NICHITA STĂNESCU. ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA LUI A

II.

În același timp, corpul este un străin. Corpul este cel ce vine, cel ce se prezintă, (prezentul), cel care spune: iată-mă! Aleph este imuabilul, absența, proiecția în absolut. Starea fundamentală a poeziei: această mirare de a avea un trup. Dacă și Cuvântul a căpătat trup… dar Trupul este Rana și, finalmente, Moartea. Trupul este în imaginarul nichitian mai mic decât rana, care e ontologică: „Mor de-o rană ce n-a încăput/ în trupul meu apt pentru răni/ cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze/ la vămi”. În A patra Elegie, care poartă edificatorul subtitlu: Lupta dintre visceral și real, durerea existenței este, din nou, explicată prin cifra doi. „Învins în afară,/ Evul Mediu s-a retras în chiliile/roșii și albe ale sângelui meu…/…/ Învins în afară,/Evul Mediu s-a retras în mine/și/propriul meu trup nu/mă mai înțelege/ și/ propriul meu trup mă urăște,/ca să poată exista mai departe/mă urăște”. Revin la a zecea Elegie, care ne oferă o omologie a creșterii: „trupul ramură fără frunze,/trupul cerbos/rărindu-se-n spațiul liber/după legile numai de os,/neapărate mi-a lăsat suave organele sferii/între văz și auz, între gust și miros…”. Este o creștere fractalică, redusă la osificare. De subliniat aici și ambiguitatea jocului de cuvinte, preluând un bine știut citat eminescian, „organele-s sfărâmate, maestrul,/ah, e nebun căci el suferă de-ntreg universul”, Nichita schimbă discret sensul cuvântului „organe” care la Eminescu desemna instrumentul muzical, aici chiar în termenul anatomic. Iar omologia corp uman-cosmos este numită aici expresis verbis. „Ceea ce am eu nu este un trup,/este un cort”, spune aproape biblic în Vânătoare. Gândul te duce rapid la „hainele de piele” cu care Dumnezeu i-a îmbrăcat pe oameni imediat după ce aceștia și-au pierdut „trupul slavei”. Cortul are o dimensiune sacră, este vechea formă a templului, adică a timpului. Despre asta are un studiu excepțional teologul Panayotis Nellas.¹ „Fiindcă știu că degrabă voi lepăda cortul acesta”… (2.Petru.1.17). „Trupul este făcut să fie mic” (Anatomia, fiziologia și spiritul, la care voi reveni). Dar „Toată mărturia e de față” (idem). Asupra acestei mărturii prezente in-sistă și per-sistă poezia nichitiană. „Dar de ce să vorbim noi, aceasta!/La urma urmelor/ și lumina are piele/și lumina poate fi jupuită…/Deci/ și lumina este vinovată că este”. (Ridicare de cuvinte). „și vine vârtejul și vine vântul și vine/suflare de aer/și ne suflă și smulge/și ne duce de pe noi/cortul pielii noastre” (Ce alb, ce negru de alb!). De la un vers simplu: „Privește-ți mâinile și bucură-te, căci ele sunt absurde” (Enghidu) se desfășoară în aer toată anatomia poetică, unde nimic nu este „firesc”, și de aceea încape și începe bucuria. „Nuntă fără de miri îmi este fiecare os”. Aici trupul, anatomia este întâlnire miraculoasă, nuntă mistică. În acest proces al unei perpetue oglindiri între organele lumii, spiritul în corp e mirare: „…trup ciudat, trup asimetric,/mirat de el însuși/în prezența sferelor.//mirat stând în fața soarelui,/așteptând cu răbdare să-i crească luminii/un trup pe măsură” (A unsprezecea elegie). Sfera, 1 și A sunt, deopotrivă, semne indiciale, ele doar arată o lume neputând fi cuprinsă în cuvânt (ci doar în ne-cuvânt). Numai trupul simbolizează, ca imagine a divinului. „Sunt creier cu ochi privitori/și aștept să fiu, deodată, tras mai sus/într-o zonă fără de stele/unde ideile îmi vor merge/pe creier, cum odinioară trupul pe picioare.// Dar și de aici pot fi tras mai sus,/și-atunci, ideile/vor fi simple picioare de mers.//Dar cine va merge pe ele/altcineva decât un eu însumi?”.

