Nu știu dacă era același cenușiu-depresiv. Dar a fost mereu sediu de putere. Mai întâi, în regimul chezaro-crăiesc, acolo unde sute de funcționari adunau impozitele din acest capăt de lume. Apoi, a fost transformat în tribunal. Apoi, județeana de partid. Și, în fine, muzeu.
Muzeul de Artă Arad. O clădire lătăreață, așezată serios pe pământ. Temeinic. Cu intrări fastuoase, scări largi, înalte, fără odihnă, fiindcă petentul sau aspirantul trebuie să se chinuie să urce până în vârful ierarhiei puterii, cu trepte de piatră ușor tocite pe mijloc (oare câte milioane de încălțări – pantofi eleganți, cu scârț, pantofi de damă delicați, talabe din piele de box, opinci, cizme, pantofi cu talpă de microporos sau gumari – au urcat de-a lungul vremii și au coborât aceste trepte?!), apoi, ferestre uriașe, asezonate politicos cu vitralii în nuanțe regulamentare, culoare lungi, reci, semiobscure, austere și disciplinate, camere înalte, luminoase, cu sobe de teracotă stil imperial și cu tavane decorate cu stucaturi. O clădire care, însă din fericire, și-a pierdut aerul spăimos, terorizant, al Tribunalului, cu trimitere neapărat spre modelul kafkian sau impresia de cetate inexpugnabilă a județenei PCR, în fața căreia, probabil, a avut loc revoluția din Arad, atunci, în decembrie ’89. S-a umanizat. S-a îngingășit. Prin artă.
Devenită Muzeul de Artă Arad, instituția a căpătat nu doar o altă funcționalitate civică (trecând, totodată, și la alt efect psihologic în percepția publică… frica și teroarea au fost înlocuite cu frumusețea, grația și deliciul!), ci și un obiectiv inconturnabil pentru turistul rătăcit prin acest oraș de la marginea Imperiului, în care mai palpită – e drept, destul de plăpând – orgoliile decadente ale unui fel de Sezession à la roumaine.
Acolo, la etajul doi (până la care, ca să ajungi, ai nevoie de o serioasă rezervă de oxigen!), deci, acolo unde, de regulă, se deschid expoziții temporare, într-un spațiu excelent al unor camere comunicante, s-a instaurat pentru o vreme magia. Adică expoziția Lumină și Jertfă, semnată de unul dintre marii maeștri ai Sacrului în pictura românească. Silviu Oravitzan.
Cu primul pas făcut înăuntru, senzația este de blocare. Și se declanșează un soi de metabolism ciudat. Odată intrat în prima încăpere, are loc un transfer magic de energie. Totul e lăsat pe culoar, ca niște veșminte vechi sau ca niște învelișuri nepotrivite. Senzațiile, primele impresii, judecățile și pre-judecățile, locurile comune, (poftim!) background-ul – toate acareturile sunt depuse grămadă în dreptul ușii („Vă rugăm să lăsați bagajele voluminoase la intrare!”). Și impresia este că intri acolo gol. Curat. Curățit. Purificat. Entitate neutră. Om în stare pură.
E ca un experiment paradisiac. Ca o poartă de pătrundere într-o altă dimensiune. Intri într-o nouă realitate. Într-un alt timp. E chemarea unui mister cald, liniștitor (fiindcă, de regulă, știm că orice mister are doza lui de terifiant!). E un univers al smereniei. E o lume a ordinii. O altă ordine, însă. Cu alte repere. Cu alte conotații. Cu alte amprente de existență.
Acum, amintindu-mi de Timpul acela straniu, Timpul-Oravitzan, îmi dau seama că expoziția trebuia parcursă în genunchi. Fără să fie rugă sau implorare (pentru că Demiurgul lui Oravitzan nu este sensibil la astfel de gesturi pasagere!), trebuie să vezi totul de jos în sus. Fiindcă nu numai pe simeze, nu numai pe tavan, ici-colo, întâlnești semnele magice plantate de artist, dar și jos, unde boabe de grâu adevărate așteaptă să germineze în interstițiile dintre pătratele mișcate (o să revenim la acest simbol!), însuflețite de lumina pâlpâindă a lumânărilor. Vorbim aici de sugerarea – delicată ca o mângâiere – a ideii de Jertfă.
Jertfa este eroismul distilat. Rafinat. Esența lui. Altminteri, pe ea se bazează și nemurirea. Pomenirea. De aceea, poate că nu întâmplător Ziua Eroilor se sărbătorește în strictă concordanță (adică în aceeași zi) cu calendarul bisericesc, de Înălțare. Înălțarea lui Hristos acolo, la Cer, El intrând astfel, definitiv, în patrimoniu.
