– Ha, ha, ha, râse ea din toată inima, am fost convinsă că te cheamă Ciuciu.
– Nu, stimată doamnă…
– Domnişoară… atâta vreme cât nu-mi va cădea cu tronc vreun bărbat. Deocamdată însă…
– Domnişoară Miriam, Ciuciu e o poreclă pe care mi-am dat-o singur în glumă.
Doamne, gândi el, e graţioasă şi fragilă ca o libelulă!
– Nu ştiu de ce, dar cred că am să-ţi spun şi de acum înainte Ciuciu. Îmi place…
Dumnezeule, îşi reproşă în gând croitorul, ce mi-o fi venit să fac o glumă aşa de tâmpită!?
– E caraghios, nu?
– Nicidecum, ţi-am spus că-mi place.
De fapt, îi plăcea mai mult de croitor decât de numele lui. În candoarea ei, Miriam nu ştia pe cine place, că Ciuciu era considerat un fel de fante, îndrăgit de multe fete din oraş şi dorit ca ginere de multe mame. Toţi îl socoteau om cu stare, cu toate că se prefăcea că nu o are, locuind ostentativ (aşa li se părea) pe marginea gropii de gunoi… Păi cum să crezi aşa ceva, când simpaticul domn Ciuciu era un chefliu fără pereche? Nu era nuntă sau botez în familiile prietenilor – şi avea mulţi – de la care să lipsească.
Şi el o plăcea pe Miriam, chiar şi numele ăsta ciudat îi plăcea nespus. Îşi repeta mereu că e graţioasă şi fragilă ca o libelulă… Nici el nu ştia mai multe despre ea, decât că era fiica lui Zorileanu. Avea să afle chiar în aceeaşi zi ce credeau despre ea cei ce se ţineau că sunt crema oraşului. În timp ce se îndrepta spre atelierul său, unde obişnuia să-şi lase hainele mai bune, pe care le purta atunci când mergea la cafenea, o bucată de drum fu însoţit de contabilul şef al filialei locale a Băncii Naţionale. Omul îi povesti ce se vorbea pe seama lui Miriam Zorileanu. Susţinea că nu e în toate minţile de vreme ce vine singură la cafenea şi joacă biliard, e cam zurlie, domnule Ciuciu, închipuieşte-ţi că se bate pentru drepturile femeilor, zice că femeile ar trebui să fie egale cu bărbaţii şi în gospodărie şi în societate, mai zice că primar ar trebui să fie o femeie, vrea chiar să candideze, că umblă în pantaloni scurţi de se ţin copiii după ea ca după urs… înfiinţase o asociaţie pentru emanciparea femeilor şi scria la gazeta locală articole prin care instiga femeile să nu se supună, să nu mai fie roabele soţilor lor, să-i dea în judecată în cazul că aceştia recurg la violenţă, să dea divorţ, dacă altfel nu se poate, şi culmea este că la activitatea asociaţiei participau chiar şi nevestele boierilor cu vile pe bulevard, cu excepţia câtorva cu scaun la cap…
– Femei care n-au altă treabă, se plictisesc de traiul bun şi vor să vadă cum este când le cresc bube-n cap… Directorul meu e înnebunit că, deşi are servitoare şi femeie la spălat, nevastă-sa, care s-a luat după nebuna de Zorileanca, îl pune să-şi spele singur ciorapii, chiloţii, cămăşile… Şi încheie cu următorul panseu: Marii revoluţionari se nasc, de obicei, în sânul familiilor bogate, din plictiseală, domnule Ciuciu, să ştiţi de la mine… că eu ştiu ce vorbesc, uite Marx de-o pildă… Boier Zorileanu creşte la sân un şarpe…
Contrar aşteptărilor funcţionarului de la bancă, efectul vorbelor sale asupra croitorului fu exact invers. Ciuciu se pomeni gândind că domnişoara Miriam are nu numai un fizic cât se poate de plăcut, ci şi un caracter şi un temperament deosebite. Nu ştia să-şi explice de ce, dar îi plăceau oamenii cu gaură-n cap, cum zicea şi se cataloga şi pe sine. Iată de ce, chiar a doua zi, după ce îşi termină treaba şi trase obloanele la prăvălie, pe înserat, se duse drept la cafeneaua Metropolitan. Acolo îi ieşi înainte Costel, chelnerul.
– Tu nu mai ai ce să cauţi aici, cârpaciule!
Ciuciu privi peste umărul lui şi o zări pe Miriam. Simţindu-se stăpân pe situaţie, întrebă calm, dar destul de tare ca să fie auzit de toţi cei de faţă:
– Unde e patronul, măgarule?