Corpul arată unitatea remarcabilă a bogatei opere nichitiene. Criticii au fost mai atenți la schimbările de atitudine de la primele volume spre cele din urmă, decât la această coeziune de adâncime. „cad în noțiunea de genunchi” (Căderea oamenilor pe pământ) e doar un abil joc de cuvinte între realitatea semnificatului și irealitatea semnificantului. Despărțire care este adevărata cădere din paradis. Restul este inconsistență, fum: „Fără sferă și fără romb, în ruine/fumegător îmi e chipul”. (Autoportret în a patra dimensiune). „Analogia este singura limbă pricepută de subconștient” (Jung), și analogia este modul construcției lirice folosit predominant de către poet. De exemplu: Lacrima este sângele ochiului², după un astfel de principiu analogic din care s-a născut mereu marea poezie, plânsul nichitian și sângele nichitian una sunt poeticește.

Iar dacă osul înseamnă tăria pietrei, creierul din craniu e „moalele stâncii”. „Până și ciuperca gri a creierului/e mult prea materială.//Păr, piele, meninge, alb…/Ca și cum am mângâia o tablă /de logaritmi.” „Cuvântul este un cap fără de craniu,-/un cimitir fără de morți”. (Semn 22) Acest poem este central în poetica nichitiană³. „Osul e o bucurie numai atunci când este os al frunții” (Tonul) Când analizezi poezia nichitiană trebuie „să te supui la dezobișnuire” (Tonul) Trupul e atât de prezent, încât trebuie să te visezi un „Făt frumos al verbelor”. „Ia-mi creierul /în mâinile tale moi/și învelește-mi-l/cu osul luminii” (Anatomia, fiziologia și spiritul). „Ca un răget luminos, în creierul meu/a explodat o celulă;” (Amintiri de când eram piatră) Această învelire în lumină a corporalului este iarăși o „mișcare lirică” fundamentală a poetului. Sunt două subteme care ni se impun aici: cea a tăierii capului și cea a cailor. Centaurul leagă cele două imagini în dincolo-ul mitologic originar. Cu partea lui de animalic adânc dar și cu partea de înțelepciune (supra)umană. Capul tăiat (ca și limba tăiată) nu înseamnă doar ucidere, ci și despărțire a spiritului de animalic. Soldatul și calul sunt imagini originare din copilăria marcată de război a poetului. Ele capătă însă valoare poetică generală. Corpul ține de ceea ce Nichita a numit hemografie, scriere cu sine însuși. În Antimetafizica găsește această splendidă definiție: „Literatura, în fapt, se naște din confruntarea alienării încă neexprimate cu vechile alienări exprimate până la mit”.(p. 303) Aș adăuga aici că însăși această „veche” exprimare pietrificată și ea (în mit) este sursă suplimentară de alienare. Cuvântul, susține poetul, este o altă stare a materiei. El ține și de o altă temă recurentă, cea a curățeniei. „Ca orice ființă transparentă/de tot nevăzutul mă murdărisem” (Vedere) „Astăzi vocala mea este murdară” (Cântec). „poetica pnevmatică a necuvintelor” (Sorin Dumitrescu) implică funcția cathartică a poeziei, un astfel de proces de purificare a existentului (maculat prin însuși verbul a fi).

