ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA LUI A (III)

Poezia lui Nichita Stănescu este, aș spune, o poezie apofatică, nu hermetică așa cum pare, ci coborând dinspre Taină fără să aibă referent. Nu mascându-l, ca poezia hermetică, ci proiectându-l în netimp¹. A o înțelege în profunzimi nu presupune o sporire a intuiției pentru a-i „ghici” înțelesurile, ci, dimpotrivă, o reducție radicală a intuiției. E un paradox interesant că, într-o poezie în care ochiul/privirea apare parcă dintr-un corn al abundenței nu este nimic de văzut. Descriptivul e abolit de îndată ce sunt depășite elanurile dionisiac adolescentine, aleful își dă o anatomie, limba sau pleoapele au dinți sau gheare ca semn al unei alte vederi, cea de dincolo de oase și nervi. E o digerare, o incorporare a hranei ca lumină și a luminii ca hrană fixată în imagini esențializate. Să analizăm din acest punct de vedere, un poem dintre cele mai cunoscute, dar neprivit încă din acest punct de vedere: Necuvintele, poem care încheie volumul cu același titlu din 1969. Un lucru e totuși izbitor: cel puțin la primul nivel al lecturii nu este vorba despre necuvinte în acest poem, înșelător narativ. Iată analiza pe care o propune
Sorin Dumitrescu, observând că necuvinte este defectiv de singular: „…în mod real, necuvintele nu sunt cuvinte, ci tensiuni semantice, pneume inefabile ale unei gândiri cu vedere. Raportate la cuvinte, necuvintele nu sunt umbrele semantice ale acestora, piesele unui lexic nedevelopat și nu reprezintă ipostaze paralele ale unor supracuvinte sau ale altor substitute lingvistice. Iată de ce și fără să ezite, Nichita va înlocui poetica „ideii scrise”, a cuvintelor, prin poetica metalingvistică a necuvintelor”². Și iată cum definește Nichita necuvintele: „poezia este o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit. Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există. Semantica precedă cuvântul. Poezia nu rezidă din propriile sale cuvinte. Poezia folosește cuvintele din disperare./…/ În poezie putem vorbi despre necuvinte; cuvântul are funcția unei roți, simplu vehicul care nu transportă deasupra semantica sa proprie ci, sintactic vorbind, provoacă o semantică identificabilă numai la modul sintactic”. (Respirări, 173) Citit astfel, poemul nichitian ne prezintă o coreografie, o transfuzie, o transmutație (prefixul trans era folosit și de poet în nota de mai sus unde vorbea de „transportul” semantic) între copac și om. E vorba de un schimb anatomic, vorbind despre o similaritate de profunzime și de o nevoie teribilă de împlinire, de completitudine. Cei doi se împlinesc reciproc. „El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete./Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinți”. Este ceea ce Buber ar numi un cuvânt fundamental. „fiecare Acela se mărginește cu un alt Acela. Acela nu exista decât prin faptul ca e mărginit de un alt Acela. Unde însă e rostit Tu, nu există nici un lucru. Tu nu mărginește nimic. Cel ce rostește Tu n-are nici un lucru, n-are nimic. Dar sălășluiește în relație (in der Beziehung)”³. Poemul nichitian este unul despre mai-mult-decât-îmbrățișare, despre apropiere până la totala con-topire. Diferența este însă marcată discret, o anume violență, rapacitate specifică umanului este sugerată prin acea frunză cu dinți. Tot în acest sens trebuie subliniat că inițiativa aparține Celuilalt (copacul, da, precizăm). Jocul acesta de gesturi dialogale este in articulo mortis. „Auzeam cum se-ntețește seva lui bătând, ca sângele./ Auzea cum se încetinește sângele meu suind ca seva”. Să observăm că aici ordinea se schimbă: eu îl precedă pe el. Corpurile, sângele sunt schimbate, alchimia, opera la roșu a reușit. Sau nu a reușit? Pentru că identitatea nu ține de corp (om – pom) ci de singurătatea ontologică, de nedepășit. Să fie necuvintele expresia ultimă – și singura posibilă în fond – a acestei singurătăți? A ceea ce am numit apofatismul poetic? Unde sunt necuvintele în acest poem nichitian? Nu cumva tocmai în transferul de sevă-sânge eșuat în singurătate? În cerul tainic al îngerilor – cuvinte energiile vin din neașteptate întâlniri. Iată: există în vechea limbă un cuvânt: brâncă. Însemnând mână. Păstrat azi doar în expresii de genul a da brânci. Cuvântul vine din latinescul branca. De unde avem, de exemplu, francezul branche sau englezescul branch, însemnând deopotrivă în ambele limbi ramură. Iată din ce străfunduri de ne-cuvinte vine întâlnirea mână – ramură. „În străfundul fiecărui lucru nu există/ până la urmă decât un cuvânt -/ înfățișarea trupului meu, tristă,/ știe legea acestui pământ,/ că până la urmă în lucruri nu este/ în miezul miezului decât un cuvânt./ rege al întinderii aceste/ cu vițele arse de vânt./…/”. (Foamea de cuvinte) Uneori e simplă imagine, mai ales în volumele dinaintea rupturii, ca de exemplu Continuitate, din O viziune a sentimentelor. „Alergând, alergând mi se-ntețeau mușchii…” totul sfârșind prin acea „smulgere în sus”, atât de specifică poeziei de primă instanță a lui Nichita.
„Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1. Corinteni. 29) Necuvintele ar trebui, poate, grafiate astfel: Necuvintele. Accentuând astfel că sunt altceva decât cuvinte, sunt limbajul ante-babelian sau limbajul fecundat de Cuvânt. Poezia, o simțea poetul nostru, este celebrare a trupului, salvare a lui, proiecție a lui, interogare a lui, supraviețuire. Cuvântul însuși este trup. Dar necuvintele? „Și orice cuvânt aș fi strigat,/ mai mult/ mi-ar fi rupt dâra buzelor/ mi-ar fi spart dinții aburind de mirare”. (O viziune a păcii). Imagine de o forță rară în poezia nichitiană încă adolescentină. Doar câteva versuri mai înainte, el adeverea cu un ușor parodic ton oracular: „Eu însumi, cu proprii mei ochi, – vă jur pe soare,/ pe sufletul rotitor al păsărilor și pe umbra/ mereu lungindu-se, a trupului meu, -/ am dat ocol grădinii suspendate”. Ce poate fi această grădină, dacă nu Paradisul? Poetul „a dat ocol” pe acolo. Ce distanță față de un poem cum este Lupta inimii cu sângele. Unde proclamă: „Cerul meu este de carne neagră./ Cer îngropat”. Poem care începe cu radicalul:
„N-am cer”. Pentru că: „De la eu la eu distanța/ e acoperită de moarte”. Și „Eu sunt cel care păzește poarta/ ca nu cumva eu însumi să fug”. Splendidă sugestie gestual-poetică a mereu dublei ființări a omului. „Eu” este aici trupul. Care pe sine însuși se conține.

