Până mai ieri, aveam prejudecata că marea majoritate a emigranților noștri e formată mai ales din zidari, lucrători agricoli („căpșunari”), asistente medicale, femei care oblojesc bătrânețile unor oameni bogați, chelnerițe cu jumătate de normă sau pur și simplu fete obligate să practice cea mai veche meserie din lume. Realitatea de azi mă obligă să-mi schimb serios perspectiva în această privință, căci a crescut considerabil numărul compatrioților noștri care exercită profesiuni de înaltă ținută intelectuală: medici, IT-iști de renume, profesori și studenți străluciți în mari universități americane și europene ș.a.m.d. Ba chiar – surprize, surprize! – și scriitori români care scriu, cu succes, în limba țării de adopție. Este acesta și cazul Ioanei Gruia, jună profesoară de literatură comparată la prestigioasa Universitate din Granada și autoare multipremiată de romane și volume de versuri în spaniolă.
Fără, desigur, să dorească să pună în practică vechea noastră vorbă „Decât codaș la oraș, mai bine în satul tău fruntaș”, Oana Gruia publică anul acesta la Editura Paralela 45 (redactor de carte Cosmin Perța) volumul Carusel, apărut întâi în spaniolă la Editura Visor în 2016 și tradus de autoarea însăși în română. Mărturisesc că am fost foarte curios să văd ce fel de poezie scrie o româncă în țara lui Federico Garcia Lorca și după o primă lectură, a trebuit să-i dau imediat dreptate Magdei Cârneci, care pe coperta patra remarca pertinent că „poezia din volumul Carusel nu se aseamănă cu poezia tânără care se scrie azi în românește. Nu e minimalistă, și nici mizerabilistă, nu merge pe exploatarea dură a agresivității, urâtului și imundului, deși nu refuză cu totul aceste fațete ale existenței”. Așa e, nu le refuză, dar într-un fel foarte subtil le ocultează, înlocuindu-le cu o scrutare pe alocuri nemiloasă a propriului suflet.
Structurată în mai multe secțiuni (Carusel, Urmele unui animal pe zăpadă, Fisuri, formă de bunătate, Casa poem), cartea este diagrama unei ascunse, bine cenzurate nostalgii, vizibilă doar ca „urmele unui animal pe zăpadă”, fie ea o nostalgie după spațiile și vremurile pierdute ale copilăriei (ca în splendidul poem Moștenire), fie una a descoperirii fragilității ființei.
Se poate salva, în timp, această ființă? Da – ne sugerează autoarea. Cum? Iată cum: „În grădină, cu un creion în mână,/ citești cu încântare și trasezi/ urmele pașilor tăi în carte.// Atât de aproape de corpul tău,/cartea face parte din propria ta piele,/ paginile sunt deja o cicatrice.// Cine ar putea citi ce subliniezi/ hărțile pe care le desenezi cu creionul/ – hărți de iubire, de răni și de dorință,/ care de fapt rezumă orice viață -/ ar cunoaște bine/ umbrele secretelor tale,/ reflexul lor în pielea cărții livadă.// Există o grădină între rânduri,/ și o cultivi cu ceea ce subliniezi”. Această pendulare continuă între viață (cu iubire, răni, dorințe) și literatură este semnul distinctiv al poeziei Ioanei Gruia.
Aș mai remarca un lucru: deasupra tuturor poemelor există, ca un abur, un soi de blândețe sau, cum zice poeta, „o formă de bunătate”, ce se poate condensa uneori în forme de tulburătoare expresivitate: „Noaptea îți ating picioarele cu ale mele. Ceva secret/ și cald îmi intră în piele/ și dă din aripi ca un fluture. De aceea merg/ pe vârfuri când mă trezesc”.
Bine-ai (re)venit în literatura română, Ioana Gruia!
IOAN GROȘAN
.