Dacă Nietzsche filozofa cu ciocanul, Nichita, în ultimele volume, poetizează cu ciocanul. Lecția despre cub a fost citită ca o artă poetică a modernismului, ca o (prea)directă explicitare parabolică a construcției poetice de „opere imperfecte”. Dar – dincolo de transparența rețetarului prea insistent arătat ca să nu devină pe dată suspect – se străvede altceva. Bănuim deci nostalgia divinului, revelat aici geometric-estetic. Venerația artistică a perfecțiunii, atrage atenția poetul, este insuficientă, falsă, înșelătoare. Călugărul budist Kenko, în ale sale Însemnări din ceasuri de zăbavă, spunea: „În toate, indiferent de ce e vorba, uniformitatea nu e de dorit. Lăsând incomplet ceva, el devine interesant și dă sentimentul că mai e loc pentru creștere”. Partea sfărâmată din noi este tocmai partea divină. Partea viitorului, a urcușului, a posibilului. „Omul este un accident al luminii”, spunea poetul. „În acest sens am putea considera lumina solară ca pe o stare prenatală, ca pe un timp neorganizat într-o structură” (Respirări, 87) „Poetul cântă la osul rupt al existenței” (Antimetafizica, 107). „Contemplarea umanității prin cuvânt minimalizează fiziologia umană în favorul gramaticii umane. Spus astfel, e foarte simplu, dar trăit e cu mult mai complicat” (Antimetafizica 103) „Bucuria mea de a fi/ a cărui ochi lacrimă este?”. Distih iconic, aici nu mai este plânsul materiei concrete, ca la Bacovia, ci al unei „materii abstracte” ambele se constituie într-un fel, pe paliere diferite, în gesturi poetice originare. Hieratice și incomprehensibile.

În fond, cu ce instrumente ne putem apropia de poezia lui Nichita? „Cuvintele, din punctul de vedere al artei, sunt cea mai rezistentă parte a biologiei umane. Ele supraviețuiesc. Prin ele, insul capătă „viața fără de moarte”. Iată poemul Cele patru coerențe fundamentale. Versul central este: „A te naște este o condamnare la moarte”. Sună prea banal? Trimiterea este nu atât la mitul clasic, cât la Mitul lui Sisif al lui Camus și la sentința sa finală. „Ce deșertăciune și ce inutilitate, vederea/Ea contemplă numai ceea ce este condamnat la moarte”. Înțelegem din acest vers de ce în a zecea Elegie invoca un organ care să perceapă nemuritoarele sfere. „Cuvântul ne-ar salva, poate, dar,/el e Dumnezeu, și/ de la începuturi nu se mai întruchipează/în făpturile cele vii.//Gustul morții l-a scuipat Dumnezeu de pe limba sa/în făptura vieții”. După care urmează o anatomie fantasmatică, o reproiectare a coerențelor: „Totuși, îmi spuse Sisif,/tu nu crezi că e cam rău alcătuit trupul omului?/Ochii lipiți de creier,/ca două sexe ale creierului, impudice/și neacoperite,/gura, ce caută ea acolo sus?/Locul gurii e geamăn cu/locul de jos al lepădării/de murdărie?//Organul sămânței ar trebui să fie/geamăn cu organul cuvântului,/iar nu pe acolo/pe unde-ți zvârli apa murdară din tine,/pe acolo să-ți zvârli și sămânța,/iar nu pe acolo pe unde azvârli în tine/bucăți de animale moarte,/exact cu acel loc dințos/tocmai cu acela,/să rostești taina cuvântului,-”. Pentru a ajunge la următoarea concluzie: „Firești și simple,/cuvintele rostite de noi/naște-vor în alte coerențe/mai bune trupuri vorbitoare/în alcătuirea lor”. Mai bune trupuri vorbitoare în alcătuirea lor. De repetat aceste cuvinte până la deplina lor asimilare. Și stabilind o misterioasă și magnifică legătură între cuvânt și alcătuirea trupească. Știa Nichita ceva de Arborele Sephiroturilor? Despre corespondențele secrete între cele două triunghiuri ale corpului cosmic? Greu de spus. „Am înțeles de asemenea că însăși forma corpului Omului este semnificantă, că numele organelor și al membrelor dezvăluie o funcție secretă, că întregul corp este un limbaj și că, în plăcere sau în durere, el are un limbaj”⁴. Poezia poate fi, iată, un mod de comunicare al acestui limbaj al corpului. „Oh! Nos os sont revêtus d’un nouveau corps amoureux” (Oh! Oasele noastre s-au îmbrăcat într-un nou trup îndrăgostit)⁵, spune poetul Iluminărilor. Despre această „îmbrăcare” într-un trup pururi îndrăgostit este vorba și în poezia lui Nichita. Aduc în acest context imaginea, și ea cu un mare grad de recurență, a vulturului. Din aceeași serie semnificativă cu daimonul sau îngerul, adică însemnând libertatea de sus și de dincolo de timp. Vederea directă a soarelui. Iată al 20-lea Nod: „Își încurcase între coastele mele aripa/un vultur care credea că el cântă./mi-a dat sângele pe gură,/iar ochiul/mi-era o băltoacă”. Zborul și imaginea „de sus” sunt imagini pereche și opuse ale anatomiei „osoase”, pământești. Vulturul acest sens îl are în poezia nichitiană, și el e mereu „prins” în terestrul anatomiei umane. Care maculează. Așa apare și vulturul mitologic, rupând ficatul lui Prometeu. Ochiul, făcut să perceapă divinul, este și el „murdărit”. Acest ciudat „flatland” pierde identitatea într-un joc infinit de reflectare între oglinzi: „Două aripi de oameni turtiți,/lipiți unul de altul/și în micșoare/împodobiră trupul lui Sisif,/căzut de oboseală între oglinzi”.

