, Cartier, 2018, 320 p.