ŢĂRAN

După seceta prelungită, cu toate că oamenii efectuaseră mai multe praşile, văzând că vrejurile cartofilor plesneau ca vreascurile uscate, concluzia localnicilor era că munca lor a fost în zadar: recolta de cartofi arăta de tot plânsul, cele mai frumoase exemplare erau cam cât oul de bibilică, adică erau cartofi buni pentru sămânţă, nu pentru păstrat pe iarnă, pentru consum în casă. De aceea, fiecare gospodar, după pile, cunoştinţe, relaţii şi noroc, suna prin ţară să-şi procure alimentul de bază, pe bani sau la troc, la înţelegere .

Un gând asemănător îl însoţea şi pe Dascăl în timp ce se deplasa către şcoala din cel mai mare cartier al oraşului de munte. Dimineaţa era senină şi rece, pe florile specifice din rondurile de lângă trotuare bruma sclipea în bobiţe a toamnă sosită pe cărare scurtă şi din piaţa în aer liber, mare, agro-alimentară, se auzeau clar rugăminţi, îndemnuri şi reclame, tocmeli şi muzică de proastă calitate, adică manele şi chiciuri.

Ca de obicei, saluta şi era salutat, răspundea cu voce tare trecătorilor mai cunoscuţi, vânzătorilor de orice rang, a cumpărătorilor, pe cei mai mulţi îi cunoştea, calea către şcoală e pe lângă piaţă. Se bucura de ziua luminoasă, avea şi viaţa momente încântătoare, cele în care Cerul lucra plăcut…

Când a văzut cartofii pe tarabe, şi-a amintit de cele două coşuri cu cartofi minusculi, unul era pentru soră-sa geamănă, lucraseră amândoi din greu să-i scoată din pământul pietros, chiar dacă plouase vreo două zile mocăneşte, amintire care îl aduse repede cu picioarele pe pământul noii democraţii. Totodată, dădu acuzator din deget înspre mai mulţi vajnici fumători şi mâncători de seminţe, care aruncau cojile şi chiştoacele pe asfaltul proaspăt măturat şi spălat. Se întrebă, căutând, ce legătură s-ar putea face între expresia „ei stau să se afle în treabă” cu starea omului disponibilizat, lăsat de toate guvernele de după Revoluţie fără loc de muncă, fără dreptul de a-şi asigura existenţa, pe cei mai mulţi îndemnându-i, subtil şi criminal, să-şi ia lumea în cap, să plece peste hotare. Curioasă manevră, pe cei rămaşi în suferinţa de acasă, ca să le astupe gura şi să le distrugă precum picătura chinezească rezistenţa şi protestul uneori agresiv, noii guvernanţi democraţi au inventat pomana democratică, cea în faţa căreia spiritul creator al românului obişnuit a capitulat necondiţionat, expresia a devenit „stau la pomană să se afle în treabă”, fapt consemnat şi de Ţuţea, venerabilul gânditor, care spunea şi tot spunea… Dar cine să asculte?

Dascălul îşi continuă drumul admirând oraşul, clădirile curăţate de ploaie, aerul era proaspăt după închiderea minelor şi distrugerea lor, unii oameni forfoteau cu treburi, iar spărgătorii de seminţe, după ce scăpară de privirile acuzatoare ale fostului profesor, îşi reluară cu îndârjire „ocupaţia”, umezindu-şi gâturile uscate cu licoarea dintr-un pet de doi litri jumate, ţuică neaoşă, făcând un fel de „ roata soarelui”, momârlăneşte, mai bine zis oamenii beau „ca la botul calului”, deci fără a serba anume ceva, beau cu neruşinare, noroc că erau la şcoală cei mici, iar poliţiştii comunitari încă nu deschiseseră bine ochii, era prea de dimineaţă…

– Ce spuneţi, domn’ profesor, asta-i democraţia din România ?

Nu răspunse, dădu din mână a lehamite. Cel din faţa lui, bun cărător de plase şi sacoşe, că era zi de piaţă, vorbi mai departe:

– A venit unul cu cartofi faini, maşina-i de Alba, îs aleşi, gata puşi în ţesături de-alea colorate, gata cântăriţi, o frumuseţe, domnule!

