Ultimul volum al lui Niculae Gheran e în bună parte unul de memorialistică. O memorialistică relaxată, răsfirată într-o mare diversitate de episoade, cu intermitențe care nu impietează totuși asupra caracterului său unitar. O memorialistică „de bilanț”, animată de răspicate reacții umorale, căreia longevitatea autorului îi acordă coincidența cu un amplu capitol de istorie. Acolo unde alții propun relatări pacificate, placide, Niculae Gheran se sumețește mai la fiecare pas, recurgînd la note acide, la efecte contestatare. D-sa se relevă drept un stilist, cu un inconfundabil timbru personal. Nicăieri nu se confirmă mai mult precum în prezentul caz celebrul adagiu după care stilul e omul, mereu prezent în deplină transparență cu gesticulația și cu mimica sa, transpuse în sugestie textuală. Niculae Gheran se arată protocolar spre a deveni deîndată țepos și țepos fără a mai deveni neapărat protocolar. Întregul scris de altminteri al autorului Artei de-a fi păgubaș reprezintă un spectacol sarcastic, pus în scenă de un protagonist care trage cu coada ochiului la public. Consultarea subiacentă a acestuia ține de un atare tip de reprezentație. Iată o mărturisire a prozatorului de certă vocație, sub dispoziție pamfletară, care e Niculae Gheran: „La început, cartea – mă refer la «Tîrgul Moșilor» – am scris-o pentru mine, mai bine zis pentru copiii mei, de li se va face vreodată dor de mine”. După ce are satisfacția a unor „numeroase cronici extrem de favorabile, mai toate cu sugestia de a nu mă opri la anii copilăriei, culminați cu explozia isterică de după August ‘44”, autorul se înduplecă „a depăna, cu același umor și spirit satiric, cronica «Epocii de Aur» și «Epocii de Arginți și Tinichea», prin care am intrat în tunelul trecerii de la dictatura proletară la cea mondializată, rătăcind democratic prin bezna tranziției, pe principiul «scapă cine poate», dacă nu în țară, cît mai departe de casă”. Niculae Gheran abordează o mare diversitate de subiecte mai toate cu scopul de a le „încondeia” într-un chip deosebit de cel al sensului lor de largă circulație, de-a le sustrage printr-o piruetă locului comun. Să fi fost „odioasa orînduire” exclusiv un rod malefic al ocupației sovietice? Să fim în prezent infinit îndatorați generozității Occidentului? Ei, aș! „Înainte de a ne scoate ochii între noi – cum n-au făcut nemții după sfîrșitul falimentar al celui de al Doilea Război Mondial – să nu uităm că nefericitul destin a fost rodul unei înțelegeri tripartite semnate de Churchill, Roosevelt și Stalin. Mari personalități în paginile istoriei universale, în ochii mei vor rămîne veci-pururi tartorii unui negoț macabru, tocmit pe 50 de ani de robie. Cei cărora le-au zăcut oasele prin închisori, schingiuiți cu sălbăticie, fără să li se cunoască măcar groapa în care au fost aruncați, ajunși în împărăția cerului, lor s-ar cuveni să le ceară socoteală. Cei mult așteptați să vină să ne elibereze n-au avut nici măcar bunul-simț să transmită celor care le erau partizani: «lăsați-o mai moale cu rezistența, că vă pun pielea la saramură». Fruntași ai vieții politice ca Maniu, Brătianu și întreaga cohortă a intelectualității noastre sunt victimele acestei trădări”. Considerații pe care, în ciuda unor sfieli de aparținători ai unei „țări marginale” ori a unor rezerve de ordin protocolar, nu le-am putea decît ratifica.