Sângele este viață, adică memorie care dă viață vieții: „Vine-n întuneric sângele/ purtător de știri smintite,-”./…/ Vine sângele cu suflet, chiar el;/ mănâncă-l, soro inimă, mănâncă-l/ ieri și alaltăieri”. În curgere și în memorie sângele este timp. Urmează un catalog al corpului cu nimb (Nichita e un bun artist al enumerării, adică al recapitulării ființiale): „Sângele vorbește,/ țeava lui, vâna, artera,/ osul alb înăuntru vorbește,/ mațul, Cythera./ Vorbește celula, limfa vorbește/ cărămida mișcătoare a limbii,-/ fiecare capăt de os vorbește/ topindu-și în mișcare nimbul, nimbii”. Misterioasă, surprinzătoare, este însă urmarea acestei panoramări enumerative: „Turn al lui Babel întors cu mănușa/ pe dos,…”. Am verificat mai multe ediții (obișnuința gândirii sărac raționale) dacă nu este o comparație curentă: „întors ca mănușa”. Nu, este bine…cu… și textul abia așa trimite spre subiectul lui adevărat. Toată această ex-punere a trupului este un limbaj babilonic, amestecat, cu sensul pierdut, uitat. De aceea mănușa trupului „cineva” ne-a întors-o pe dos. Citind-o pe dos, poetul ne prezintă, de fapt, fața ei. Dar cine a întors-o? „…inima mea alungă sângele meu./ Sângele meu umflă inima mea./ Singura pradă e viața mea,/ da./ Singura pradă e viața mea./ Tot ce pot pierde, tot ce pot pierde/ Dar cine-ar putea să spună/ ce pot pierde?!…// Dar ce înseamnă „cine”/ și „a pierde”, Doamne/ ce înseamnă „a pierde – pierdere”?” Să mai observăm doar că, în volumul Necuvintele, se află, pe lângă acesta, o serie de poeme care conțin ideea de luptă: Lupta lui Iacob cu îngerul sau despre ideea de „Tu”, Lupta ochiului cu privirea, Pierderea ochiului.