Între daimon și anatomie există o strânsă legătură. Vezi Nod 28. „…îmi umflă gleznele, țiitoarele mersului,/îmi pâlpâie inima ca o flacără,/îmi usucă limba ca pe un deșert sălbatic/pe care numai leul din leoaică se adapă,/îmi spulberă ochii ca pe două spurcăciuni ale vederii,/se șterge el cu sprâncenele mele,/își pune el cuvântul în creierul meu,/…/”. „M-a uitat Dumnezeu, gândindu-mă,/până când gândul/mi-a devenit trup” (Cântec) „Sunt așteptat cu patru ochi în frunte/cu șase mâini la umărul cel drept,/cu peștera ecoului din munte/cu mintea celui înțelept”⁶ Sau, în A treia Elegie: „O, scurtă tristețe, rămâne/de jur împrejur o sferă de vid!/ Stau în centrul ei și unul câte unul/ochii din frunte, din tâmplă, din degete/mi se deschid”. Poetică apofatică, (asta înseamnă necuvintele) căutarea lui Nichita este, de aceea, obsedată de privire. „Dacă te trezești,/iată până unde se poate ajunge://Deodată ochiul devine gol pe dinăuntru/ca un tunel, privirea/se face una cu tine.” Sau: „Întind o mână, care-n loc de degete/are cinci mâini,/care-n loc de degete/au cinci mâini, care/în loc de degete/au cinci mâini” (A șaptea Elegie), „Aș ciocăni cu unghia până când/n-aș mai avea unghie,/și cu degetul până când/mi s-ar toci.//Dar a venit la mine/ orbul și mi-a spus:/-„Lasă-ți, frate, unghia-n pace,/dacă ai cumva un ochi/în vârful ei,/de ce să-l spargi?”//Și totuși și totuși/poarta asta, dintre mine și tine,/trebuie zguduită de cineva.” (Pierderea ochiului) La ce folosește această fantastică proliferare a prinderii, apucării, agățării? „Totul pentru a îmbrățișa,/amănunțit, totul,/pentru a pipăi nenăscutele priveliști/și a le zgâria/până la sânge/cu o prezență”.