Chelnerul dădu să se repeadă la el ca să-i ardă un pumn, dar omul din buza ogaşului fu mai iute, îi prinse mâna şi i-o răsuci la spate. Chelnerul se smuci, mugi ca o fiară înjunghiată şi, în zbaterea lui, nu reuşi decât să răstoarne o masă. În aceste clipe îşi făcu apariţia patronul, un domn rotofei îmbrăcat în smoking, cămaşă albă şi papion negru cu picăţele albe.
– Lasă-l, domnule Ciuciu… să plece cu Dumnezeu că la mine în local nu am nevoie de bătăuşi. Apoi întorcându-se către chelner: Mâine dimineaţă să vii să încheiem socotelile.
Cum se văzu scăpat din strânsoare, individul se apropie de Ciuciu şi-i zise scrâşnind din dinţi:
– Odată şi odată tot am să te omor.
Peste câteva luni, întâlnindu-se întâmplător pe stradă, chelnerul Costel Borcan a repetat ameninţarea: Odată şi odată am să spăl câteva cuţite în sângele tău!
În seara aceea incidentul s-a încheiat repede, de parcă nici n-ar fi fost. Patronul înlocui repede pe cel concediat cu un băiat de la bucătărie. După ce asistase la această scenă, Miriam părea cuprinsă de o ciudată frenezie. Nu era atentă la joc, lovea bilele la întâmplare şi pierdea, ea care era cea mai bună. Se făcea că nu se uită la tânărul Ciuciu, deşi din când în când, atunci când credea că nu o vede nimeni, îl privea cu coada ochiului. Îl plăcea din ce în ce mai mult, iubea forţa sportivă a bărbaţilor, ea singură juca tenis, se ducea la meciurile de fotbal şi de box. De aceea nu s-a mirat câtuşi de puţin de ea, când s-a trezit la jumătatea drumului dintre oraş şi coliba lui moş Tom, cum îi zicea în gând; înţelegea că paşii o purtau, nu chiar împotriva voinţei ei, spre tânărul cu părul des şi corbiu. Nici acesta nu se miră şi nu păru surprins, văzând-o în pragul uşii sale.
– Fii binevenită, Miriam…
– Îmi pare bine că eşti acasă… mă temeam că n-o să te găsesc, zise ea cu o sfială ce o prindea bine, dar nu-i era deloc caracteristică în alte împrejurări.
Sufrageta din ea dispăruse şi acum căuta, printre stelele ce începuseră să se aprindă una câte una, chipul bărbatului iubit, despre care nu ştia mai nimic şi care şedea acum chiar lângă ea pe o bancă sub o boltă de viţă de vie.
Aceasta a fost ziua dintâi a întâlnirii dintre Adam şi Eva. Au urmat altele şi altele din ce în ce mai pline de păcat şi poezie. Cafeneaua Metropolitan au dat-o uitării. Erau seri de august calde, plăcute. Miriam se întorcea acasă însoţită de Ionel, cum îi zicea acum, abia pe la miezul nopţii. După un şir de seri scăldate în apele păcatului şi poeziei, a declarat că nu se mai duce acasă, că rămâne la el pentru totdeauna. Era o cerere în căsătorie rostită cu francheţea luptătoarei pentru egalitatea sexelor.
Bineînţeles că zvonul despre pângărirea sfântului act al cununiei săvârşită de ei s-a răspândit în oraş cu iuţela fulgerului. Aşa se face că după o bucată de timp, pe la ora prânzului, Ciuciu s-a pomenit cu Zorileanu în prăvălie.
– Mi-ai compromis fata, zise el cu obidă.
– Nu, domnule Zorileanu, nici vorbă de gând rău sau urât. Eu am încercat să-i dau de înţeles că o persoană ca dânsa nu e bine să se încurce cu un biet croitor… La urmă, dacă am văzut că se încăpăţânează, i-am zis că o iau, dar numai cu cununie, cu popă şi consimţământul părinţilor… Nici n-a vrut să audă de aşa ceva. Ştiţi ce mi-a răspuns? Că asta ar însemna să-şi calce în picioare principiile de emancipare a femeii şi de egalitate între sexe…
– Mi-ai compromis fata, repetă cu amărăciune propoziţia cu care începuse discuţia.