Jucăm mereu în acest perimetru: trup – cuvânt – moarte. „Textul nu oferă originalul credinței, pentru că el nu constituie originea. Doar Cuvântul poate oferi o interpretare autorizată a cuvintelor (verba) (scrise sau spuse) «referitoare la el»”⁴. Avem în textul poetului un cuvânt-gest, anterior și ulterior oricărei comunicări și vorbind numai prin el însuși, către el însuși. „Am dormit pe un tăiș de sabie, osos/ până mi-a devenit șira spinării” spune într-o poezie fără titlu din Necuvintele. Sabia înseamnă discernerea. Iar Coloana vertebrală cată să câștige autoritatea acestui discernământ. Certitudinea verticalității și a separării. Este și aceasta o poezie de învățătură. Imaginile vorbesc prin poet⁵. Sensul e mai presus de el. Meta-fizica gestului este primordială în acest tip de poezie a necuvintelor. Spargerea unui colț al cubului perfect, îngenunchierea în fața cercului desenat în nisip („atât” e ultimul cuvânt din poem și din volum, atât: adică după acest gest nu mai urmează literalmente nimic), îmbrățișarea cu copacul ratată prin perfecțiune, ungerea țevii pistolului pentru o mereu ruptă de timp bătălie, surâsul copacilor din tunelul orange, lupii care nu mănâncă om înghețat (dar „om țapăn și zâmbit”, ne vine a ne întreba?), un el care arată cu degetul mereu în altă parte, o înaintare cu tălpile goale „pe muchea cuțitului lucios”, băgarea rapidă a unui zeu în orice fisură a existenței, încălecarea pe o șa de cal măiastru,… toate sunt gesturi dintr-o gramatică nemorfologică și nesintactică, doar simbolică și signifiantă. Nichita trebuie înțeles la nivel de gest poetic. De eveniment, de arătare. Dar pentru asta rămâne spațiul unei alte cercetări, aici suntem doar la nivelul corpului de derviș rotitor. „…tot le-am potrivit pe dos/ pe un fluieraș de os,/ din osul de la picior/ care-mi cântă cu fior,/ și din osul de la mână/fluierând o săptămână,/din osul de la arcadă/recea lumii acoladă/peste două oase mari/ unde stau ochii polari./ Și-am cântat din coasta mea/ din vertebra ca o stea,/ de-a-ncălecare pe-o șa,/ pe o șa de cal măiastru,/ foaie verde de albastru”.

„Putreziți!/ Dacă ați văzut întregul,/ umpleți-vă de carne/ ca să puteți vedea partea.// Oasele sunt cârji interioare,/ ele susțin carnea și nervii/ dar sunt mai prietene și mai apropiate pietrei.// Zic:/ carne și os,/ zic bun simț și zic criză de timp” (Câteva generalități asupra vitezei) Teologic, oasele reprezintă îndumnezeirea, apartenența indubitabilă a omului la divin. Iar metafizic ele spun eternitatea⁶. Vederea Întregului este scopul poeziei dar și ispășirea de după această vedere. Imaginea aceasta este pur teologică: moartea care vine din Dumnezeu, ca naștere, trebuie văzută în modul ei antropomorfic, ea pare partea antropocosmosului. „E o migrație de la cot la umăr./ Linia tropicelor/ nu este altceva decât sprânceana lui!” (Transparentele aripi) „Zeul stătea călare pe ochiul meu”. Acest fenomen pe care l-aș numi locuirea anatomiei de către zeu, ține de o proiectare nu stilistică, ci umană. Cum să-i spunem: tehnica (dar nu este tehnică, e metodă, în sens științific: „A venit îngerul și mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de știință și tu până acum n-ai inventat nimic!”) asta este de fapt mai mult decât o poetică. Este o viziune, gândire cu imagini, cum subliniază insistent Sorin Dumitrescu. Iată trei trepte enunțate didactic (greu de înțeles acest didacticism anti-modern al lui Nichita, care îl plasează într-o altă categorie de poeți, cei care au încercat să depășească nihilismul modernist printr-o originală redescoperire a umanului⁷): «Eu sunt cuvântul „sunt”/ Eu sunt urechea care aude cuvântul „sunt”/ Eu sunt spiritul care înțelege cuvântul „sunt”». Pentru a încheia cu: «Eu sunt trupul absurd al lui „sunt”/ și literele lui./ Eu sunt locul în care există „sunt”/ și patul lui, în care doarme». Poemul se numește Cine sunt eu? Care-i locul meu în cosmos? Titlu oarecum ironic, de tratat medieval, care fixează un loc al interogației și o tensiune a ei. Și să citim rapid, prin comparație, acest ritual mortuar (și pe doarme din precedentul citat, îl descifrez tot în sensul muririi), în care trupul se îmbracă: „Duceți trupurile. Să se lase/ albul cel mai alb pe oase,/ să îmi fie duhul ghimp/ rupând pielea de pe timp.// Duceți trupurile. Fie/ spartă coasta-colivie,/ inima să iasă-afară/ la vedere peste țară./ Duceți trupurile, Doamne,/ să ne dezbrăcăm de haine,/ cum e apa dezbrăcată/ de izvorul care-o poartă/ și se-mbracă-n cel ce-o bea/ însetat de setea sa/ de rămâne tot neud/ de la Nord până la Sud.// Trupurile! Nu vederea/ cea căzută-n ochi ca mierea/ nici auzul, nici mirosul/ locuind în trup ca osul./ Duceți trupurile. Vină/ peste noi din nou lumină.// Duceți trupurile. Bate/ mulțime-n singurătate”.(Un pământ numit România) Trupul nu este întreaga existență, ci numai partea vizibilă a ei, Dumnezeul despre care poetul a dat mărturie că este, cum spune într-un vers precedent. Invocația aceasta: vină peste noi din nou lumină, nu se poate împlini decât după dezbrăcarea de haina trupului. E un cântec de înmormântare acesta, o invocație din partea celor care poartă trupul spre departele pământului cel din urmă.

________________