Instinctiv, ochii îi lunecară cercetând, văzu şi coti spre tarabe. Proprietarul cartofilor descărca marfa dintr-un ARO, avea şi-o remorcă adecvată, trăsese utilajele la marginea de sus a tarabei, a mesei închiriate. Descărca rapid, omul se grăbea, cartofii arătau de mai mare dragul, „bravo lui, a avut noroc, va face bani buni”, cel mai mic cartof se vedea a fi cam cât pumnul strâns. Era un tip vânjos, cu spate lat cât să ocupe deschiderea spre Parâng, stătea pe picioare zdravene, de ardelean uşor crăcănat. Purta clop înalt, mândru, peste o claie de păr blond, cârlionţat, avea mustaţă stufoasă şi ochi de câine puternic, din rasa celor pe care îi foloseau la orice muncă eschimoşii. Peste pantalonii de suman, bufanţi, trăsese cizme de piele groasă, avea curea lată, cu flori săpate, o flanea groasă, din lână ţesută la război, în casă şi un cheptar cu buzunare interioare şi exterioare, asigurate cu fermoare uriaşe. Se vedea de departe, bărbatul făcea parte dintre cei care aveau, cei care ştiau că, vorbă veche, „pe cel care avea nu-l făcea fericit faptul că are bogăţia, ci posibilitatea că putea s-o împartă, chiar s-o risipească doar cu aleasă înţelepciune…”

După ce a terminat, văzând că lumea se adunase făcând autohtona „coadă”, a rostit cu voce tare, zâmbind deschis:

– Oameni buni, sunt cântăriţi de mine şi de ai mei, vând cu tot cu plasă, cinci kilograme are fiecare, plus-minus un cartof, vorba aia, fiecare plasă costă cinci lei …

– Nu vinzi nimic !

Strecurat prin spate, mişcare văzută de dascălul Milu, „şeful” nedeclarat al pieţii îl trase brusc şi cu putere de braţ, era „angrosistul” care dribla preţuri şi impozite, taxe, fura „ca la români”, gest supărător, specific noilor stăpâni din patrie. Cetăţenii îl ştiau şi îi ştiau şi de frică, se avea bine cu cei de la administraţie şi primărie, cumpăra marfa de la producător cu cât credea de cuviinţă, o vindea cu oamenii lui tot cu cât considera, adică era totul ca la noi, un fel de „stat în stat”, era intermediarul care se îmbogăţea, care corupea, cel care te scârbea, dar nu aveai ce face. Cel tras de braţ îl împinse uşor:

– Eu sunt Ţăran din zona Sebeşului, ăsta-i numele meu, asta mi-i marfa, am actele în regulă şi nu-mi place să mă tragă nimeni…

Îmbogăţitul de după Revoluţie, cu voce de fumător înrăit şi băutor fruntaş, îşi aruncă duhoarea peste sebeşanul vădit deranjat:

– Ai răbdare, tăicuţule, că aici nu eşti de capul tău, taci, asculţi şi faci cum îţi spun, o să ieşi bine şi tu, bine ieşim şi noi, ai spus că te grăbeşti, băiatule, câştigi timp dintr-o lovitură, îţi cumpăr toată marfa acum, pe loc rămâne, îţi dau pe kil…

Păstrându-şi zâmbetul, sebeşanul cel blond se încruntă uşor, desfăcu în forţă degetele „mafiotului” de pe braţ şi-l împinse iarăşi, mai hotărât:

– Am plătit locul, vă rog, aflaţi că sunt chiar de capul meu, să afle toţi, nu vreau să am treabă cu nimeni, nu-mi place să pună mâna pe mine cineva fără să-i dau voie, dacă vreţi să cumpăraţi, vă rog să vă aşezaţi la rând, e lume multă şi mai vine, dau câte două plase la fiecare, să prindă cât mai mulţi, ştiu că pe la dumneavoastră nu s-au făcut în acest an cartofii, înţeleg, plecaţi, nu-mi place să-mi stea cineva în spate, încă o dată, oameni buni, două plase pentru fiecare, preţul e cinci lei plasa, repede, îs cu grabă !