Silviu Oravitzan deduce însă jertfa numai din picătura de sânge cristic. Acolo se află, după spusele lui, originea, nucleul, nodul fundamental al jertfei. Mântuirea, procesul miraculos prin care păcatele lumii sunt preluate de o singură entitate (fiindcă Iisus nu e nici om, nici ființă, nici plăsmuire), salvând astfel omenirea, are legătură doar cu jertfa cristică. Prin ea, lumea scapă, prin ea capătă viață și cumințenie, prin ea Omul este făcut părtaș la bucuria singurei împliniri. Puritatea. Sunt zeci de lucrări ale lui Oravitzan în care picătura de sânge se arată, informă sau fie ca o lacrimă, fie ca un glob. Și, lucru extraordinar, strălucește. Pentru că artistul îi pune de fiecare dată o ușoară umbră de aur. Dar miracolul se prelungește, căci este posibil ca, uneori, picăturii de sânge să-i lipsească aura pusă de penelul artistului, dar e suficient, căci ea se într-aurește cu celelalte. După aceea, punând aură lângă aură și alăturând toate picăturile de sânge din lume, scurse din jerfta biblică a tuturor Criștilor pe care-i ținem asupra noastră (fiecare Om poartă cu sine Cristul său personal, ca pe buletinul de identitate!), ajungem de obținem, în sfârșit, Lumina. Lumina din Lumină. Lumina Dintâi – aceea pe care o descria Blaga.
Iar lumina – știm de multă vreme – este simbolul recurent al operei lui Silviu Oravitzan, nucleul cosmic în jurul căruia gravitează întreaga sa operă. Ploaie de lumină, Lumină din Lumină… totul este lumină. Îmi explica artistul, stând amândoi în fața acelui Crist carbonizat plutind în fața unei ploi de lumină, că omul este aidoma unui căuș sacru de lumină, ca un cuib mai exact, în care el se dezvoltă. (NOTĂ: Nu întâmplător, instalația compusă dintr-o perdea de lumină aurită, în fața căreia se află un Crist negru, din lemn carbonizat, este ridicată aproape de tavan, pentru ca privirea noastră să se îndrepte doar în sus, către acel Crist, ca o implorare… Sau ca o resuscitare prin incandescența privirii noastre, știut fiind că în stadiul de carbon se află structura ulterioară a diamantului?!).
Astfel că viața omului este o germinație continuă în pământul de lumină, o creștere miraculoasă înt-o organicitate și o simbioză planetare, deoarece aceea e oferta de frumusețe pe care Demiurgul i-o face omului. (NOTĂ: I-a mai făcut una și El s-a păcălit!!). Dar, din păcate, prea puțini dintre oameni își descoperă aura, coroana lor de lumină – nu se știe din ce cauză, fie ignoranța, fie necredința, fie răutatea – cert este că nu se pot ridica, nu pot ajunge la Lumina Dintâi, cea care purifică. Astfel că jertfa lor nu e jertfă. E doar simulacru.
Artistul este însă partizanul iertării. Clemența e cuvântul lui de ordine. De aceea, el ne oferă cadou un alt simbol. Cămășile sunt un ciclu ultracunoscut al lui Oravitzan, acea serie de handmade-uri picturale fabuloase, ce par a fi niște cămăși puse la uscat, cu decorațiuni de o strălucire orbitoare. Ele par realmente cusute de un harnic meșteșugar cu talent uluitor și amintesc, așa cum îmi spunea autorul că a fost dintotdeauna vrăjit de cusătura populară, de modelele iilor, macaturilor și covoarelor din cultura populară din zona Oraviței, locul său de naștere. Sunt aidoma acelor producțiuni ale inventivității și imaginației populare, care l-au vrăjit dintotdeauna. (NOTĂ: cum tot la fel sunt uluitoarele sculpturi în lemn care imită împletiturile de nuiele sau rogojini, pe care artistul mărturisește că le-a sculptat dintr-o singură bucată de lemn).
Dar decorațiunile delicate și migăloase cu fir și foiță de aur (pe care le vom mai întâlni negreșit la aproape toate lucrările sale!) și cu pietre prețioase ce trimit străluciri incandescente sunt, fără îndoială, o aluzie sibilinică și la modelul cristic al faimoasei cămăși a lui Hristos. Mai mult decât atât, atunci când l-am întrebat dacă nu cumva a fost o greșeală de panotare așezarea lor pe perete destul de jos, cumva la nivelul pieptului vizitatorilor, el mi-a răspuns că e un gest subliminal deliberat, pe care l-a cerut atunci când au fost așezate pe simeze: „Ca să le dau impresia că și ei pot îmbrăca această cămașă!”.