Dar ulterior? Cît de (i)morală s-a dovedit rularea istoriei? Răsturnarea dictaturii „Marelui Bîlbîit” s-a însoțit cu sîngeroasa prezență a așa-numiților teroriști neidentificați și nesancționați vreodată, semn de rău augur pentru neocomunismul strecurat pînă azi în economia evenimentelor politice. Cine au fost realmente înfricoșătorii „teroriști”? „Din două, una: – ori teroriștii au fost distribuiți într-o piesă de teatru care, odată cu ultima cădere a cortinei, îi elibera de costumație și de întreaga recuzită (căci să nu se uite, din prima linie n-au lipsit cîțiva actori și regizori, în care nu s-a tras, deși se aflau în bătaia reflectoarelor); – or, ulterior, a intervenit între beligeranți un pact de încetare a focului”. Irefutabila concluzie: „Arestarea unui singur terorist și judecarea lui publică ar restabili întregul adevăr”. Pe fundamentul nesănătos al unor circumstanțe încă în bună parte rămase în umbra culpabilă a unor interese personale de „nivel înalt”, a apărut și a înflorit parvenitismul. La o scară și cu implicații inedite, chiar dacă ne raportăm la „burghezo-moșiereasca” Românie interbelică. Parveniții „de modă nouă” se bucură de „mașini scumpe la scară, le este lehamite să-și petreacă vacanțele în țară, preferă să joace table și barbut cît mai departe. De se îmbolnăvesc, merg să se tratarisească în străinătate, iar pe copiii lor îi trimit să învețe la Harvard, Oxford, sau Cambridge. Ce contează că odinioară pentru elevul Mihai de Hohenzollern, regele Carol al II-lea, la sfatul lui Iorga, i-a creat loc în clasă specială, avînd colegi din toate straturile sociale, odrasle de intelectuali, muncitori, țărani, ofițeri, funcționari”. Și de data aceasta o concluzie teribilă: „După cum se comportă, îndeosebi prin «iluzionismul» cu care au guvernat, (parveniții de azi) se dovedesc moralmente sub nivelul circarilor de altădată”.
În plan literar descinzînd, Niculae Gheran revine frecvent la „istoria” defel favorabilă a înfăptuirii d-sale editoriale capitale, cea, în 23 de volume, a operei lui Liviu Rebreanu. După 1989, cînd într-o perspectivă ideală s-ar fi cuvenit ca aceasta „să meargă strună”, s-au ivit piedici de-o perfidie cu atît mai apăsată cu cît autorii lor erau „democrați” cu patalama politicească: „Degeaba m-am adresat prim-ministrului Radu Vasile, ministrului culturii Ion Caramitru, președintelui Comisiei de cultură din Camera Deputaților Țepelea, surzi pînă la Dumnezeu și-o palmă deasupra. Urma să mă adresez premierului ungar, că tot ducea dorul de ce fusese cîndva și nu va mai fi. Nu de alta, dar Liviu debutase la Orăștie, într-o tiparniță românească – pe timpul vechii Austro-Ungarii -, fusese ofițer de honvezi, scrisese sute de pagini în maghiară ș.a.m.d.”. Nu-i așa? Dar vicioasa distribuție a bugetului bate la ochi și-n altă parte. Cînd vine vorba de achiziția de către stat a unor obiecte cu preț cultural, iese la suprafață meschinăria puterii decizionale: „Așa că mai curînd se acceptă cerșetoria de la TV.: «Un pian pentru Lipatti – necesar liceului de muzică» – , sau să facă o pantahuză, «Un leuș pentru Brâncuș», pentru achiziționarea unei sculpturi de patrimoniu, decît să se umble la bugete cu alocări speciale de sute de milioane”. În vreme ce în altă direcție putem vorbi de o superfetație financiară: „Avem reprezentanțe ale Institutului Cultural la Bruxelles, Budapesta, Chișinău, Istanbul, Lisabona, Londra, Madrid, New-York, Paris, Praga, Roma, Seghedin, Stockholm, Tel Aviv, Varșovia, Veneția, Viena, care s-ar părea că merg pe roate, deși mă îndoiesc. Suspenzi una care mai șchioapătă și cumperi zece piane”. Nu mai puțin ochiul implacabil al lui Niculae Gheran se îndreaptă și asupra unor personaje indicate direct ori aluziv, cărora le prefiră traseul discutabil: „Și-așa se îndurase să accepte și să dăinuie cu funcții importante sub mandatele lui Iliescu, Constantinescu și Băsescu, ștanțați toți cu aceeași vocală în coadă și manevrați din umbră de cei care îi aveau la mînă cu dosare dispărute, miraculos, la Marea Revoluție din Decembrie. Omul sfințește locul, așa că nici pînă atunci n-o dusese rău. Avusese și bafta de a colinda mult peste hotare, într-o vreme în care obținerea unui pașaport curat, lipsit de obligații colaterale, însemna enorm. Cum și în ce modă, gura lumii-i slobodă. Cert e că nu oricine putea deveni bursier Humboldt la Bonn și apoi la Heidelberg”. Ceea ce altora le-ar putea apărea drept o temă incomodă ori chiar intangibilă, e tratată aici cu o caracteristică lipsă de prejudecăți. Travestiurile exprimă intenția unei discreții și satisfacția unei figurații literare. Ocolind accentul opiniei finale, Niculae Gheran ne sugerează preaposibilele sale temeiuri: „Pe vremea lui Iliescu, devenit ispravnic, Pleșea îl unsese pe Gogu Moftologu mare dregător în galaxia Gutenberg, așezîndu-l pe scaunul unui fost ispravnic bolșevic, cumva păduche la Moscova, apoi bondar-șef la București”. Și încă: „Ce să mai zicem de Herpes Papion, fiu și el de kominternist? Fără Andu Pleșea n-ajungea nici în basme logofăt peste un Combinat multifuncțional, cu filiale în toată lumea, instituție cu rosturi văzute și nevăzute”.