Ceea ce se întâmplă în continuare îl convinse pe Dascăl că trăieşte în România, unde orice e posibil. Văzu „şatra” mafiotului adunându-se de prin cotloanele pieţii, furişându-se în spatele ţăranului, strategie care îi ascuţi curiozitatea, care-l obligă să se aşeze între sebeşan şi mafioţii pieţii pentru a-i asigura cumva spatele şi care îl obligă pe cel cu cartofii să se întoarcă spre atacatori cu faţa. Degetele angrosistului se înfipseră din nou în umărul ţăranului şi, ştiindu-se superior numeric, răcni:

– Ce spun eu aici e lege, ţărane, eu sunt şeful, altfel nu vinzi nimic, mârlane, te…

Strigătele atraseră doi poliţişti comunitari, proaspeţi, încă nerodaţi, care călcau nehotărâţi, să intervină sau nu, dar lucrurile se precipitară. Mâna dreaptă a blondului căută pe suprafaţa închiriată un cartof pe care îl tăiase pe o parte, să i se vadă miezul galben, sănătos şi coaja subţire („ am gunoit locul de mai mult timp, am rotit pe-acolo şi cereale, pământul meu e între izvoare, a trecut cu bine de secetă, s-au făcut cartofii de minune, îs buni fierţi sau copţi, prăjiţi sau topşiţi, se topesc în gură !”), se strânse brusc mâna peste cartoful frumos şi, după ce ridică braţul stâng eliberându-se de ghearele mafiotului, îl izbi pe îmbuibatul cocoloşit de autorităţi în crucea dintre ochi cu atâta putere, încât îl prăvăli peste taraba alăturată, leşinat. „Neamurile” din spate săriră ca arse, urlând, chemau poliţie şi jandarmerie, voiau ca lumea să sară, să linşeze…

Oamenii, cum se manifestă vitejia pe la noi în ultimele decenii, stăteau, vorba aia ce spune multe, prostiţi, dar cu un fel de mulţumire tâmpă în priviri, că o încasase cel care se îmbogăţea, nedrept, din munca lor, urmărind eforturile „şatrei” de a-l pune pe picioare pe cel prăbuşit, încercând mobilizarea neamurilor pentru a-l ataca pe sebeşan. Zâmbind în acelaşi fel, fapt care îl entuziasmă pe Dascăl şi-l făcu să exclame admirativ ceva de genul „ăsta da bărbat, dragii mei!”, blondul se aplecă fulgerător şi apucă de sub o stivă cu săculeţi o secure de mărime medie, o învârti cu braţu-i puternic de câteva ori, adică făcu roată liberă în jur, până atacatorii o luară la sănătoasa. Apoi, privind spre cei de la rând cu încredere, începu să vândă, vorbind cu tărie:

– Sunteţi martori. Ăştia trebuie să afle că eu îs născut de mamă bună, nu fătat, se aude? Pe primul care îndrăzneşte să pună mâna pe mine, fără voia mea, îl voi despica de la locul unde mănâncă, până la locul pe unde iese ce-a mâncat! Eu nu ştiu de glumă când e vorba de munca mea, pe cartofii mei de pe pământul meu, în ţara mea şi pe libertatea mea! Vă rog să mă faceţi atent dacă se mai strecoară careva pe la spate, gata, la treabă, Doamne-ajută!

În scurt timp, omul vându toată marfa şi se pregăti să urce în vechiul ARO. Văzând că erau mulţi care se interesau de cartofi, „aşa de frumoşi, de buni, de ieftini, să-i dea Dumnezeu sănătate, oare mai vine?”, omul strigă să se audă, privind atent prin senin către soarele toamnei aspre :

– Până se lasă întunericul mai aduc o încărcătură, numai să mă feriţi de creaturile astea ale democraţiei celei noi, rămâneţi sănătoşi !

Şi, după ce trânti portiera cam veche şi porni motorul, scăpă o strigătură: Am topor bine călit/ Şapte zile ascuţit /Să tai capul la ciocoi/ La ciocoi de ăştia noi !…

Apoi, maşina ieşi în binecunoscuta stradă a Republicii şi grăbi spre valea Sebeşului, lăsându-i pe cei din localitate cu aceeaşi mulţumire tâmpă în priviri şi în minte, cea specifică turmei care „participă, dar nu se bagă”, lăsându-i să aştepte al doilea transport de cartofi din recolta unuia numit şi născut Ţăran.

Dascălul zâmbi crud şi, strecurând câteva degete prin ochiurile plasei, porni spre şcoală bucuros că avea de mâncare, că avea…