– Nu trebuie să vă luaţi după gura lumii… lumea e rea, vorbeşte vrute şi nevrute… Vreţi să ştiţi adevărul curat ca lacrima Precuratei atunci când şi-a văzut Fiul răstignit? Eu o iubesc, ea mă iubeşte, poate că am să reuşesc, dacă şi dumneavoastră vreţi, să o duc la biserică…
– …cu un croitor! scăpă el o vorbă, pe care n-ar fi dorit să o rostească în viaţa lui, fiindcă era un om căruia nu-i plăcea să se împăuneze cu rangul său boieresc şi nu-i stătea în fire să dispreţuiască pe nimeni, oricare ar fi fost starea respectivei persoane. Dacă ai sperat, continuă el, că în felul ăsta ai să faci rost de avere, află că te-ai înşelat. Dacă Miriam se consideră o femeie emancipată, să se descurce singură, să nu aştepte de la mine nici o palmă de pământ… ştie ea prea bine că nu am de unde să-i dau… aşa că, dacă s-a hotărât să trăiască în buza gropii de gunoi, să rămână acolo dacă-i place…
„Am să cumpăr casă nouă în oraş”, vru să spună Ciuciu, dar nu mai avu cui, bătrânul Zorileanu îi întoarse spatele şi ieşi în pripă pe uşă.
Atitudinea lui Zorileanu nu-l surprinse pe croitor şi nu i-o luă în nume de rău.
Dacă în clipa aceea simţea în gură un gust amar, era din pricina lui Miriam, pe care ar fi dorit să o ştie ferită de gura spurcată a lumii. Ei nu-i păsa de gura lumii, i-o spusese nu o dată, lui însă da. Era fericit şi nu voia ca ceva cât de neînsemnat să-i umbrească fericirea.
Fericirea lor nu avu însă viaţă lungă. De altfel, într-un moment de neagră presimţire, Miriam îi zisese lui Ionel:
– Mă tem, dragul meu… mi-am adus aminte de acele cupluri celebre care n-au sfârşit bine… Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta, Hamlet şi Ofelia…
Ciuciu era băiat de la ţară, cu o structură psihică lipsită de orice labilitate, nu avea niciodată presimţiri negre, ştia doar de Hamlet şi Ofelia, văzuse un film cu povestea lor.
– Ce te-a apucat, dragostea mea? Eu n-am să fiu niciodată un criminal ca Hamlet, iar tu n-ai să mori niciodată ca Ofelia.
Pe Miriam n-o deranja câtuşi de puţin lipsa lui de cultură, ea îl iubea şi atât. Încercă doar să-i explice că poveştile pomenite de ea erau ca basmele cu Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana…
Anul următor, pe 2 mai, era ziua de naştere a fratelui său mai mare. Se hotărâseră să meargă împreună să-l vadă pe nenea Marin, dar, în ziua plecării, Miriam zise că nu se simte prea bine, că e puţin răcită şi că ar vrea să rămână acasă. El consimţi şi plecă de unul singur, însă nicidecum bucuros.
La întoarcere, n-o găsi acasă. O aşteptă până târziu în noapte. Nu apăru nici a doua, nici a treia zi. Alarmat, se duse mai întâi la Zorileanu, apoi la spital. Nimeni nu ştia nimic.
Pe lângă starea lui sufletească mizerabilă, în acele nopţi şi zile de căutare disperată, fu torturat de urletele unei haite de câini vagabonzi, care răscoleau în mod obişnuit gunoaiele, dar nu făceau niciodată atâta tărăboi. Se duse până la marginea gropii să vadă ce se întâmplă. Zări pe fundul văii nişte câini, care, unii se învârteau, alţii stăteau cu botul îndreptat spre cer şi urlau, încercuind o formă ce părea să fie a unui om cu picioarele dezgolite. Aşa cum stăteau sau se învârteau, urlând înfiorător, negri cum se vedeau de sus, semănau cu nişte bocitoare la capul unui mort. Nu avea pe unde să coboare ca să verifice dacă era într-adevăr un cadavru, aşa că merse direct la poliţie să anunţe cele ce văzuse. O echipă a poliţiei veni şi trase cadavrul pe marginea văii. Ciuciu constată îngrozit că era al lui Miriam. Era toată muşcată de câini, sâni nu mai avea deloc. Corpul ei părea scăldat în sânge. Murise înjunghiată cu şapte lovituri de cuţit, aşa cum avea să reiasă la autopsie. După o scurtă consfătuire, poliţia trase concluzia că autorul crimei nu putea fi nimeni altul decât concubinul. Pe seară, veniră după el, îi puseră cătuşe la mâini şi îl închiseră.
Fu judecat şi condamnat la ani mulţi de temniţă grea, acuzat că ş-ar fi ucis cu sânge rece concubina. Zadarnice au fost depoziţiile neamurilor cum că în zilele de 2 şi 3 mai s-ar fi aflat la ei în sat, unde au petrecut împreună toată noaptea. Judecătorii şi-au zis că neamurile sunt neamuri, n-or să depună împotriva unuia de-al lor.
În momentul pronunţării sentinţei, Ion Prunea-Ciuciu simţea parcă în ceafă răsuflarea otrăvită de ură a chelnerului Costel Borcan de la cafeneaua Metropolitan şi în urechi auzea ameninţarea acestuia: „Odată şi odată, am să spăl câteva cuţite în sângele tău!”.