Prin anii ’90 mă plimbam cu Adam Michnik prin centrul Bucureștiului. Veneam de la hotelul Minerva, unde era cazat, și ne îndreptam spre bulevardul Dacia. La Piața Romană, mă lasă vorbind singur și se repede spre o tarabă cu cărți, cum erau multe în acea vreme, în fața blocului cu coloane. Se întoarce în fugă și îmi spune surescitat: „Îți dai seama? Am văzut o carte de Paul Goma!” I-am spus că în România cărțile lui Paul Goma se publică fără restricții, dar că prin lipsa sa de menajamente în relațiile personale, fostul disident și-a cam răcit relațiile cu toată lumea scriitoricească, inclusiv cu vechii săi prieteni parizieni Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Adam Michnik m-a cuprins atunci cu brațul de după umeri, cumva protector, și mi-a spus cu un fel de tristețe melancolică: „Vreau să-mi promiți un lucru: că indiferent ce vei auzi despre Paul Goma, tu nu ai să-l vorbești niciodată de rău”. Era omagiul trist al disidentului polonez pentru omologul său român. Am mai povestit întâmplarea, între timp și Adam Michnik se pare că și-a mai revizuit poziția după alte câteva declarații contondente ale lui Paul Goma, dar am simțit nevoia să o readuc în actualitate pentru a ne reaminti ce loc ocupa poate singurul scriitor român cu un trecut de disident autentic, recunoscut ca atare inclusiv în mult mai eroica Polonie, în conștiința noastră (unde prin „noastră” înțeleg toată Europa fostă comunistă) în anii dinainte și de imediat după demantelarea vechiului regim. Pentru noi și pentru toți europenii aflați, la un moment dat, sub talpa marelui frate de la răsărit, era ceea ce se putea numi o legendă a „Estului sălbatic”.
Recent, Paul Goma a fost distins cu premiul pentru „Opera Omnia” de către Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova. Prin acest premiu sunt celebrate originile basarabene ale scriitorului, amplu reflectate în opera sa, dar și calitatea sa de disident al regimului comunist din România, care i-a asigurat un capitol distinct în istoria celei de-a două jumătăți a secolului XX. În pofida stăruințelor gazdelor, laureatul nu a onorat ceremonia, așa cum nu a răspuns nici uneia dintre numeroasele invitații de a vizita și chiar de a se stabili în România după prăbușirea regimului Nicolae Ceaușescu. În mod cert, însă, acest premiu îi onorează în egală măsură pe cei care l-au acordat, iar încărcătura sa simbolică este chiar mai mare într-un stat aflat vreme de decenii sub ocupația sovietică directă.