De regulă, istoria conflagrațiilor și a urii universale ne-a învățat că, atunci când un soldat e luat prizonier, negreșit el va îndura cele mai cumplite chinuri. Toposul concentraționar – oriunde s-a situat el geografic, pe orice paralelă sau meridian ale acestei lumi – a fost sinonim cu Infernul, distrugând milioane de vieți și deteriorând iremediabil trupul istoriei. Absența libertății, suferința determinată de anularea ei samavolnică nu pot fi decât cu greu povestite. De aceea, mărturiile supraviețuitorilor au fost atât de crude, încât veracitatea lor a fost de multe ori deturnată și înțeleasă ca simplă ficțiune. Iar, ce e și mai trist, aceste mărturii au devenit astăzi fie material didactic vetust, fie diorame pustii în marile muzee, fie, și mai grav, subiecte de ușoară ironie ori pur și simplu de tăgadă.
Ei bine, cu pictorul Ion Popescu-Negreni s-a petrecut un miracol. Artistul era un tânăr locotenent al armatei române, în iarna anului 1943, în timpul dezastrului de la Cotul Donului. Există un fragment de jurnal cutremurător al momentului pe care l-a trăit atunci: „…toată noaptea de 16-17 ianuarie, telefonistul chema disperat: Petre! Petre! ascultă Petre chemare. Petre! Petre! ascultă Petre chemare. Dar firele erau rupte și unitatea al cărui indicativ purta numele de Petre nu mai răspundea. Și în noaptea geroasă bântuită de viforniță și zăpadă, chemarea noastră de ajutor se pierdea fără nici un răspuns, în timp ce glasul telefonistului striga mereu: Petre! Petre! ascultă Petre chemare, Petre! Și în stepa fulgerată de explozii se auzea din depărtare urletul lupilor hămesiți”. Este una dintre cele mai dramatice și sfâșietoare mărturii ale unei conștiințe lucide aflate în fața morții, pe câmpul de luptă. Dar locotenentul nostru scapă și se retrage odată cu trupele decimate. Un an mai târziu, în iunie(!) 1944, acum căpitanul Ion Popescu-Negreni este luat prizonier la Iași și dus în URSS.
Dar, deodată, așa cum se întâmplă, neanunțat de nimic în prealabil, apare pe neștiute hazardul. O mișcare tectonică a destinului. În apropierea zilei de 7 noiembrie, prizonierii sunt chestionați: „Care dintre voi știți să desenați?” „Eu!” – a răspuns artistul. Și, de atunci, viața lui în captivitate s-a schimbat. A pictat literele chirilice ale lozincilor, până i-a venit acru. Totodată, i se repartizează „sectorul de agitație vizuală”. Noroc chior.
Peste un timp, e transferat în lagărul pentru prizonierii ofițeri de la Orankl, ce cuprindea douăzeci de bordeie, fiecare adăpostind câte 80 de suflete: români, unguri, letoni, italieni, nemți, japonezi, cehi. Ofițerii români erau în majoritatea lor profesori de liceu sau de școală primară. Condițiile erau îngrozitoare.
Pe acest fond dramatic, șansa lui Ion Popescu-Negreni a devenit, încet-încet, un privilegiu. Altminteri, rar întâlnit în timpul oricărui prizonierat. A fost lăsat să deseneze (bineînțeles că singurul mai la îndemână era cărbunele!) și să picteze cu materiale improvizate, de la ulei de mașină, până la praf de cărămidă. Altminteri, ofițerii ruși erau foarte dornici de un portret cu care să aibă a se lăuda. Drept urmare, tânărului căpitan-artist i s-a oferit o cameră separată(!!), doar a lui, lângă spălătorie, care a devenit, astfel, atelierul lui din prizonierat. Acolo nu doar că a desenat, a pictat, dar a și sculptat tăblițe de lemn, basoreliefuri cu scene din viața de dinainte, apoi din timpul războiului, pe care, apoi, le-a îmbucat în mici obiecte de uz, cum ar fi, de pildă, tabachere. Una dintre ele îi va fi oferită cadou de către artist, peste ani și ani, lui Ion Vlasiu, la aniversarea acestuia.
În 1946, este mutat în lagărul de la Krasnogorsk, unde este numit responsabil al atelierului de ceramică și pictură din combinatul campamentului. Acolo va rămâne până în 1948, când ultimii ofițeri rămași (ceilalți se vor fi înrolat mai devreme în celebrele divizii Tudor Vladimirescu și Horia, Cloșca și Crișan!) vor fi eliberați, în urma unei greve a foamei. Ascunse în câteva cutiuțe de lemn sculptate și în două tabachere, artistul a adus cu sine o parte din desenele pe care le-a făcut în timpul prizonieratului.
Ele ar fi rămas neștiute, dacă doi apropiați de-ai artistului și iubitori ai operei sale – nepotul său, Iulian Ghiță și colecționarul Vasile Petrovici – n-ar fi avut inițiativa extraordinară de a le strânge într-un album, intitulat Desene permise, apărut la Editura PIM. Cele 64 de desene alese, care au dimensiuni minuscule (6×8 sau 4×7 cm), reprezintă scene de relaxare ale prizonierilor, în majoritate nud(!), precum și figuri din ierarhia lagărului (supraveghetori, ofițeri sovietici etc.) ori amintiri din război, realizate în special cu creionul sau cărbunele pe care și-l face singur, arzând crenguțe de plop.
Dincolo de unele tente aluzive surprinzătoare ale desenelor sale, Ion Popescu-Negreni (1907-2001) se dovedește un desenator de excepție. Trăsătura sigură, fermă și precisă este un argument peremptoriu (o calitate pe care numai artiștii de viță veche, patronii de istorie a artei o dețin!).
Cât despre pictura maestrului, sutele, dacă nu chiar miile de tablouri (inconfundabilele sale peisaje, spectaculoasele portrete sau grațioasele sale naturi statice) se constituie, adunate toate – de-a lungul celor peste 75 de ani de creație – într-o operă impunătoare, de valoarea unui clasicism pur, venerabil şi atotputernic, ce acoperă în mod cert o pagină grandioasă din istoria artei românești.