Toate, dar absolut toate lucrările lui Silviu Oravitzan poartă în ele, chiar și la nivel aluziv, simbolul crucii. Însă artistul însuși a ținut să-mi atragă atenția că nu e vorba de Crucea aceea, el nu vrea ca ea să fie înțeleasă drept un suport de propagandă religioasă („avem cu toții aceeași religie: a Frumosului, a Binelui și a Iubirii, restul sunt variante tăcute”, mi-a spus odată!). Crucea lui cu laturi egale este simbolul ecumenismului, al unirii totale, al comuniunii. Este, cum ar veni, lumea împărțită în patru. E ca o poveste de „omieșiunadenopți” împărțită în patru părți.
Lumea lui Oravitzan e tetralogia perfectă a acceptării și a visării. Sunt patru puncte cardinale în înțelegerea comuniunii tainice, misterioase și magice dintre Cosmos și Pământ. Iar, ca dovadă că stăpânește această perfecțiune a formei unice, artistul se joacă și, în unele lucrări, rotește pătratul. Cu 30 de grade. Obținând astfel un al doilea pătrat, ca și cum ar fi derivat din primul. Este, de fapt, umbra Pătratului primordial. Iar cele opt puncte obținute compun o altă geometrie ce hrănește spiritul și înfierbântă fantezia. Căci descoperim în această formă complexă și un model rozicrucian, și octogonul care se poate înscrie într-un cerc, dar și, dacă vreți, stilizarea petalelor unei flori.
Pe de altă parte, dacă doriți hachițe antropomorfiste sau vă cuprind neașteptate stări onirico-naturaliste, s-ar putea să fiți serviți impecabil (la prima vedere!) și să constatați că în opera lui Oravitzan nu vedeți nicăieri peisajul cu căprioare la izvor și silueta castelului pe fundalul montagnard. Ori să descoperiți o altă nenorocire, și mai mare: că lipsește Omul. Sau, poftim! Femeia (în toate ipostazele posibile pe care le-a închipuit pictura universală, de la nudul copios al curtezanelor sau „originea lumii” (mă rog!…), până la domnițe extrem de nubile sau țărăncuțe cu ulciorul pe umărul dezgolit. Fals! Omul e peste tot, la Oravitzan. E în toate formele. În toate picăturile de sânge. În toate cusăturile lui perfecte, de o minuțiozitate care sfidează orice boală de nervi. E în strălucirile de aur ale ploilor de lumină. În împletiturile imposibil de imaginat a fi fost făcute vreodată de mâna omului (și, cu toate acestea, opera lui Oravitzan e făcută cu mâna!). În altarele cu pătratele rotite și cu interstițiile pline cu boabe de grâu. În cămășile pe care le poartă Hristos, Omul nostru de pe Cruce… Omul e-n toate!
Aș adăuga: alături de timpul său. Fiindcă opera lui Oravitzan, minuția mâinii sale (vă dați seama, dacă însuși ochiul obosește la un moment dat și nu mai poate urmări modelul de cruce minusculă repetat la nesfârșit, de pe o „cămașă”, de pildă, închipuiți-vă mâna care pictează!), se transformă în timp. Timpul-Oravitzan. Încercați să-l convertiți în timp astral și vedeți ce iese.
L-am întrebat – stând amândoi, gânditori de ocazie sacră acolo, în mijlocul expoziției, înconjurați de tablouri-semne ale lumii unui Maestru, însă de o modestie aproape condamnabilă – l-am întrebat dacă, privind de jur împrejur, nu are un sentiment de uluire. De mirare împinsă până la stupefacție. Dacă, aflându-se pentru prima oară în incinta aceea, nu l-ar copleși un sentiment de stinghereală, de rușinoasă modestie, știind că acele capodopere ale Spiritului sunt izvodite din mintea și, mai ales, din cumințenia staturii sale de gigant.
Mi-a răspuns: Eu nu mă uimesc așa de ușor… Hai să mergem! Și m-a luat după umăr.
Fotografia care l-a surprins dându-mi acest răspuns sec era din fața unei lucrări reprezentând un voal gros, cu multe cruci aurite, pe un fond albastru-cobalt. Silviu Oravitzan se afla exact în mijlocul ochiului de lumină al spotului ce cădea pe lucrare. Premoniție sau simplă simbologie a întâmplării?
Ca un cuib de lumină!