Filmul Foxtrot a obținut Marele Premiu al juriului la Festivalul de la Veneția (2017). Regizorul Samuel Maoz obținuse cu ocazia filmului de debut – Lebanon – tot la Veneția, Leul de Aur, în 2009. În filmul de debut, cineastul israelian abordase tema războiului din țara cedrilor prin ochii unor tineri soldați ajunși, întâmplător sau nu, pe front.
Foxtrot este un triptic, care atacă aceeași temă, cea a războiului, dar și sub-teme la fel de grave cum ar fi dragostea, unitatea familiei sau ironia destinului. Pe scurt cele trei părți ale filmului se centrează pe următoarele întâmplări. Prima parte evocă durerea arhitectului Michael Feldman, la aflarea veștii că fiul său, Jonathan, a murit pe front, dar și evidenta ușurare, după un scurt interval de timp, la comunicarea faptului că un alt tânăr, cu același nume, fusese omorât. Partea a doua ne familiarizează cu viața cazonă a numitului Jonathan, la un post de pază pe o șosea puțin frecventată din deșert. Soldatul nostru trage, alături de camarazii săi, la o falsă alarmă asupra unor civili palestinieni neînarmați, omorându-i pe toți în mașina oprită la punctul de control. Finalul ne oferă ironia destinului, Jonathan fiind învoit să meargă acasă, la solicitarea tatălui său, piere într-un accident cu camionul care-l transporta. Ne reîntoarcem în casa arhitectului, unde acesta și mama lui Jonathan încearcă să înțeleagă farsa destinului, dincolo de propriile neînțelegeri. Foxtrot-ul din titlu este parola locului, unde civilii nevinovați au fost uciși, mașina lor fiind imediat îngropată sub tone de ciment, pentru a ascunde întâmplarea tragică, dar este și dansul inițiat de tatăl lui Jonathan, mișcări mecanice care te duc mereu la începutul lor. Mușamalizara crimei evocată explicit de cineast nu i-a adus prea multe aplauze acasă, unde armata este considerată o culme a moralității, infailibilă. Ceea ce nu este cazul.
Subtilitatea temei politice abordate în Foxtrot se referă la un vid de etică la nivelurile cele mai înalte ale armatei, la metodele de acoperire a evenimentelor tragice și deloc plăcute politicii oficiale, date care sunt excelent mascate de întâmplările comice și tragice prin care trece familia tânărului soldat Jonathan. Mai mult chiar, părinții lui Jonathan (interpretați magistral de Lior Ashkenazi și Sarah Adler) traversează dificile stări existențiale, descoperind, în același timp, o dragoste pierdută, o nouă posibilitate de supraviețuire în fața unei, nebănuit de profunde, dureri.
Partea mediană a filmului excelează prin alăturarea elementelor comice de dramatismul exploziv, născut de un gest nefericit. Faptul că faldul unei rochii fusese prinsă de ușa automobilului declanșează asasinarea cu sânge rece a celor patru tineri, ale căror pașapoarte erau curate la analiza scanerului de securitate. Soldații, camarazi cu Jonathan, sunt cazați într-un container, care se scufundă pe zi ce trece, poveștile ating Holocaustul, dar și derizoriul, când o Biblie este schimbată pe reviste deochiate, etc. etc.
Maoz este un cineast ce trebuie urmărit pentru calitățile sale de povestitor, nu neapărat pentru premiile obținute, dar și pentru capacitatea de a înțelege viața personajelor sale sub dublul imperiu al dramei și comediei. Foxtrot nu trebuie văzut doar pentru poveste, ci și pentru excelenții actori care dau viață personajelor, greu de uitat.
Charleston este un dans exuberant, voios, optimist, mobilizator, importat se pare din alte continente decât cel european sau american, și ne oferă argumentul pentru debutul în lungmetrajul de ficțiune pentru criticul de film Andrei Crețulescu. Filmul respectă regula americană conform căreia, dacă în primele cinci minute dintr-un film nu se petrerce ceva ce te face să sari în sus de pe scaun, filmul e nul. De aceea, tânăra (Ana Ularu) care fumează și bea cafea la debutul filmului, pleacă intempestiv, în urma unui telefon și moare imediat călcată de o mașină. Următoarea secvență ne introduce în universul fostului soț al victimei accidentului descris mai sus (Șerban Pavlu), care are parte și el de o surpriză, deloc banală. La ușă sună amantul soției sale, care mărturisește, cu o dezarmantă sinceritate, relația intimă cu aceasta, din ultimele cinci-șase luni, mai mult sau mai puțin. Filmul semnat de criticul de cinema Andrei Crețulescu dezvoltă o relație (mai mult sau mai puțin credibilă din punct de vedere psihologic, dacă nu este susținută de conotații maladive) dintre amantul neștiut și soțul neștiutor. Abordând o nișă aparent greu de străbătut de cineaștii români din ultimele trei decenii, comedia pop noir, Andrei Crețulescu cochetează și cu elementele de nostalgie și romantism camuflate într-o dramă de familie, asezonate cu certe elemente de absurd (vezi discursul lui Victor Rebengiuc, unul dintre părinții fetei ce a pierit în accident, discurs oferit ginerelui și amantului presupus).
Fără prea mari pretenții la capitolul dramaturgie, filmul lui Andrei Crețulescu este deficitar și la capitolul epic, unde secvențe de umplutură (dejunul unde participă cei doi bărbați cu părinții fetei, apariția unei mame cu o echipă de reparatori, prezența unor presupuși interlopi la un bar frecventat de eroii noștri etc. etc.) acoperă metrajul planificat, fără mari satisfacții pentru spectatori. Cu toate minusurile sale, filmul lui Andrei Crețulescu se constituie într-o bună operă de debut în lungmetrajul de ficțiune, teritoriul vânat de mai toți profesioniștii celei de a șaptea arte. O mai atentă opțiune în alegerea narațiunii filmice, o mai bună echilibrare a partiturilor propriilor personaje (aici eroina interpretată de Ana Ularu ar fi avut un rol mai greu de spus în poziționarea celor doi parteneri) sunt elemente ce i-ar fi îmbogățit prestația lui Andrei Crețulescu, un concurent deloc de ocolit de maturii din Noul Cinema Românesc.