„Și nu te-a contrariat nimic în această scriere a d-lui Gheran?”, mă întreabă un amic. Puține lucruri, îi răspund, din rîndul cărora îmi îngădui a mă opri la două. Mai întîi imaginea exclusiv luminoasă de care are parte D. R. Popescu. Asemuit acesta, cu totul surprinzător, cu autorul lui Ion, nu altfel decît ca președinte al Uniunii Scriitorilor: „Ambii au condus prestigioase reviste literare, devenind cu timpul președinți ai breslei scriitoricești, cruce cărată de amîndoi în spinare, pe principiul nici o faptă bună nu va rămîne nepedepsită”. Într-o realitate irecuzabilă, D. R. P. a fost unul din literații noștri cei mai servili ai cîrmuirii comuniste, care, între altele, a blocat ani la rînd întrunirile conducerii statutare a Uniunii, împiedicînd-o samavolnic a-și exprima punctul de vedere. Numeroasele comentarii ale Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca n-au consemnat oare, punctual, acest comportament precum și altele la fel de puțin onorabile? Ca și: „leul (D.R.P.) continua să semneze ajutoare bănești, să obțină pentru un confrate o casă, un serviciu, medicamente străine, să intervină pentru obținerea unui pașaport”. Nu e imposibil, dar subsemnatul cunoaște și întristătoare cazuri opuse. Nu întîmplător asupra scriitorului colaboraționist la un mod reprezentativ s-au lăsat peste două decenii de mustrătoare tăcere. Apoi prezentarea unilaterală, a lui Augustin Buzura: „Devenit consilier prezidențial la marina călăreață, printre primele măsuri luate de Pleșea a fost să-i dea papucii lui Augustin Huzura, de bine de rău un scriitor consacrat – citit mai ales pe vremea lui Ceaușescu, datorită picăturii de otravă turnată în romanele lui mai puțin realist-socialiste”. Dar să nu uităm că după ce a dobîndit realmente o reputație apropiată de disidență în perioada ceaușistă, autorul Orgoliilor a capotat, după 1989, într-o postură cel puțin bizară. A găsit de cuviință a împroșca cu insulte eforturile confraților care se străduiau a analiza în duhul adevărului pletora de compromisuri scriitoricești din anii comunismului. Atitudine de-o penibilă continuitate, analoagă cu cea a unui critic de seamă contemporan, Mircea Iorgulescu, care, bunăoară, după ce l-a comentat într-un chip măgulitor de favorabil înainte de 1989, n-a ezitat a-l taxa pe subsemnatul drept… „stalinist”. Ce s-a petrecut în conștiința acestor autori e anevoie de explicat. La spartul tîrgului ideologic, au trecut la reversul atitudinii pe care eram gata a le-o confirma atunci cînd aceasta implica un risc al demnității… „Și atunci?”, a continuat amicul meu. Niculae Gheran rămîne Niculae Gheran. Îmi face plăcere să recitesc unele pagini dintr-o carte a d-sale, și după ce am scris despre ea.
Niculae Gheran, Ex-temporale, Casa Cărții de Știință, 2018, 394 p.
Nota redacției
Așa cum se anunță pe coperta 3 a revistei, și opiniile din acest articol îi aparțin strict semnatarului său, dl Gheorghe Grigurcu. Considerăm de un îndoielnic gust, inclusiv estetic, calitatea literară a citatelor cu nume care acoperă numai parțial identități reale. În ceea ce-l privește pe citatul DRP, îi aducem la cunoștință semnatarului articolului că nu acesta a blocat ședințele de consiliu al Uniunii Scriitorilor în anii 80, ci însuși Nicolae Ceaușescu, prin subalternii săi, firește. Orice alte eventuale inexactități cad în responsabilitatea autorului cărții și a celui al articolului.